CASE OF SÂNCRĂIAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF SÂNCRĂIAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

CAUZA SÂNCRĂIAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(cererea nr. 71723/10)

HOTĂRÂREA

STRASBOURG

din 14 ianuarie 2014

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Sâncrăian împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,

Valeriu Grițco, judecători

,

și Santiago Quesada, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 decembrie 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

71723/10 îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, doamna Maria

Sâncrăian („reclamanta”), a sesizat Curtea la 24

septembrie 2010, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de T. Godîncă-Herlea, avocată în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamanta denunță, în special, nelegalitatea detenției sale după redeschiderea procedurii prin care a fost condamnată pentru înșelăciune, încălcarea dreptului său de a obține cu celeritate o decizie judecătorească cu privire la legalitatea detenției sale și imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru detenția pretins ilegală. De asemenea, se plânge în privința condițiilor de detenție pe care le-a suportat și lipsa asistenței medicale în mai multe centre de detenție. Reclamanta invocă art. 3 și art.

5

4

. La 15 septembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

5

. Reclamanta s-a născut în 1956 și locuiește în Cluj-Napoca.

A. Procedura penală inițiată împotriva reclamantei și detenția acesteia

6

. Prin hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat-o, în

lipsă, pe reclamantă la trei ani și jumătate de închisoare cu executare, pentru înșelăciune.

7

. La 9 iulie 2008, reclamanta a fost arestată în Italia și, la 1 septembrie 2008, a fost extrădată în

România, unde a fost plasată în detenție în temeiul hotărârii definitive din 14 noiembrie 2006.

8

. La 25 septembrie 2008, reclamanta a solicitat instanței, în temeiul art. 522

1

C. proc. pen., redeschiderea procedurii care a condus la condamnarea sa. Reclamanta a depus la dosar mai multe decizii ale instanțelor interne care admiseseră astfel de cereri și care stabiliseră punerea în libertate a părților interesate. De asemenea, a făcut trimitere la concluziile Curții în hotărârile

Sejdovic împotriva Italiei

[(MC), nr.

56581/00, CEDO

2006

‑

II] și

Stoichkov împotriva Bulgariei

(nr.

9808/02, hotărârea din 24

martie

2005).

9

. Prin hotărârea din 13 noiembrie 2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea reclamantei.

10

. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei decizii. Pe parcursul mai multor termene de judecată, aceasta a cerut examinarea cu celeritate a cauzei, întrucât era pusă în discuție libertatea persoanei.

11

. Prin hotărârea din 23 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj a anulat hotărârea judecătoriei din 13

noiembrie 2008. Luând notă de faptul că dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat în cursul procedurii în lipsă, a dispus redeschiderea procedurii și o nouă administrare a probelor.

12

. Cauza a fost ulterior reînscrisă pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca.

13

. În cursul ședinței de judecată din 4 februarie 2010 în fața judecătoriei, avocatul reclamantei a

obiectat față de amânarea cauzei ca urmare a citării necorespunzătoare a uneia din părțile vătămate. De asemenea, a susținut că, potrivit principiului prezumției de nevinovăție, reclamanta trebuia judecată în stare de libertate. Parchetul s-a opus cererii avocatului, răspunzând că nu există nicio dispoziție legală pe care să fie întemeiată această cerere. Instanța a amânat cauza pentru 25

martie 2010 și a precizat că nu poate fi luată nicio măsură înainte de citarea corespunzătoare a

tuturor părților.

14

. În aceeași zi, reclamanta a depus o cerere pentru devansarea datei următorului termen de judecată. Reclamanta a subliniat că respectiva cerere de redeschidere a procedurii a fost admisă și, prin urmare, procedura ar trebui să urmeze regulile judecății în primă instanță. Or, din acest motiv, în temeiul principiului prezumției de nevinovăție, legalitatea hotărârii inițiale de condamnare și cea a

mandatului de arestare emis pe baza acesteia pot fi puse la îndoială. Prin hotărârea din 8 februarie 2010, cererea a fost respinsă, având în vedere obiectul dosarului și aglomerarea rolului instanței.

15

. Prin hotărârea din 25 martie 2010, instanța a constatat că parchetul nu a informat-o pe reclamantă cu privire la acuzațiile aduse și că piesele admise în cursul instrucției penale nu i-au fost prezentate. Drept urmare, a decis retrimiterea cauzei în fața parchetului, pentru completarea urmăririi penale. În dispozitivul aceleiași hotărâri, instanța a anulat mandatul de arestare emis pe numele reclamantei în vederea executării hotărârii din 14 noiembrie 2006 și a dispus punerea sa în libertate.

16

. Reclamanta a fost pusă în libertate în aceeași zi.

17

. Procedura penală deschisă împotriva reclamantei se află pe rol în primă instanță.

B. Condițiile de detenție și transfer și asistența medicală

a) Formularul cererii

18

. La 1 septembrie 2008, reclamanta a fost încarcerată la sediul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în celulele nr. 1 și 5, împreună cu alte trei persoane. Celulele măsurau 9 m

2

, erau dotate cu patru paturi supraetajate fără cearșafuri, pături sau perne și toalete necompartimentate. Dușurile erau instalate deasupra toaletelor. Fereastra măsura 1m pe 0,5m. Curățenia în celulă era asigurată de reclamantă, care își procura produsele de întreținere pe propria cheltuială. Reclamanta avea dreptul la o plimbare în afara celulei de o oră pe zi.

19

. La 12 septembrie 2008, reclamanta a fost transferată la sediul Direcției Generale de Poliție Cluj, într-o furgonetă închisă, fără ventilație, împreună cu o altă persoană deținută. La sosire, reclamanta a fost plasată singură într-o celulă de 6–7m

2

, situată la subsol, fără ventilație și fără lumină naturală. Celula nu avea grup sanitar și trebuia să ceară de fiecare dată voie gardianului pentru a fi dusă la toaletă, în afara celulei. Reclamanta avea dreptul la un duș pe săptămână. De asemenea, reclamanta trebuia să-și procure pe propria cheltuială produsele de întreținere.

20

. La 19 septembrie 2008, reclamanta a fost transferată la Penitenciarul Gherla. A fost plasată singură într-o celulă de 12–13 m

2

, cu patru paturi supraetajate. Saltelele erau foarte murdare și urât mirositoare.

21

. Reclamanta a fost transportată la Penitenciarul Spital Jilava, împreună cu o altă persoană, în compartimentul separat al furgonetei penitenciarului, de 1

m

2

. Transportul a plecat la orele 16,30 și a ajuns la destinație la orele 23,00, după mai multe opriri, pe drum, în alte centre de detenție.

22

. În Penitenciarul Spital Jilava, reclamanta a fost plasată timp de 7 zile în celula nr. 37, care măsura 20-25 m

2

și era dotată cu cinci paturi. Mai multe paturi neutilizabile erau puse la perete. Toaletele aveau o suprafață de 1

m

2

și apa se scurgea în celulă. Celula era infestată cu șobolani.

23

. Reclamanta a fost apoi încarcerată într-una din locațiile din afara Penitenciarului Gherla, situată în Cluj-Napoca, în celule dotate fie cu patru paturi, fie cu cincisprezece la douăzeci și unu de paturi supraetajate. Toaletele aveau o suprafață de 1 m

2

.

24

. La 5 decembrie 2008, reclamanta a fost transferată din nou în locațiile Direcției Generale de Poliție București, unde a fost plasată succesiv în mai multe celule, în condiții precare. În

prima lună petrecută în aceste locații, gardienii au refuzat să-i dea brasiera pe care medicul îi recomandase să

o

poarte.

25

. La 14 ianuarie 2009, reclamanta a informat personalul centrului de detenție că resimte dureri la nivelul ochiului stâng. După un prim refuz, a fost apoi dusă la infirmerie, a doua zi. Reclamanta a fost diagnosticată cu infecție oculară și i s-a prescris un tratament pe bază de unguent.

26

. La 13 ianuarie 2009, reclamanta a declarat personalului din centrul de detenție că una din colegele sale, deținută, este infestată cu păduchi. Deși reclamanta i-a administrat colegei sale un medicament pe care l-a procurat pe cheltuiala sa, a fost, la rândul său, infestată. Reclamanta nu a fost tratată și celula nu a fost dezinfectată decât abia la 22 ianuarie 2009.

b) Reclamațiile ulterioare

27

. Prin scrisoarea din 28 iunie 2011, reclamanta a răspuns unei scrisori adresate de grefă prin care era invitată, printre altele, să precizeze fiecare centru de detenție în care a fost încarcerată și condițiile de detenție suferite în centrele în privința cărora intenționa să depună plângere. În această scrisoare reclamanta completa descrierea condițiilor de detenție suferite în timpul încarcerării de 21 de zile în Penitenciarul Gherla din perioada septembrie – octombrie 2008, precum și condițiile de supraaglomerare suferite în Penitenciarul Târgșor, între 13 februarie și 5 martie 2009. La această ultimă dată, reclamanta a fost transferată într-una din locațiile din afara Penitenciarului Gherla, situată în Cluj-Napoca.

28

. Guvernul enumeră centrele de detenție în care reclamanta a fost încarcerată și face referire la condițiile materiale de detenție în aceste centre și la cele referitoare la transferuri, precum și asistența medicală acordată. Guvernul subliniază că aceste condiții erau conforme cu reglementările naționale în materie și că reclamanta a beneficiat de asistență medicală în penitenciar atunci când a solicitat acest lucru. În final, în sprijinul celor afirmate, menționează documente potrivit cărora reclamanta a

fost internată în Penitenciarul Spital Jilava, unde a fost diagnosticată cu poliartroză la nivelul coloanei vertebrale, dar că aceasta a refuzat tratamentul și examenele medicale suplimentare recomandate.

II. Dreptul și practica interne relevante

29

. Dispozițiile art. 522

1

din Codul de procedură penală (C. proc. pen.) sunt redactate după cum urmează:

Art.

522

1

Rejudecarea celor judecați în lipsă în caz de extrădare

„(1) În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

30

. Dispozițiile art. 405–408 C. proc. pen. se referă la procedura de judecare a unei cauze după pronunțarea admisibilității unei cereri de reexaminare. Aceste dispoziții fac trimitere, la rândul lor, la regulile care reglementează judecata în primă instanță. În temeiul acestor ultime reguli generale, instanța care examinează fondul acuzațiilor trebuie să se pronunțe și cu privire la detenția persoanei în cauză (art. 350 C. proc. pen.). Potrivit art. 406 C. proc. pen., după pronunțarea asupra admisibilității, instanța poate admite cererea de rejudecare dacă se dovedește a fi întemeiată, situație în care anulează hotărârea inițială, sau poate să o respingă. Art. 404 C. proc. pen., care oferă instanțelor posibilitatea de a dispune suspendarea executării pedepsei sau de a lua măsuri preventive, nu era aplicabil, la momentul faptelor, procedurii de rejudecare în caz de extrădare, prevăzută de art. 522

1

. Ca urmare a intrării în vigoare, la 25 noiembrie 2010, a Legii nr.

202/2010, acest articol se aplică și procedurii de rejudecare în caz de extrădare. Dispozițiile relevante ale art. 404 C. proc. pen. sunt redactate după cum urmează:

„(1) Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii.

(2) Instanța poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condițiile legale.”

31

. În lipsa unei dispoziții legale exprese, unele instanțe au dispus punerea în libertate a persoanelor condamnate la redeschiderea procedurii penale, considerând că hotărârea de redeschidere anulează procedura anterioară și, prin urmare, trebuie ca părțile interesate să beneficieze de prezumția de nevinovăție și să-și recâștige libertatea (a se vedea hotărârea Tribunalului Bacău din 23

februarie 2005 și cea pronunțată de aceeași instanță, nr. 177/R/2009 din 4

martie 2009, hotărârea definitivă nr.

109 din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, hotărârea definitivă a Tribunalului Prahova nr. 54 din 27 februarie 2008 și hotărârea definitivă nr.

591 din 9

octombrie 2008 a Curții de Apel Bacău).

32

. Alte instanțe au făcut uz de art. 404 C. proc. pen. chiar înainte de intrarea în vigoare a modificărilor care făceau ca acest articol să se aplice procedurii de rejudecare a unei cauze în urma extrădării (a se vedea încheierea din 24 aprilie 2008 a Judecătoriei Oradea și încheierea din 22 octombrie 2009 a

Tribunalului Bihor, pronunțate în complet compus din aceiași judecători, precum și încheierea din 15

septembrie 2010 a Tribunalului Brașov).

33

. Alte instanțe au refuzat să dispună punerea în libertate în cauze similare, considerând că partea în cauză își păstrează statutul de condamnat până la sfârșitul procedurii de rejudecare ( a se vedea hotărârea definitivă a Curții de Apel Oradea din 27 martie 2009, hotărârea nr. 459 din 1

septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, hotărârea definitivă a Curții de Apel Pitești nr. 41A din 13 aprilie 2010, hotărârea definitivă nr. 244R din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Oradea și hotărârea definitivă a Tribunalului Brăila nr. 103 din 11 iunie 2010). În hotărârea definitivă nr. 5173 din 20

septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că decizia de redeschidere a

procedurii nu influențează în nici un fel hotărârea privind condamnarea.

34

. În cadrul procedurii de rejudecare în urma extrădării, prin Hotărârea definitivă nr. 384 din 10

aprilie 2008, Tribunalul Prahova a admis contestația privind executarea pedepsei cu închisoarea, în baza art.

461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., și a anulat mandatul de arestare emis în vederea executării pedepsei cu închisoarea. În acest sens, instanța a constatat că printr-o hotărâre anterioară, hotărârea de condamnare a părții în cauză a fost anulată în urma redeschiderii procedurii, după extrădarea acesteia. Totuși, în această hotărâre, tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la soarta mandatului de arestare emis în temeiul hotărârii de condamnare. În schimb, în Hotărârea nr.

459 din 1 septembrie 2009 (a se vedea și punctul anterior), Curtea de Apel Constanța a stabilit că decizia de a redeschide o

procedură în lipsă nu poate fi considerată un „incident în executare”, atât timp cât hotărârea de condamnare nu a fost anulată.

35

. În procesul-verbal al ședinței din 4 iunie 2008 cu liderii celor mai înalte autorități judiciare penale, Comisia de unificare a practicii judiciare, numită în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, observa că există opinii diferite în ceea ce privește posibilitatea de a pune în libertate o persoană după redeschiderea procedurii în urma căreia a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea, redeschidere întemeiată pe art.

522

1

C. proc. pen. Potrivit unei prime opinii, punerea în libertate era posibilă odată cu redeschiderea procedurii, în timp ce, potrivit celei de-a doua opinii, majoritară, acest fapt nu era posibil decât după reexaminarea fondului cauzei.

36

. Dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt redactate după cum urmează:

Art. 504

„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

37

. Constituția revizuită la 31 octombrie 2003 este redactată după cum urmează în părțile sale relevante în speță:

Art.

20

alin.

(2)

„(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

ÎN DREPT

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

38

. Reclamanta denunță condițiile de detenție la care a fost supusă în centrele de detenție din România în care a fost încarcerată și lipsa asistenței medicale, pe care o califică drept tratament inuman și degradant. Aceasta invocă art.

3 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

39

. În măsura în care capătul de cerere formulat de reclamantă se referă la pretinsul caracter inadecvat al tratamentului medical, Curtea constată, așa cum a procedat în cauzele

Petrea împotriva României

(nr. 4792/03, pct. 35, 29 aprilie 2008) și

Coman împotriva României

(nr. 34619/04, pct. 45, 26 octombrie 2010), că reclamanta a omis să introducă o cale de atac întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal („Legea nr.

275/2006). Prin urmare, este necesar ca acest capăt de cerere să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.

40

. În privința condițiilor materiale de detenție, Curtea reamintește că a statuat deja că, având în vedere particularitatea unui asemenea capăt de cerere, nu exista o cale de atac efectivă la dispoziția reclamantei (

Petrea

, citată anterior, pct. 37, și

Brândușe împotriva României

, nr. 6586/03, pct. 37 și 40, 7 aprilie 2009). Astfel, dreptul românesc în materie nu permite, cel puțin pentru moment, să se pună capăt condițiilor materiale de detenție contrare art. 3 din Convenție și să se obțină o reparație suficientă pentru prejudiciul suferit (

Iacov Stanciu împotriva României

, nr.

35972/05, pct.

197–199, 24

iulie

2012).

41

. Pe de altă parte, în această privință, Guvernul invocă nerespectarea de către reclamantă a termenului de șase luni, prevăzut de art. 35 din Convenție, cu referire la plângerea privind condițiile de detenție din centrele de detenție în care a fost încarcerată înainte de a fi transferată la penitenciarul Târgșor. Guvernul susține că, date fiind condițiile de detenție din acest penitenciar, de care reclamanta, de altfel, nu se plânge, nu se poate considera că detenția reclamantei trebuie interpretată ca o situație continuă.

42

. Reclamanta contestă această teză și se referă în acest sens la scrisoarea din 28 iunie 2011, în care completa descrierea condițiilor de detenție la care a fost supusă în cursul încarcerării cu perioada petrecută în penitenciarul Târgșor, între 13 februarie și 5 martie 2009. De asemenea, subliniază că, în formularul cererii, la finalul capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție, a indicat, la modul general, că amintitele condiții de detenție au fost mai mult decât insalubre, că nu a primit asistență medicală în timp util și că atitudinea personalului penitenciar nu a fost adecvată. Invocând cauza

Seleznev împotriva

Rusiei

(nr.

15591/03, pct.

36, 26 iunie 2008), reclamanta susține că detenția sa poate fi considerată o situație continuă.

43

. De asemenea, Curtea reamintește că are obligația de a examina

proprio motu

problema respectării termenului de șase

luni [

Paliæ împotriva Bosniei și Herțegovinei

, nr.

4704/04, pct.

48, 15

februarie 2011, și

Gadi împotriva Franței

(dec.), nr.

45533/05, 13 ianuarie 2009]. În cazul de față, în ciuda explicațiilor ulterioare formulate după comunicarea cererii către Guvern (

supra,

pct.

42), Curtea consideră că plângerea inițială exprimată de reclamantă în formularul cererii și completată prin scrisoarea din 28 iunie 2011 se referă la condițiile de detenție la care a fost supusă până în martie 2009, dată la care a părăsit Penitenciarul Târgșor. Astfel, din dosar reiese că reclamanta a descris în mod extrem de detaliat condițiile de detenție din diferite centre de detenție până la acea dată, dar nu a oferit nicio informație cu privire la condițiile de detenție de după data menționată și până la punerea sa în libertate, interval în care a fost încarcerată în locațiile exterioare ale Penitenciarului Gherla, situate în Cluj-Napoca. În mod cert, este adevărat că reclamanta a descris condițiile de detenție la care a fost supusă în acest penitenciar în cursul primei sale încarcerări (

supra

, pct. 23). Este în

continuare adevărat că, atunci când reclamanta a decis să reclame condițiile de detenție la care a

fost supusă într-un centru de detenție în diferite momente ale încarcerării sale, a făcut-o în mod expres (a se vedea, de exemplu, cazul locației Direcției Generale de Poliție București, unde a fost încarcerată între 1 și 12 septembrie 2008 și între 5 decembrie 2008 și 13

februarie 2009,

supra

, pct.

18 și 24–26).

44

. Or, Curtea constată că prezenta cerere a fost introdusă la 24 septembrie 2010, adică după mai mult de șase luni de la încarcerarea reclamantei în Penitenciarul Târgșor.

45

. Având în vedere cele de mai sus rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.

II.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenție

46

. Reclamanta denunță caracterul ilegal al detenției survenite după pronunțarea hotărârii din 23

noiembrie 2009, prin care Tribunalul Cluj a decis redeschiderea procedurii penale împotriva sa, și până la 25 martie 2010, data punerii sale în libertate. Aceasta invocă art. 5 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare și conform căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent;”

A. Cu privire la admisibilitate

47

. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamantă. În primul rând, subliniază că reclamanta ar fi putut solicita punerea sa în libertate în cadrul procedurii de apel formulat împotriva hotărârii din 13 noiembrie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca sau în cazul unui eventual recurs declarat împotriva hotărârii adoptate de Tribunalul Cluj-Napoca la 23 noiembrie 2009 (

supra,

pct.

10–11).

48

. În al doilea rând, Guvernul subliniază că, după redeschiderea procedurii, reclamanta nu a solicitat în mod oficial eliberarea. Reclamanta nu ar fi făcut acest lucru decât în timpul ședinței de judecată din 25 martie 2010, când cererea sa a fost, de altfel, admisă. Guvernul susține că o astfel de cerere, în condițiile în care art. 404 C. PROC. PEN. nu se aplica la momentul faptelor, se putea baza direct pe art. 5 din Convenție.

49

. În al treilea rând, Guvernul susține că reclamanta avea posibilitatea de a se opune executării pedepsei, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., potrivit căruia se poate formula contestație contra executării unei hotărâri, ca urmare a unui incident care s-a produs loc în cursul executării. Acesta consideră că decizia de a redeschide procedura putea constitui un astfel de „incident”. În acest sens, prezintă o hotărâre internă, datând din 2008 (

supra

, pct. 34), în care instanța a dispus, pe baza articolului menționat anterior, eliberarea unei persoane căreia decizia de condamnare i-a fost anulată în momentul redeschiderii procedurii.

50

. Reclamanta răspunde că a solicitat pe cale orală, în mai multe rânduri, punerea sa în libertate, în cadrul procedurii inițiate. În acest scop, ea a subliniat în mod repetat caracterul urgent al cauzei, care, printre altele, aducea atingere libertății persoanei (

supra

, pct. 10) și a depus la dosar mai multe exemple de hotărâri ale instanțelor interne care dispuneau punerea în libertate a persoanelor în cauză după redeschiderea procedurii (

supra

, punctul 8).

51

. În plus, reclamanta subliniază că, la momentul faptelor, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 202/2010, nici o dispoziție națională nu reglementa problema eliberării unei persoane după redeschiderea procedurii penale, după extrădare. De altfel, jurisprudența dezvoltată de aceste instanțe nu a dat un răspuns clar și constant la această întrebare. Dimpotrivă, s-a creat o jurisprudență divergentă, unele instanțe refuzând să pună în libertate părțile în cauză, în timp ce altele au dat curs unor astfel de cereri de liberare. Existența unor divergențe în jurisprudență a fost de altfel recunoscută de Comisia pentru unificarea practicii judiciare, creată în cadrul Consiliul Superior al Magistraturii (

supra

, pct. 35).

52

. În aceste condiții și referindu-se la concluziile Curții în cauza

Svipsta împotriva Letoniei

[nr.

66820/01, pct. 142, CEDO 2006–III (extrase)], reclamanta susține că o cerere de liberare formulată în temeiul art. 5 din Convenție, după caz, coroborat cu articolul 404 C. proc. pen., care nu era aplicabil la momentul faptelor, nu ar fi fost considerată o cale de atac eficientă.

53

. În ceea ce privește argumentul Guvernului întemeiat pe eficiența contestării executării, pe baza art.

461 alin. (1) lit. d ) C. proc. pen., reclamanta subliniază că o astfel de cale de atac nu ar fi avut niciun efect în situația sa, deoarece decizia de condamnare nu fusese anulată în momentul redeschiderii procedurii. În aceste condiții, simpla redeschidere a procedurii nu poate fi considerată în mod valid ca un „incident în executare” și, prin urmare, prin intermediul acestei căi de atac nu se pune la îndoială temeinicia unei decizii de condamnare care este încă validă (a se vedea, de asemenea, concluziile în acest sens formulate de o instanță internă,

supra

, pct. 34

in fine

).

54

. Curta evidențiază că argumentele prezentate de Guvern în sprijinul excepției preliminare formulate de acesta sunt strâns legate de esența capătului de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenție. Prin urmare, este necesar ca excepția să fie conexată cu fondul (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Csiki împotriva României

, nr. 11273/05, pct.

65, 5 iulie 2011).

55

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art.

35

§

3

lit. a) din Convenție. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

56

. Referindu-se la aspectele dezvoltate din perspectiva admisibilității cauzei (

supra

, pct. 50), reclamanta susține că a denunțat perioada de detenție după redeschiderea procedurii, în lipsa unui temei juridic. Reclamanta subliniază că, în lipsa acestui temei juridic, instanțele au dezvoltat o

jurisprudență divergentă (supra, pct. 51).

57

. Prin urmare, ea susține că menținerea hotărârii de condamnare după redeschiderea procedurii este formală, întrucât instanțele ar fi trebuit, în examinarea fondului cauzei, să audieze persoana condamnată în lipsă și să instrumenteze alte mijloace de probă, ca, de exemplu, depoziții. În aceste condiții, potrivit reclamantei, hotărârea inițială de condamnare și mandatul de arestare emis în vederea executării ar fi trebuit, în orice caz, anulate.

58

. De asemenea, reclamanta susține că imposibilitatea ca instanța să-i examineze problema detenției a creat o prezumție de vinovăție împotriva sa și a vidat de sens unul din scopurile procedurii de rejudecare, și anume eliberarea sa în cursul noii examinări.

59

. În final, reclamanta afirmă că situația sa nu este similară celei din cauza

Gheorghe Gaga împotriva României

(nr.

1562/02, pct.

62, 25

martie

2008)

invocată de Guvern, întrucât, în această ultimă cauză, reclamantul era deținut în baza unui decizii definitive de condamnare care nu fusese pusă în discuție prin redeschiderea procedurii. Reclamanta consideră ca menținerea sa în detenție echivalează unei executări anticipate a pedepsei, contrar jurisprudenței Curții.

60

. Guvernul susține că reclamanta s-a aflat în detenție în perioada în litigiu în conformitate cu art.

5

§

1

lit. a) din Convenție, în temeiul hotărârii definitive din 14 noiembrie 2006, prin care Judecătoria Cluj-Napoca o condamnase la trei ani și jumătate de închisoare cu executare. Guvernul subliniază că admisibilitatea cererii de redeschidere a procedurii, stabilită de Tribunalul Cluj la 23 noiembrie 2009, nu a afectat în niciun fel validitatea hotărârii de condamnare. Aceasta nu a fost anulată decât la 25

martie 2010, iar reclamanta a fost, de altfel, pusă în libertate.

61

. În plus, Guvernul consideră că instanțele nu erau obligate să se pronunțe din oficiu cu privire la legalitatea detenției părții în cauză, la momentul faptelor. Ar fi putut face acest lucru doar la cererea persoanei în cauză, în temeiul art.

5

§

1

lit. a) din Convenție. Or, reclamanta a solicitat în mod oficial suspendarea executării pedepsei abia în timpul ședinței din 4

februarie 2010 și cererea sa a fost admisă la termenul din 25 martie 2010. De asemenea, Guvernul subliniază că, fie și după modificarea Codului de procedură penală din noiembrie 2010, când instanțele aveau posibilitatea, în temeiul art.

404 C. proc. pen., să dispună suspendarea executării pedepsei după pronunțarea deciziei de redeschidere a cauzei, acest fapt nu se referea decât la o suspendare întemeiată pe situația personală a condamnatului și nu viza în niciun fel aspecte referitoare la legalitatea sau temeinicia condamnării inițiale.

62

. În continuare Guvernul susține că sunt deopotrivă aplicabile concluziile Curții din cauza

Gheorghe Gaga împotriva României

(nr.

1562/02, pct.

62, 25

martie

2008)

și în prezenta cauză, întrucât, atât reclamantul din cauza citată anterior, cât și reclamanta din prezenta cauză se aflau în detenție după condamnarea definitivă pronunțată de o instanță competentă. În fine, Guvernul argumentează că situația din prezenta cauză diferă de cea din cauza

Stoichkov împotriva Bulgariei

(nr.

9808/02, 24 martie 2005), în care cererea de redeschidere a procedurii de condamnare în lipsă a

fost refuzată.

63

. Curtea reamintește că această cerință a legalității, prevăzută la art.

5

§

1

lit. a) („detenție legală” dispusă „potrivit căilor legale”), nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să fie el însuși conform cu Convenția, inclusiv cu principiile generale enunțate sau sugerate de aceasta, în special cel referitor la preeminența dreptului, menționat în mod expres în preambulul Convenției. În plus, le revine în primul rând autorităților naționale, și în special instanțelor, sarcina să interpreteze și să aplice dreptul intern. Totuși, din moment ce, în privința art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern implică încălcarea Convenției, Curtea poate și trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost respectat. O perioadă de detenție este, în principiu, legală dacă a avut loc în executarea unei hotărâri judecătorești [

Douiyeb împotriva Țărilor de Jos

(MC), nr.

31464/96, pct.

44–45, 4 august 1999].

64

. În această privință, Curtea ține să sublinieze că, având în vedere importanța libertății persoanei, este esențial ca dreptul național aplicabil să întrunească criteriul de „legalitate” stabilit de Convenție, care impune ca dreptul, scris sau nescris, să fie suficient de precis pentru a permite cetățeanului, înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiți, să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat (

Baranowski împotriva Poloniei

, nr.

28358/95, pct. 52, CEDO 2000-III, și

Laumont împotriva Franței

, nr.

43626/98, pct.

45, CEDO 2001

‑

XI).

65

. De altfel, la originea expresiei „potrivit căilor legale” se află conceptul de procedură echitabilă și corectă, ideea că orice măsură privativă de libertate ar trebui să fie emisă de o autoritate calificată, să fie efectuată de o astfel de autoritate și să nu aibă un caracter arbitrar (a se vedea în special hotărârea

Winterwerp împotriva Țărilor de Jos

, 24 octombrie 1979, pct. 45, seria A nr.

33).

66

. În plus, Curtea a decis că obligația de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată – fie în cursul primei proceduri inițiate împotriva sa, fie în cursul noului proces – reprezintă unul din elementele esențiale ale art. 6 (

Stoichkov împotriva Bulgariei

, nr.

9808/02, pct.

56, 24

martie

2005). Prin urmare, refuzul de a redeschide o procedură care a avut loc în lipsă, în absența oricărui indiciu că persoana acuzată a renunțat la dreptul de a se prezenta în instanță, a fost considerată o „flagrantă denegare de dreptate”, care corespunde conceptului de procedură „vădit contrară dispozițiilor art.

6 sau principiilor consacrate de acesta” [

Stoichkov,

citată anterior, pct.

54–58, și

Sejdovic împotriva Italiei

(MC), nr.

56581/00, pct. 84, CEDO 2006

‑

II].

67

. În speță, Curtea constată că reclamanta a fost arestată la 9 iulie 2008 în Italia. La 1 septembrie 2008, a fost extrădată în România în vederea executării unei pedepse pronunțate în această țară, unde a fost trimisă în detenție până la 25 martie 2010.

68

. Curtea consideră că detenția reclamantei presupune două perioade, care trebuie examinate separat. În prima perioadă, care se întinde până la data redeschiderii procedurii, și anume 23

noiembrie 2009, reclamanta s-a aflat în detenție în executarea unei hotărâri judecătorești; detenția sa intră așadar sub incidența art.

5 § 1 lit. a) din Convenție. Nu reiese că hotărârea de condamnare era ilegală, lipsită de temei juridic sau arbitrară sau că detenția nu urmărea unul din scopurile privării de libertate admise de art.

5 § 1 lit. a) înainte de data menționată (

mutatis mutandis

,

Stoichkov,

citată anterior, pct.

52 și 58). De altfel, reclamanta nu pare a contesta legalitatea acestei perioade de detenție.

69

. În schimb, părțile nu sunt de acord cu privire la existența unui ordin de detenție valabil care să justifice continuarea detenției reclamantei după redeschiderea procedurii penale, și anume după 23

noiembrie 2009.

70

. Curtea observă de la început că, la momentul faptelor, dispozițiile legale care reglementau rejudecarea unui cauze după extrădare nu indicau dacă – și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiții – putea fi prelungită detenția bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschiderii procesului.

71

. Această omisiune legislativă nu era atenuată de o jurisprudență constată a instanțelor din România, unele instanțe refuzând să pună în libertate părțile în cauză, în timp ce altele au dat curs unor astfel de cereri de eliberare (

supra

, pct. 31–33 și 35). Doar prin modificarea adusă Codului de procedură penală, intrată în vigoare în noiembrie 2010, după punerea în libertate a reclamantei, s-a soluționat această omisiune și s-au pus bazele pentru a nu mai exista o jurisprudență divergentă a instanțelor din România cu privire la privarea de libertate a persoanei, după redeschiderea procedurii (

supra

, pct.

30).

72

. În mod evident, o astfel de divergență de jurisprudență nu era de natură a permite cuiva să prevadă, în mod rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care pot decurge dintr-un act determinat. În aceste condiții, Curtea concluzionează că legislația română relevantă nu îndeplinește criteriul „previzibilității” unei „legi” în sensul art. 5 § 1 din Convenție (

mutatis mutandis

,

Baranowski

citată anterior, pct. 55, și

Toniolo împotriva Saint-Marin și Italiei

, nr. 44853/10, pct. 48–51, 26

iunie

2012).

73

. În fapt, în ciuda punerii în discuție a condamnării reclamantei, „vădit contrară dispozițiilor art. 6 din Convenție” (

supra

, pct. 66), reclamanta a rămas în detenție după redeschiderea procedurii. Această situație a fost posibil să se prelungească în absența unui temei juridic care să permită instanțelor să se pronunțe cu privire la menținerea sau suspendarea ținerii în detenție în funcție de circumstanțele cauzei. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea constată că punerea în libertate a reclamantei nu a fost în niciun fel motivată de instanță.

74

. În lumina acestor elemente, Curtea consideră, de asemenea, că reclamanta nu a avut la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a denunța detenția și pentru a convinge instanța să se pronunțe în această privință. În lipsa unui temei juridic și a unei jurisprudențe constante a instanțelor, nu i se poate reproșa reclamantei că nu a făcut uz de căile de atac ordinare indicate de Guvern (

supra

, pct. 47).

75

. O astfel de concluzie poate fi trasă și în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a-și întemeia cererea direct pe art. 5 § 1 din Convenție (

supra

, pct. 48). În această privință, Curtea evidențiază că, într-adevăr, Convenția este direct aplicabilă în România și prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia (Parohia

greco-catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva

României

, nr.

65965/01, pct. 103, 7 aprilie 2009). De altfel, Curtea a reținut deja faptul că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente asupra legislațiilor naționale este cel mai în măsură să asigure buna funcționare a mecanismului de protecție creat de Convenție și de protocoalele sale adiționale [

Dumitru Popescu împotriva

României (nr. 2)

, nr.

71525/01, pct.

103, 26 aprilie 2007].

Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, Guvernul nu a oferit niciun exemplu în care o persoană s-ar fi servit cu succes de dispozițiile art. 5 § 1 din Convenție în fața unei autorități naționale pentru a obține punerea în libertate. Această absență a jurisprudenței indică lipsa de certitudine, în practică, a acestui recurs teoretic (a

se vedea, în același sens, Parohia

greco-catolică Sfântul Vasile Polonă

, citată anterior, pct. 104). Prin urmare, Curtea consideră că o cerere întemeiată pe aplicabilitatea directă a Convenției în dreptul românesc nu ar fi avut gradul de certitudine juridică necesară pentru a constitui o cale de atac efectivă care să fie epuizată de reclamantă.

76

. În fine, în ceea ce privește contestarea executării, întemeiată pe art. 461 C. proc. pen. (

supra

, pct. 49), Curtea observă că Guvernul face trimitere la o singură decizie internă întemeiată pe acest articol. Cu

toate acestea, trebuie remarcat faptul că această decizie vizează o situație excepțională, dat fiind faptul că decizia inițială de condamnare fusese anulată în momentul redeschiderii procedurii (

supra

, pct.

34). Contestația viza așadar o problemă de pură executare a unei pedepse anulate. Or, în prezenta cauză, instanța nu s-a pronunțat asupra validității deciziei de condamnare în momentul redeschiderii procedurii. În aceste condiții, este puțin credibil că simpla redeschiderea a procedurii ar fi suficientă pentru a fi considerată „un incident în executarea” unei decizii de condamnare. Prin urmare, contestarea executării nu ar mai putea reprezenta o cale de atac eficace care trebuie să fie epuizată de reclamantă.

77

. În fine, Curtea observă că reclamanta a denunțat detenția, în mai multe etape și în van, în fața instanțelor interne (supra, pct. 8, 10, 13 și 14). Cu toate acestea, abia în momentul în care instanța a

decis trimiterea dosarului către parchet în vederea completării anchetei a hotărât și punerea în libertate a reclamantei. Curtea remarcă, de altfel, lipsa totală a motivării în privința acestui aspect (

supra

, pct.

15

in fine

).

78

. Având în vedere considerațiile precedente și faptul că numai o interpretare strictă este compatibilă cu scopul și cu obiectul art. 5 § 1 din Convenție [

Medvedyev și alții împotriva Franței

(MC), nr.

3394/03, pct. 78, CEDO 2010], Curtea apreciază că este necesar să fie respinsă excepția întemeiată pe neepuizarea căilor de atac invocată de Guvern și să se concluzioneze că detenția reclamantei între 23 noiembrie 2009 și 25 martie 2010 nu poate fi interpretată ca fiind o detenție legală în sensul art.

5

§

1 lit. a) din Convenție, dată fiind lipsa unui temei juridic care să aibă calitățile necesare pentru a răspunde principiului general al securității juridice.

79

. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 lit. a) din Convenție.

III.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenție

80

. Reclamanta, se plânge, de asemenea, de durata excesivă a procedurii având drept scop redeschiderea procesului penal privind punerea sa în libertate. Aceasta invocă art. 5 § 4 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

A. Cu privire la admisibilitate

81

. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

82

. În formularul de cerere, reclamanta susține că cererea de redeschidere a procedurii depusă în septembrie 2008 constituia în sine o contestare a detenției În consecință, consideră că acea cerere nu a fost examinată cu celeritatea impusă de art.

5 § 4 din Convenție, având în vedere că nu a fost pusă în libertate decât un an și jumătate mai târziu, la 25

martie 2010. În cele din urmă, subliniază faptul că, fie și după decizia de redeschidere a procedurii, termenele au fost amânate de mai multe ori, pentru fapte care nu îi sunt imputabile. Referindu-se în special la termenul de judecată din 4 februarie 2010, reclamanta menționează că a fost schimbat completul de judecată din motive legate de concediul judecătorului titular și că înlocuitorul acestuia nu a dorit să se pronunțe cu privire la cererea de eliberare întrucât, în opinia reclamantei, cutuma este ca judecătorul înlocuitor să nu tranșeze aspectele importante ale cauzei, în absența judecătorului titular.

83

. Guvernul consideră că art.

5 § 4 din Convenție nu

este aplicabil procedurii de rejudecare inițiate de reclamantă în 2008, în temeiul art. 522

1

C. proc. pen., atât timp cât nu se luase o decizie asupra redeschiderii procedurii. Referindu-se la argumentele dezvoltate din perspectiva excepției de neepuizare a căilor de atac ridicată în cadrul capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 (

supra

, pct.

47–49), Guvernul susține, în plus, că, după redeschiderea procedurii, reclamanta avea la dispoziție mai multe căi de atac prin care putea contesta detenția, căi pe care a omis să le utilizeze. În

ceea ce privește durata procedurii prin care reclamanta a contestat decizia, Guvernul susține că aceasta nu a depus o cerere de suspendare a executării pedepsei decât în timpul ședinței din 25 martie 2010, dată la care a fost, de altfel, pusă în libertate.

84

. Curtea reamintește că, în ipoteza unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunțată de o instanță națională, după condamnare, pentru sancționarea unei infracțiuni, controlul vizat de art.

5

§

4 este inclus în hotărâre (hotărârile

De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei

, 18

iunie 1971, pct.

76, seria

A nr.

12). Totuși, situația nu este aceeași în cazul detenției ulterioare, în măsura în care apar la scurt timp noi întrebări privind legalitatea (hotărârile

Weeks împotriva

Regatului Unit

, 2 martie 1987, pct.

56, seria A nr.

114, și

Thynne, Wilson și Gunnell împotriva

Regatului Unit

, 25 octombrie 1990, pct.

68, seria A nr.

190

‑

A, și

Hussain împotriva

Regatului Unit

, 21 februarie 1996, pct.

54,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

I).

85

. Curtea reamintește că, din perspectiva art. 5 § 1 din Convenție, a concluzionat deja că, la momentul faptelor, reclamanta nu a avut la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a denunța detenția și pentru a convinge instanța să se pronunțe în această privință. În speță, Curtea consideră că, fără o motivație adecvată din partea decizia instanței, decizia sa de punere în libertate pare a fi mai degrabă o consecință a măsurii procedurale de retrimitere a cauzei către parchet decât un răspuns la cererea de eliberare a reclamantei (a se vedea,

a contrario

,

Baranowski

, citată anterior, pct. 75).

86

. Prin urmare, Curtea consideră că deficiențele de drept intern cu privire la eficacitatea controlului jurisdicțional al detenției unei persoane după redeschiderea procedurii în temeiul art. 522

1

C. proc. pen., la momentul faptelor, nu se pot concilia cu exigențele impuse de art. 5 § 4 din Convenție. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea concluzionează că s-a produs, de asemenea, o încălcare a acestei dispoziții în speță.

Această concluzie nu obligă Curtea să mai examineze argumentul reclamantei potrivit căruia instanțele din România nu au examinat cu promptitudine legalitatea detenției sale.

IV.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 5 din Convenție

87

. Reclamanta consideră că nu a avut dreptul la reparații pentru presupusele încălcări ale drepturilor sale garantate de art. 5 § 1 și 4 din Convenție. În acest sens, invocă art. 5 § 5, redactat după cum urmează:

„Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”

A. Cu privire la admisibilitate

88

. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

89

. Reclamanta susține că situațiile în care o detenție ilegală poate duce la acordarea de compensații sunt enumerate limitativ la art. 504 C. proc. pen. (

supra

, pct. 36) și că situația sa nu intră sub incidența niciuneia dintre ele. Prin urmare, reclamanta denunță absență unei căi legale de a solicita reparații pentru încălcarea art.

5

§

1 și art.

5

§

4.

90

. Guvernul consideră că reclamanta nu este îndreptățită să reclame despăgubiri, în măsura în care procedura penală inițiată împotriva sa este încă pendinte. Odată procedura încheiată, reclamanta va avea posibilitatea de a solicita despăgubiri, în cazul în care va fi achitată în temeiul art. 504 C. proc. pen.

91

. Curtea reamintește că art. 5 § 5 este respectat atunci când se pot solicita reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare alineatelor 1, 2, 3 sau 4 (

Wassink împotriva Țărilor de Jos

, 27 septembrie 1990, pct. 38, seria

A nr.

185-A, și

Houtman și Meeus împotriva Belgiei

, nr.

22945/07, pct. 43, 17 martie 2009). Dreptul la reparații prevăzut la alineatul 5 presupune așadar că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției. În această privință, exercitarea efectivă a dreptului la reparații, garantat de această ultimă dispoziție, trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine [

Ciulla împotriva Italiei

, 22

februarie

1989, pct.

44, seria

A

nr.

148,

Sakýk și alții împotriva Turciei

, 26 noiembrie 1997, pct.

60,

Culegere

1997

‑

VII, și

N.C. împotriva Italiei

(MC), nr. 24952/94, pct.

49, CEDO

2002

‑

X].

92

. Revenind la prezenta speță, Curtea subliniază că, având în vedere constatarea încălcării art.

5

§

1 și art.

5

§

4, și art. 5 § 5 din această dispoziție este deopotrivă aplicabil. Prin urmare, trebuie să stabilească dacă persoana interesată a dispus, la nivel intern, de un drept executoriu la reparația prejudiciului înainte de prezenta hotărâre sau dacă va dispune de un astfel de drept după adoptarea hotărârii.

93

. În acest sens, reamintește că, pentru a concluziona o încălcare a art. 5 § 5, trebuie să se stabilească faptul că o constatare a încălcării oricăruia dintre celelalte alineate ale art. 5 nu putea, înainte de hotărârea în cauză a Curții, și nici nu poate, după pronunțarea acestei hotărâri, da naștere la o cerere de plată a unor compensații în fața instanțelor naționale [

Brogan și alții împotriva Regatului Unit

, 29 noiembrie 1988, pct.

66-67, seria A nr. 145–B, și

Stanev împotriva Bulgariei

(MC), nr.

36760/06, pct.

184, CEDO 2012].

94

. În lumina acestei jurisprudențe, Curtea consideră că trebuie să stabilească mai întâi dacă încălcarea art. 5 § 1 și art. 5 § 4, constatată în speță, ar putea da naștere, după pronunțarea prezentei hotărâri, unui drept la a obține reparații în fața instanțelor interne.

95

. În această privință, Curtea observă că. potrivit art.

504 C. proc. pen., orice reparație este condiționată de constatarea nelegalității detenției prin ordonanță a parchetului sau prin decizie a unei instanțe (

supra

, pct.

36). Or, din dosar reiese că autoritățile române nu au considerat nici un moment această măsură ca fiind ilegală sau contrară în alt mod art.

5 din Convenție. Teza Guvernului constă așadar în a afirma că detenția reclamantei s-a produs în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în temeiul dispoziției sus-menționate pentru încălcarea art. 5 § 1, în lipsa unei recunoașteri a nelegalității detenției de către autoritățile naționale (

Degeratu împotriva României

, nr.

35104/02, pct.

59, 6 iulie 2010).

96

. În plus, întrucât nu era disponibilă în dreptul românesc nicio cale de atac legală care să permită controlul legalității detenției, reclamanta nu putea invoca responsabilitatea statului pentru a obține o

reparație pentru încălcarea art.

5 § 4.

97

. În continuare se pune întrebarea dacă pronunțarea prezentei hotărâri care ar concluziona o încălcare a art.

5 § 1 și art.

5 § 4 va permite reclamantei să solicite despăgubiri în temeiul dreptului românesc. Curtea observă că din legislația relevantă nu reiese că ar exista o astfel de cale de atac; de altfel, Guvernul nu a prezentat argumente care să probeze contrariul.

98

. Nu s-a demonstrat așadar că reclamanta putea să se prevaleze, înainte de hotărârea Curții, de un drept la reparații, sau că se va putea prevala de un astfel de drept după pronunțarea hotărârii, pentru încălcarea art.

5

§

1 și art.

5

§

4.

99

. În consecință, a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenție.

V.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

100

. Potrivit art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

101

. Reclamanta solicită mai întâi 9

548 de lei românești (RON), adică aproximativ 2

200 de euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit, reprezentând împrumuturi din partea familiei care acoperă bunurile achiziționate în timpul detenției, și anume produse alimentare, produse de întreținere și curățenie, precum și lenjerie. La această sumă se adaugă valoarea a 18 pachete primite de la familie, pe care le evaluează la 7

480 RON, adică aproximativ 1

700 EUR, precum și suma de 400 EUR pe care o avea asupra ei în momentul extrădării și pe care a cheltuit-o în detenție pentru achiziționarea, în special, de produse alimentare. În plus, reclamanta solicită 20

400 euro pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, sumă care este împărțită astfel. 15

400 EUR pentru încălcarea art.

5 §

1, art.

5 § 4 și art.

5 § 5 din Convenție și 5

000 EUR pentru încălcarea art. 3 din Convenție.

102

. Din punctul de vedere al Guvernului, nicio sumă nu trebuie să fie acordată cu titlul de prejudiciu material, reclamanta nefăcând dovada legăturii de cauzalitate cu încălcările constatate și nefurnizând documente justificative pentru sumele pretins acordate de familie. În plus, consideră că reclamanta nu poate invoca împotriva statului un drept pe care și l-a exercitat în închisoare, și anume acela de a primi pachete. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că ar reprezenta o reparație suficientă simpla constatare a încălcării și că, în orice caz, suma pretinsă este excesivă.

103

. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins. Dimpotrivă, hotărăște că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert și apreciază că este necesar să îi acorde 8

000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

104

. Reclamanta solicită, de asemenea, 18

700 RON, adică 4

633 EUR pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1

860 EUR pentru onorariile avocatului, suportate în fața Curții. la această ultimă sumă se adaugă cea de 106,7

RON reprezentând costul fotocopiilor după probele la dosarul intern. Reclamanta depune chitanțe pentru onorariile avocatului, suportate.

105

. Guvernul subliniază că reclamanta nu a transmis contracte de asistență juridică, prin care să se stabilească onorariile avocaților, precum și un centralizator cu numărul de ore lucrate efectiv de aceștia. În aceste condiții, este imposibil să se stabilească o legătură de cauzalitate între aceste cheltuieli și presupusele încălcări ale Convenției. Potrivit Guvernului, aceeași concluzie este valabilă și pentru cheltuielile de fotocopiere.

106

. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantei suma de 4

000

EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

107

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

Curtea

,

în unanimitate,

1.

declară

cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5

§

1, art. 5

§

4 și art. 5

§

5 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2.

hotărăște

că a fost încălcat art.

5 §

1 din Convenție;

3.

hotărăște

că a fost încălcat art.

5 §

4 din Convenție;

4.

hotărăște

că a fost încălcat art.

5 §

5 din Convenție;

5.

hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44 §

2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

i) 8

000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

ii) 4

000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către societatea reclamantă, pentru cheltuielile de procedură;

b) că de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un procent egal cu cel al facilității de preț marginal a Băncii centrale europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei procente;

6.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 ianuarie 2014, în conformitate cu art.

77 § 2 și 3 din Regulament.

Santiago Quesada

JOSEP CASADEVALL

Grefier

PREȘEDINTE