TARA v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
TARA v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Decizia nr. 15522/04 Magdalena Veronica TARA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 11 martie 2014 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 19 februarie 2004, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul respondent la 17 septembrie 2013 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, deliberată, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Reclamantul, dna Magdalena Veronica Tara, este un național român, născut în 1970 și locuiește în București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl T. G. Constantin. Guvernul român („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind incapacitatea de a exercita pe deplin drepturile de proprietate asupra bunurilor imobiliare care au fost returnate la ea. La 13 mai 2013, reclamația de mai sus a fost comunicată guvernului. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 17 septembrie 2013, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor ridicate de această parte a cererii. Declarația prezentată după cum urmează: „Guvernul declară, prin intermediul acestei declarații unilaterale, recunoașterea existenței unei încălcări a dreptului reclamantului la proprietate. Guvernul este dispus să plătească reclamantului, ca satisfacție echitabilă suma totală de 2.700 EUR (2.000 șapte sute) de euro, suma pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă este de a acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românesc contului indicat al reclamantului în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție. În cazul în care această sumă nu se plătește în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Reclamantul nu a prezentat nicio observație cu privire la declarația unilaterală a guvernului. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a înființat în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului reclamantului de a exercita pe deplin proprietatea lor (a se vedea Radovici și Stănescu c. România , citate mai sus §§ 88-90; Popescu și Toader c. România , nr. 27086/02, §§ 37-38, 8 martie 2007; Postolache c. România , nr. 24171/02, §§ 34-35, 16 decembrie 2008). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propusă – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind dreptul la proprietate și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan grefier adjunct Președintele