M.P. AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
M.P. AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole
Tradus și revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Prezenta decizie a fost rectificată în data de 16 iunie 2014, în conformitate cu art.
81 din Regulamentul Curții.
Cererea nr.
39974/10
M.P. și alții împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită în data de 15 aprilie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 9 iunie 2010,
având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanți și observațiile scrise formulate de părțile terțe interveniente, European Centre for Law and Justice, Pro-Vita București și Alianța Familiilor din România,
[1]
având în vedere decizia de a se acorda reclamanților păstrarea anonimatului în temeiul art.
47 § 3 din Regulamentul Curții,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamanții, doamna M.P., soțul ei, domnul M.P., și fiul lor, M-D.P., sunt resortisanți români, născuți în 1971, 1974, și, respectiv, 2003; locuiesc în Buzău și sunt reprezentați în fața Curții de către domnul P. Pop, avocat din București.
Guvernul român („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:
Doamna M.P., mamă a unui copil în vârstă de nouă ani dintr-o căsătorie anterioară, a fost informată de medici că nu mai putea concepe copii pe cale naturală; împreună cu soțul ei, domnul M.P., a decis să recurgă la proceduri de inseminare artificială, pentru a avea un copil.
Reclamanții l-au contactat în acest scop pe medicul S.P., medic obstetrician la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie „Prof. Dr. Panait Sârbu” din București (denumit în continuare „spitalul”). Reclamanții au informat medicul că primul copil al doamnei M.P. s-a născut cu o malformație congenitală (agenezie tibială sau hemimelie) și au solicitat informații suplimentare cu privire la riscul ca viitorul copil să se nască cu aceeași problemă de sănătate. Ei i-au explicat medicului că, în cazul în care ar exista un astfel de risc, nu vor continua inseminarea.
Medicul S.P. i-a asigurat că situația primului copil a fost una excepțională și că nu exista niciun risc ca următorul copil să se nască cu același handicap.
Reclamanții s-au adresat apoi medicului A.V. pentru a efectua testele standard procedurale. Ei au întrebat din nou cu privire la riscul de a avea un alt copil cu aceeași malformație și cu privire la posibilitatea de a efectua teste genetice pentru a exclude această problemă. Medicul i-a asigurat că șansele de a se întâmpla acest lucru sunt minime (1/1
000
000); prin urmare, nu au fost efectuate alte teste.
Inseminarea artificială a fost programată pentru data de 19 noiembrie 2002 și a condus la sarcina primei reclamante.
În primul trimestru al sarcinii, prima reclamantă a fost supusă la mai multe teste recomandate de medicul S.P., care, de asemenea, i-a dat trimitere la medicul D.A. pentru a efectua mai multe ecografii cu ultrasunete. Ea pretinde că i-a prezentat acestuia din urmă temerile sale cu privire la riscul ca și bebelușul să dezvolte aceeași malformație ca și primul ei copil. Cu toate acestea, a fost reasigurată de fiecare dată că totul în ceea ce privește dezvoltarea copilului nenăscut este normal.
În cursul uneia dintre ecografiile cu ultrasunete, efectuată în a douăzeci și patra săptămână a sarcinii, medicul E.S., ecografist, le-a comunicat reclamanților că a observat o diferență între cele două picioare ale fătului, dar i-a asigurat că probabil este o eroare, că diferența este minoră și că fătul prezintă atât tibie, cât și os femural.
Această informație a fost comunicată medicului S.P., care a concluzionat că nu a apărut nicio problemă deosebită.
Cu toate acestea, reclamanta a decis să efectueze teste suplimentare. În acest scop, a contactat o clinică privată, M.R., unde, la data de 9 iunie 2003, a efectuat o radiografie cu ultrasunete tridimensională, efectuată de medicul D.A. La momentul respectiv, reclamanta se afla în a 32-a săptămână a sarcinii.
Medicul a detectat o poziție anormală a degetelor în raport cu piciorul (
planta în poziție valg față de planul frontal al gambei
), reasigurând-o, totuși, pe doamna M.P. că picioarele fătului sunt dezvoltate normal. În continuare, a detectat o suferință fetală la nivel cerebral și i-a recomandat reclamantei să-și contacteze obstetricianul.
După consultarea cu obstetricianul, la 12 iunie 2003, prima reclamantă a fost internată; doamna M.P. și fătul au fost monitorizați până la 16
iunie
2003, dată la care reclamanta a fost eliberată din spital fără alte indicații privind suferințe fetale.
În data de 8 august 2003, reclamanta a fost internată în spital pentru naștere; ea s-a adresat imediat medicului C., care, mai târziu, a asistat-o pe reclamantă în timpul nașterii. În data de 12
august 2003, reclamanta a dat naștere unui băiețel (al treilea reclamant); el prezenta o malformație la unul dintre picioare, care era identică cu cea a fratelui său mai mare.
Medicul S.P. a vizitat reclamanta trei zile mai târziu; cu privire la handicapul copilului, medicul și-a oferit sprijinul pentru a identifica o asociație care să-i ajute financiar pe reclamanți.
La nouă luni după ce i-a dat naștere lui M.-D.P. și în ciuda concluziei medicilor că nu poate să rămână gravidă pe cale naturală, doamna M.P. a descoperit că este însărcinată cu un al treilea copil. Împreună cu soțul său, ea a decis să facă avort, temându-se că al treilea copil se va naște cu aceeași dizabilitate.
La 9 mai 2005, reclamanții au introdus o acțiune împotriva medicilor S.P., D.A., E.S. și A.V., precum și împotriva spitalului, clinicii private M.R., Ministerului Sănătății și statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor.
În numele fiului lor, au solicitat o alocație lunară pe viață de 20
000
000 lei românești vechi (ROL); în nume propriu, au solicitat 5 miliarde ROL drept despăgubire cu titlul de prejudiciu moral și material suferit în urma nașterii unui copil cu dizabilități, care va avea nevoie de intervenții medicale frecvente din cauza dizabilității sale.
Reclamanții au susținut că pârâții sunt răspunzători pentru neglijență în îndeplinirea atribuțiilor medicale, respectiv că medicii nu i-au informat în mod corespunzător înainte de inseminarea artificială asupra riscului potențial ca bebelușul să se nască având același handicap ca și fratele lui mai mare și că, ulterior, nu au monitorizat în mod adecvat dezvoltarea fătului și, de asemenea, au interpretat în mod eronat rezultatele examenelor ecografice, spunându-le că fătul se dezvoltă normal, inducându-i astfel în eroare. Reclamanții au reiterat faptul că, dacă ar fi cunoscut riscurile implicate, nu ar fi procedat la inseminarea artificială și, în orice caz, ar fi decis pentru avort, pentru a cruța copilul de o viață plină de durere și suferințe din cauza handicapului său.
Referindu-se la „superficialitatea medicilor” care s-au ocupat de cazul lor, reclamanții au subliniat că, în ciuda diagnosticului potrivit căruia doamna M.P. nu mai putea rămâne gravidă pe cale naturală, a rămas însărcinată pe neașteptate și a fost obligată să facă avort, de teama de a nu avea încă un
copil cu handicap.
La 7 decembrie 2007, a fost prezentat ca probă un raport conținând concluziile medicului D.I., expert în genetică la Institutul Național de Medicină Legală.
În replică la cele douăzeci și cinci de întrebări adresate de instanță, expertul și-a formulat opinia din care, în părțile sale relevante, se rețin următoarele:
„Poziția [anormală] a degetelor în raport cu membrul inferior indică o malformație congenitală [întrebarea nr. 1] ...
„Măsura recomandată [pentru diagnosticarea unei anomalii genetice de tipul menționat] o reprezintă ecografia cu ultrasunete de morfologie fetală, efectuată în săptămânile 20-24 ale sarcinii. Membrele inferioare sunt vizibile din săptămânile 13-14 ale sarcinii, însă degetele de la picioare numai din a 20-a săptămână. Perioada săptămânilor 20-24 este optimă pentru vizualizarea structurilor fetale și pentru a lua decizia dacă să se continue sau să se pună capăt sarcinii. [întrebarea nr. 9] ...
Diagnosticarea preconcepție nu se poate efectua în cazul agenezei tibiale (hemimelie tibială) .... gena responsabilă pentru această problemă de sănătate nu este cunoscută și defectul genetic potențial responsabil pentru agenezia tibială se află sub pragul de rezoluție al testării citogenetice (carotipare).
Diagnosticarea prenatală se poate face prin ecografie cu ultrasunete (ecografie de morfologie fetală) în săptămânile 20-24 ale sarcinii. [întrebarea nr. 25] ...
Concluzii
În cazul în care părinții unui copil cu agenezie tibială au dat naștere unui al doilea copil cu aceeași malformație congenitală în urma unei sarcini rezultate dintr-o inseminare artificială, ar fi fost recomandabil ca o consultare genetică să fie efectuată înainte de conceperea celui de-al doilea copil, împreună cu monitorizarea riguroasă cu ultrasunete a celei de-a doua sarcini, pentru ca semnele specifice de avertizare, cu ultrasunete, să fie identificate din timp.
Ar fi fost, de asemenea, esențial să fie informații părinții cu privire la această anomalie (agenezie tibială) și despre posibilitățile de tratament, având în vedere faptul că tratamentul ortopedic chirurgical este posibil.”
La 25 ianuarie 2008, Judecătoria București s-a pronunțat. Instanța a considerat că, urmare a neglijenței medicale, doamna M.P. a suferit un prejudiciu, și anume „nașterea unui copil cu o anomalie congenitală”. Instanța a decis că reclamantei i-a fost încălcat dreptul de a fi informată corect cu privire la starea de sănătate a copilului ei nenăscut; implicit, dreptul de a alege dacă dă sau nu naștere unui copil care suferă de o malformație congenitală i-a fost, de asemenea, încălcat.
Instanța a decis că A.V., medic, este răspunzător, în calitate de genetician, pentru că nu și-a îndeplinit datoria de a evalua starea de sănătate a reclamantei înainte de inseminarea artificială, în ciuda faptului că a fost informată că primul copil al acesteia s-a născut cu o malformație. S-a concluzionat că medicul nu a efectuat teste suplimentare în privința reclamantei, pentru a-i clarifica situația și, astfel, să o informeze cu privire la riscurile existente asociate sarcinii, ceea ce ar fi dat părinților ocazia de a-și evalua opțiunile.
În ceea ce privește răspunderea medicului E.S., instanța a hotărât că acesta nu a interpretat corect rezultatele ecografiei cu ultrasunete, efectuată în cursul celei de-a 24-a săptămâni a sarcinii, care relevase o problemă a picioarelor fătului. Instanța a mai stabilit că, în astfel de împrejurări, medicul ar fi fost obligat să trimită reclamanta să efectueze teste suplimentare și să-i recomande o ecografie cu ultrasunete tridimensională.
Medicul D.A. a fost exonerat de răspundere pe motiv că a fost singurul medic care a interpretat corect rezultatele ecografiei tridimensionale cu ultrasunete, efectuată în a treizeci și doua săptămână a sarcinii, la 9 iunie 2003 (supra, pct. 8).
În privința medicului S.P., obstetricianul reclamantei, instanța l-a considerat răspunzător pentru că nu a recomandat ecografierea tridimensională cu ultrasunete la timp pentru ca malformația să fie descoperită în mod prompt (săptămânile 20-24), și, de asemenea, pentru interpretare greșită și ignorarea rezultatelor ecografiei la momentul efectuării, în a treizeci și doua săptămână a sarcinii, în ciuda faptului că aceasta a revelat o anomalie a picioarelor fătului.
Spitalul a fost declarat răspunzător în solidar cu medicii la plata despăgubirilor.
Instanța s-a referit în motivare doar la prima reclamantă; cu toate acestea, în dispozitiv a stabilit că daunele acordate vor consta în plata unei alocații lunare către cel de-al treilea reclamant, astfel cum s-a solicitat, precum și despăgubiri pentru prejudiciul material [în valoare de 2
499,99 lei noi românești (RON)] și pentru prejudiciul moral (în valoare de 150
000 RON), pentru ambii părinți.
Părțile căzute în pretenții au formulat apel.
Prin decizia din 20 septembrie 2009, Tribunalul București a rejudecat fondul cauzei și a respins acțiunea reclamanților. Instanța a stabilit că medicul A.V. și-a exercitat atribuțiile în conformitate cu obligațiile sale profesionale; faptul că nu a recomandat teste suplimentare reclamantei nu o face răspunzătoare pentru daune, în măsura în care, potrivit concluziilor expertului, singura modalitate de a detecta malformația o reprezenta ecografia tridimensională cu ultrasunete efectuată până în a douăzeci și patra săptămână a sarcinii, precum și că testele efectuate înainte de inseminare nu ar fi relevat cu certitudine riscul apariției unei astfel de probleme.
În ceea ce privește răspunderea medicului S.P., instanța a hotărât că nu poate fi considerat răspunzător, în măsura în care reclamanții au fost informați despre faptul că există un risc de 1/1
000
000 de a avea un al doilea copil cu aceeași malformație.
În privința medicului E.S., instanța a stabilit că problema descoperită în cursul ecografierii cu ultrasunete efectuate la 9 iunie 2003 se referea la osul femural, în timp ce malformația celui de-al treilea reclamant era aceea că s-a născut cu tibia afectată.
Instanța a mai decis că, în orice caz, o întrerupere de sarcină putea fi efectuată numai până la săptămâna a paisprezecea, etapă în care era imposibil să fie detectat acest tip de malformație.
Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei decizii.
Prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel București a admis în parte recursul.
Instanța a examinat fiecare dintre capetele de cerere ale reclamanților, respectiv faptul că medicii nu i-au informat cu privire la riscul de a da naștere unui copil care prezintă malformații; că nu au prescris toate testele genetice și examenele necesare pentru a detecta riscul unei malformații genetice; că au interpretat greșit rezultatele numărului mic de ecografii cu ultrasunete pe care reclamanta le-a efectuat în timpul sarcinii.
Instanța a respins primul capăt de cerere ca nefondat, în măsura în care pacienții au fost informați că riscul de a avea un copil cu o anomalie genetică este de 1/1
000
000.
Al doilea capăt de cerere a fost, de asemenea, respins, având în vedere faptul că, după cum a arătat raportul medical prezentat în cauză, nu există teste genetice sau examene care să reveleze că exista riscul menționat mai sus.
În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, Curtea a stabilit că, potrivit probelor în cauză, pacienta a fost monitorizată cu atenție în timpul sarcinii, cu examene cu ultrasunete efectuate la fiecare trei săptămâni. Raportul medical a ajuns, însă, la concluzia că membrele inferioare erau vizibile încă din săptămâna 13-14, în timp ce degetele de la picioare puteau fi văzute începând din săptămâna 20, un interval optim fiind așadar între săptămânile 20-24. În astfel de circumstanțe, instanța a considerat că interpretarea ecografiei efectuate a fost problematică, în măsura în care ar fi trebuit să se acorde mai multă atenție particularităților cazului și, eventual, ar fi putut fi prescrise teste cu ultrasunete mai amănunțite.
Prin urmare, prejudiciul a constat în nașterea unui copil cu o malformație genetică.
Din această perspectivă, curtea de apel a stabilit că, în ceea ce privește copilul, nu există o legătură de cauzalitate între neglijența medicală și prejudiciul invocat, în măsura în care rezultatul unei proceduri medicale fără erori ar fi fost avortul. Astfel, având în vedere importanța dreptului la viață, nu se poate considera că ar fi fost mai bine pentru copil să nu se fi născut, având în vedere, de asemenea, faptul că malformația în cauză nu este de natură să afecteze în mod substanțial calitatea vieții copilului. Reiese din dosar că malformația ar putea fi corectată în viitor, prin intervenție chirurgicală.
Părinții, însă, au suportat pagube concrete, în măsura în care, dacă ar fi știut despre boală, ar fi putut să decidă dacă să păstreze copilul sau să opteze pentru avort.
Instanța a respins pretențiile cu privire la prejudiciul material, în măsura în care reclamanții nu au reușit să-l justifice prin facturi medicale și documente relevante. În plus, sistemul asigurărilor sociale de stat a acoperit în totalitate costurile protezei necesare pacientului.
În continuare, curtea de apel a acordat domnului și doamnei M.P. 20
000 RON pentru prejudiciul moral, urmând a fi plătit de medicul E.S., ecografist, în solidar cu spitalul; a fost angajată răspunderea pentru medic pentru neglijență, întrucât era singurul care ar fi putut detecta malformația la timp astfel încât reclamanții să fie în măsură să ia o decizie cu privire la întreruperea sarcinii. Pentru acordarea acestei sume, instanța a luat în considerare faptul că reclamanții au fost informați despre faptul că riscul ca bebelușul lor să se nască cu un handicap este de 1/1
000
000 și că au decis să-și asume acest risc.
Potrivit informațiilor prezentate de părți, din ianuarie 2004, al treilea reclamant a primit diferite proteze, în general de două ori pe an, ceea ce înseamnă că, până în 2011, el a suferit 22 de schimbări de proteză. În 2011, a fost supus unei intervenții chirurgicale majore, implicând o amputare mai jos de genunchi, care i-a permis să i se pună o proteză mai avansată în 2012.
B. Dreptul intern relevant
Art. 185 C. pen. privind provocarea ilegală a avortului prevedea, la momentul respectiv, următoarele:
Art.
185
„1.
{0>
The act of interrupting the course of pregnancy, by any means, committed in one of the following circumstances:[...]
<}0{>
Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în una dintre următoarele situații:
[...]
<0}
(c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
[...]
Nu se pedepsește întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
(a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;
(b) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale;
(b) în cazul prevăzut la alin. (2), când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.”
Dispozițiile interne relevante privind angajarea răspunderii civile a personalului medical sunt descrise în
Eugenia Lazăr împotriva României
, nr. 32146/05, pct.
52-54, 16 februarie 2010.
Un proiect de lege privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical a fost respins de Senat la 9 februarie 2006, în urma unei decizii a Curții Constituționale care a stabilit că unele articole din proiectul de lege sunt neconstituționale.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății arată, la art. 208-210, că sistemul de asigurări de sănătate este principalul furnizor de asistență medicală, protezele fiind incluse.
Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede, la art.
35-37, că aceste persoane au dreptul la un asistent personal, remunerat cu aproximativ 130 EUR lunar; conform art. 58, familiile care au un copil cu handicap au dreptul la o indemnizație lunară fixă de aproximativ 47 EUR; copilul cu handicap va primi de două ori suma indemnizației unui copil obișnuit, aproximativ 18 EUR pe lună.
C. Jurisprudența și textele internaționale relevante
Convenția Consiliului Europei privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România la 28 februarie 2001
Art. 5 – Regula generală
„O intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză.
Această persoană primește în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor.
Persoana vizată poate în orice moment să își retragă în mod liber consimțământul.”
Art. 10 – Viața privată și dreptul la informație
„1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private din punct de vedere al informațiilor referitoare la sănătatea sa.
...
Art. 24 – Compensarea pentru daune nejustificate
„Persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei intervenții are dreptul la o
reparație echitabilă conform condițiilor și procedurilor prevăzute de lege.”
Principiile adoptate de comitetul ad-hoc de experți privind progresele înregistrate în domeniul științelor biomedicale, organismul de expertiză din cadrul Consiliului Europei, care a precedat prezentul Comitet director pentru bioetică
(CAHBI, 1989)
Principiul 4
„1. Tehnicile de reproducere asistată pot fi utilizate doar dacă persoanele vizate și-au dat consimțământul liber, informat, în mod explicit și în scris, în conformitate cu cerințele naționale.
Înaintea obținerii un astfel de consimțământ, medicul și instituția care folosește tehnicile de reproducere asistată trebuie să se asigure că persoanele vizate obțin informații și consiliere adecvate cu privire la posibilele implicații medicale, juridice, sociale și, dacă este cazul, genetice ale acestui tratament, în special, despre implicațiile care ar putea afecta interesele copilului care urmează să fie născut.”
Recomandarea nr. R (90) 13 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind screeningul genetic prenatal, diagnosticarea genetică prenatală și consiliere genetică asociată (adoptată de Comitetul de Miniștri la 21 iunie 1990, în cursul celei de-a 442-a reuniuni a Adjuncților de Miniștri)
Principiul 8
„Informațiile oferite în perioada de consiliere înainte de efectuarea screening-ului genetic prenatal și de diagnosticarea genetică prenatală trebuie să fie adaptate la circumstanțele persoanei și să fie suficiente pentru a lua o decizie în deplină cunoștință de cauză. Aceste informații trebuie, în special, să prezinte scopul testelor și natura acestora, precum și riscurile pe care aceste teste le prezintă.”
Principiul 14
„În cazul în care există un risc crescut de deces din cauza unei anomalii genetice grave, accesul la serviciile de consiliere prenatală și, dacă este cazul, consiliere premaritală, screening în timpul preconcepției și servicii de diagnosticare ar trebui să fie disponibil imediat și cunoscut de publicul larg.”
Declarația universală privind bioetica si drepturile omului
Art. 6 – Consimțământul
„(a) Orice intervenție medicală cu scop preventiv, de diagnosticare și terapeutic se efectuează doar cu consimțământul prealabil, liber și în cunoștință de cauză al persoanei vizate, în baza unor informații adecvate. Dacă este cazul, consimțământul trebuie să fie expres și poate fi retras de către persoana vizată în orice moment și pentru orice motiv, fără a crea un dezavantaj sau un prejudiciu.”
Art. 20 – Evaluarea și managementul riscului
Vor fi promovate evaluarea adecvată și un management adecvat al riscului în ceea ce privește medicina, științele vieții și tehnologiile asociate.”
CAPETE DE CERERE
În numele copilului lor, primii doi reclamanți susțin că dreptul acestuia la viață a fost încălcat prin nașterea sa ca un copil cu handicap, din cauza neglijenței medicale. Ei invocă art. 2 și art. 8 din Convenție.
În nume propriu, prima reclamantă și al doilea reclamant se plâng, în temeiul art.
8 din Convenție, că nașterea copilului lor cu handicap din cauza neglijenței medicale le-a încălcat dreptul la protecția vieții private și de familie.
În temeiul art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng în legătură cu caracterul echitabil și durata procedurii.
ÎN DREPT
A. Art. 2 și art. 8 din Convenție
Reclamanții se plâng de faptul că drepturile lor protejate de art. 8, respectiv de art. 2 și art. 8 din Convenție cu privire la reclamantul minor M.-D.P, le-au fost încălcate ca urmare a neglijenței medicale.
Prevederile relevante ale art. 2 și art. 8 sunt redactate după cum urmează:
Art.
2
„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
Art.
8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Calitatea de victimă al celui de-al treilea reclamant,M.-D.P.
(a) Argumentele părților
Guvernul susține că decizia Curții de Apel București de a respinge pretențiile formulate în numele copilului minor este în consonanță cu o mare parte a viziunii legale a statelor membre ale Consiliului Europei. Guvernul face referire la exemple din jurisprudența Regatului Unit, Țărilor de Jos, Germaniei și Franței, unde s-a trasat o linie clară între pretenții privind „naștere rezultată în urma unei erori umane” – care au fost acceptate într-un mod mult mai permisiv și pretenții privind „viață rezultată în urma unei erori umane”, precum în prezenta cauză, care au fost considerate admisibile în circumstanțe cu totul excepționale (și anume, în cazul în care nu s-a întreprins, din neglijență, o acțiune de atenuare care l-ar fi salvat pe copil de la invaliditate).
În continuare, Guvernul susține că fătul era protejat împotriva neglijenței medicale prin răspunderea medicului față de părinții săi, soluție considerată o cale de atac efectivă în hotărârea Curții din cauza
Vo împotriva Franței
(MC) (nr. 53924/00, pct. 91-95, CEDO 2004
‑
VIII); aceeași abordare a fost adoptată de Curtea de Apel București în hotărârea sa.
Prin urmare, se susține că plângerea, în ceea ce privește copilul M.-D.P., ar trebui respinsă ca fiind incompatibilă
ratione personae
.
Reclamanții nu sunt de acord. Ei susțin că lipsa unei jurisprudențe și legislații omogene la nivel european impune clarificări printr-o hotărâre de referință în acest sens. Reclamanții fac trimitere la hotărârea Curții de Apel din Bruxelles din 21 septembrie 2010, prin care a fost recunoscut dreptul părinților de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit de copil.
Reclamanții susțin că fiul lor a fost o victimă a neglijenței medicale; dreptul său – fie acela de a nu se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul unei erori a medicului sau acela de a fi în viață, sănătos și de a nu suferi din cauza neglijenței altora – a fost, prin urmare, încălcat.
(b) The European Centre for Law and Justice, Pro-Vita București și Alianța Familiilor din România
Susținând că dreptul la viață este protejat prin Convenție, nu dreptul de a nu fi născut, și că, în conformitate cu dreptul român, dreptul la viață al copilului este protejat din a 14-a săptămână a sarcinii, ECLJ, Pro-Vita București și Alianța Familiilor din România au prezentat în solidar un rezumat al jurisprudenței internaționale relevante cu privire la pretențiile privind viața rezultată în urma unei erori umane și nașterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează
[2]
.
Capetele de cerere privind „nașterea rezultată în urma unei erori umane” se referă la pretențiile formulate de părinți care pretind că neglijența unui terț fie a condus la conceperea unui copil (cum ar fi în cazul sterilizării din neglijență), fie că terțul nu a furnizat suficiente informații care le-ar fi permis să facă o alegere în cunoștință de cauză dacă să renunțe la copil la un moment dat, atunci când avortul ar fi fost permis în mod legal.
Capetele de cerere privind „viața rezultată în urma unei erori umane” sunt cele formulate de către sau în numele unei persoane prin care se susține că aceasta nu ar fi trebuit să se nască.
În cauza
Kelly
, din 2005, Curtea Supremă din Țările de Jos a acordat despăgubiri cu titlu de prejudiciu material și moral părinților și copilului care se născuse cu un handicap din cauza unei infirmități cromozomiale; despăgubirile cu titlu de daune materiale au inclus costurile de îngrijire și educare a copilului și în ceea ce privește handicapul acesteia.
Anglia și Țara Galilor nu au admis capete de cerere privind „viața rezultată în urma unei erori umane” (pentru legislația relevantă, a se vedea
Reeve împotriva Regatului Unit
, nr. 24844/94, decizia Comisiei din 30 noiembrie 1994); cu toate acestea, capetele de cerere privind „nașterea rezultată în urma unei erori umane” au fost admise în câteva cauze (de exemplu,
Rees împotriva Darlington Memorial Hospital NHS Trust
, din 2003).
În urma cauzei
Perruche
, din 2001, în care Curtea de Casație a admis ambele tipuri de pretenții, legislația franceză s-a modificat, interzicând în mod expres capetele de cerere privind viața rezultată în urma unei erori umane [pentru detalii, a se vedea
Draon v. France
(MC), nr.
1513/03, pct. 49-50, 6 octombrie 2005].
Capetele de cerere privind viața rezultată în urma unei erori umane au fost respinse și în Germania, în timp ce capetele de cerere privind nașterea rezultată în urma unei erori umane au fost admise, în anumite condiții, în câteva cauze examinate de Bundesgerichtshof (Curtea Supremă).
O abordare similară a fost raportată pentru Italia, unde, în temeiul dreptului contractual, capetele de cerere privind nașterea rezultată în urma unei erori umane au fost admise, părinții având dreptul de a recupera cheltuielile pentru îngrijiri medicale, pierderea de venituri și, de asemenea, la acordarea de daune morale. Capetele de cerere privind „viața rezultată în urma unei erori umane” nu au fost admise.
Întrucât nu recunoaște dreptul de a nu te naște, Curtea Supremă de Justiție portugheză a respins o cauză în care a fost formulat un capăt de cerere privind „viața rezultată în urma unei erori umane” (decizia nr. 1008-1001, nepublicată).
(c) Motivarea Curții
(i) Art. 2
În măsura în care capetele de cerere formulate în numele reclamantului M.-D.P. se referă la dreptul său de a nu se naște, Curtea constată că un astfel de drept nu poate fi derivat din art. 2 din Convenție. Astfel cum este consacrat în jurisprudență, „art. 2 nu poate, fără o distorsiune de limbaj, să fie interpretat ca acordând dreptul diametral opus, și anume dreptul de a muri; nici nu poate crea un drept la autodeterminare, în sensul de a conferi unui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viața” (
Pretty împotriva Regatului Unit
, nr. 2346/02, pct. 39, CEDO 2002
‑
III).
Însă, deși art. 2 din Convenție nu se referă la probleme cum ar fi calitatea vieții sau ce alege să facă o persoană cu viața sa, „în măsura în care acestea sunt recunoscute ca fiind fundamentale pentru condiția umană încât impun protecția față de intervenția statului, pot fi reflectate în drepturile garantate de alte articole din Convenție sau de alte instrumente internaționale privind drepturile omului”. (idem, pct. 39). Fără a nega în vreun fel principiul inviolabilității vieții, protejat prin Convenție, Curtea consideră că, în temeiul art. 8, noțiunile legate de calitatea vieții capătă o semnificație (a se vedea
Pretty
, citată anterior, pct. 65, și
Koch împotriva Germaniei
, nr. 497/09, pct. 51, 19 iulie 2012).
Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să examineze capetele de cerere formulate de al treilea reclamant în temeiul art. 8 din Convenție.
(ii) Art. 8
Astfel cum Curtea a reținut anterior, conceptul „viață privată” reprezintă un termen general, care nu se pretează la o definiție exhaustivă. El acoperă integritatea fizică și psihologică a unei persoane (a se vedea
X și Y împotriva Țărilor de Jos
, 26 martie 1985, pct. 22, seria A nr. 91) Curtea a susținut și că noțiunea de autonomie personală reprezintă un principiu important, subliniind interpretarea garanțiilor conținute de art. 8 din Convenție (a se vedea
Pretty
, citată anterior, pct.
61).
In cauza
Haas împotriva Elveției
(nr. 31322/07, pct. 51, CEDO 2011), Curtea a dezvoltat în continuare această jurisprudență, recunoscând că dreptul unui individ de a decide cum ar trebui să se moară, cu condiția ca el sau ea să fie în poziția de a își exprima propria voință și de a acționa în consecință, reprezintă unul dintre aspectele dreptului la respectarea vieții private în sensul art. 8 din Convenție.
Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că respectivul capăt de cerere formulat în numele copilului face referire la dreptul pretins „fie de a nu se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul unei erori a medicului sau acela de a fi în viață, sănătos și de a nu suferi din cauza neglijenței altora (
supra
, pct. 32 și 37).
Fără a ține seama dacă pretinsul drept ar putea fi inclus în sau pus în opoziție cu drepturile sus-menționate, deja recunoscute ca intrând în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să examineze acest aspect, întrucât capătul de cerere este inadmisibil în lumina celor ce urmează.
Curtea observă că hotărârea definitivă pronunțată de Curtea de Apel București a respins capetele de cerere formulate în numele copilului, întrucât acesta nu a fost o victimă a prejudiciului pretins.
Hotărârea este amplu motivată. Concluziile instanței s-au bazat pe punerea în echilibru nu numai între diferitele interese ale celor implicați, ci și pe principiile relevante pentru decizie, și anume răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit. Stabilind că minorul nu este o victimă a neglijenței medicale invocate, instanța a considerat că nu s-a oferit nicio protecție pretinsului drept al copilului de a nu se naște, mai ales din moment ce malformația copilului nu era de natură să afecteze în mod esențial calitatea vieții sale. Această decizie nu pare să fi fost arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă.
În continuare, având în vedere considerentele morale și etice implicate în acest domeniu și larga marjă de apreciere oferită statelor în astfel de probleme sensibile, atunci când, în plus, nu există consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, fie că este vorba despre importanța relativă a interesului aflat în joc, fie că este vorba despre cele mai bune metode de a-l proteja, Curtea consideră că abordarea restrictivă adoptată de instanța internă trebuie considerată ca încadrându-se în marja de apreciere oferită statului [a se vedea,
mutatis mutandis
,
S.H. și alții împotriva Austriei
(MC), nr. 57813/00, pct. 94, CEDO 2011].
Curtea constată în continuare că abordarea sus-menționată este în mod rezonabil proporțională, întrucât, în măsura în care acțiunea neglijentă i-a afectat pe părinți, aceștia au avut dreptul de a introduce o acțiune pentru prejudiciul pe care l-au suferit (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Reeve
, citată anterior).
Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.
35 §
3 (a) și §
4 din Convenție. Această concluzie permite Curții să renunțe să mai examineze obiecția preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al celui de-al treilea reclamant.
Calitatea de victimă al doamnei M.P. și al domnului M.P.
(a) Argumentele părților
Recunoscând, în acord cu instanțele naționale, că neglijența medicală a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la o viață privată, astfel cum este acesta protejat de art. 8 din Convenție, Guvernul susține că domnul și doamna M.P. nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a acestor drepturi, întrucât aceasta a fost soluționată la nivel intern.
Curtea de apel l-a identificat pe medicul E.S. ca răspunzător pentru prejudiciul invocat de reclamanți; în continuare, a asigurat o aplicare eficientă a atribuirii compensațiilor, stabilind că spitalul este, de asemenea, răspunzător în mod obiectiv pentru actele medicului E.S., în calitate de angajat. Reclamanților li s-a acordat suma de 20
000 de lei; pretențiile lor de a obține despăgubiri cu titlu de prejudiciu material au fost respinse ca nefondate.
Rezultă că autoritățile și-au îndeplinit obligațiile pozitive ce le reveneau în temeiul art. 8, recunoscând în mod expres încălcarea și soluționând-o în mod corespunzător. În consecință, domnul și doamna M.P. și-au pierdut statutul de victimă.
În susținerea calității de victimă, reclamanții au făcut trimitere la hotărârea primei instanțe, care le-a acordat despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral, într-o sumă mult mai mare. Reclamanții susțin că, având în vedere gravitatea prejudiciului suferit și întinderea în timp a acestuia, încălcarea drepturilor lor este departe de a fi fost soluționată.
(b) Terții intervenienți
ECLJ, Pro-Vita București și Alianța Familiilor din România au declarat în comun că art. 8 din Convenție nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naștere unui copil cu handicap, nici de a avea un copil sănătos. Totodată, Convenția nu prevede un drept autonom la avort.
[3]
(c) Motivarea Curții
Curtea notează, cu titlu preliminar, că art. 8 este aplicabil situației de fapt din prezenta cauză în măsura în care se referă la dorința părinților de a concepe un copil care să nu fie afectat de o boală genetică, această alegere fiind o formă de exprimare a vieții lor private și de familie (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Costa și Pavan împotriva Italiei
, nr. 54270/10, pct. 50, 28 august 2012).
În continuare Curtea trebuie să examineze dacă reclamanții mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării art. 8, în sensul art. 34 din Convenție.
În această privință, Curtea subliniază că este, mai întâi, de datoria autorităților naționale să corecteze orice încălcare a Convenției. Astfel, un reclamant încetează a mai fi considerat „victimă” în sensul art. 34 din Convenție în cazul în care autoritățile naționale recunosc pretinsele încălcări, fie în mod expres, fie pe fond și corectează încălcările Convenției, întrebarea dacă el/ea a obținut o reparație pentru prejudiciul cauzat – comparabilă cu reparația echitabilă astfel cum este această prevăzută de art. 41 – reprezintă un aspect important [a se vedea, printre altele,
R.R. împotriva Poloniei
, nr.
27617/04, pct. 97, CEDO 2011 (extrase), și
Kuriæ și alții împotriva Sloveniei
(MC), nr. 26828/06, pct.
259, CEDO 2012 (extrase)].
În speță, Curtea reține că motivarea curții de apel face referire la o încălcare a drepturilor reclamanților de a face o alegere în cunoștință de cauză pentru a păstra sau nu copilul, cauzată de neglijența medicală imputată medicului E.S. Ca urmare a acestei constatări, instanța națională le-a acordat 20
000 de lei cu titlu de prejudiciu moral. În ceea ce privește afirmațiile referitoare la prejudiciul material suferit de reclamanți, instanța națională a decis că aceste pretenții nu sunt susținute de probe relevante. În plus, conform legislației aplicabile, sistemul asigurărilor sociale de stat a oferit reclamanților asistență pentru a-și îngriji copilul.
Curtea consideră că aceste concluzii relevă pe fond o recunoaștere a încălcării drepturilor reclamanților protejate de art. 8 din Convenție, sancționată de instanțele interne prin acordarea de daune morale.
Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a se substitui autorităților interne competente pentru a stabili cele mai adecvate mijloace de a oferi despăgubiri reclamanților, odată ce a fost recunoscută o încălcare a drepturilor lor; rolul său nu este nici să evalueze faptele care au condus instanțele să adopte o decizie în detrimentul alteia. Rolul Curții este acela de a examina, în temeiul Convenției, deciziile pe care aceste autorități le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit
, 13 iulie 1995, pct.
59, seria
A, nr. 316–B). Deși Curtea nu este obligată să țină seama de constatările instanțelor interne, în condiții normale are nevoie de elemente convingătoare pentru a se abate de la constatările
de facto
la care au ajuns instanțele respective (a se vedea, printre multe alte autorități,
Klass și alții împotriva Germaniei
, 6
septembrie 1978, pct. 30, seria
A, nr. 28).
În speță, Curtea constată că ține de marja de apreciere a statului să interpreteze legislația internă relevantă și să stabilească pe cale de consecință suma de bani care urmează să fie acordată cu titlu de despăgubire, astfel încât să aibă legătură cu prejudiciul suferit.
În acest sens, Curtea nu vede niciun motiv de principiu pentru a pune sub semnul întrebării motivarea instanței interne care a respins pretențiile reclamanților în privința prejudiciului material și care le-a acordat suma de 20
000 lei cu titlu de prejudiciu moral, aceste concluzii nefiind în mod manifest nerezonabile.
Rezultă că reclamanții nu mai pot fi considerați victime ale pretinsei încălcări a drepturilor lor în temeiul art. 8 din Convenție, capetele lor cerere fiind așadar în mod vădit nefondate în sensul art.
35
§
4 din Convenție.
B. Art. 6 din Convenție
În continuare, reclamanții pretind că drepturile lor protejate de art.
6 din Convenție au fost încălcate, în măsura în care procesele contestate nu au fost echitabile și s-au desfășurat pe o perioadă excesiv de lungă.
Curtea reține că reclamanții au avut nu doar posibilitatea de a prezenta orice probe necesare pentru ca pretențiile lor să fie admise, dar au avut cunoștință și au putut comenta cu privire la toate probele aduse sau observațiile prezentate, spre a influența deciziile instanțelor; în plus, se observă că pretențiile reclamanților au fost complet evaluate de instanțele interne, în fața a trei niveluri de jurisdicție, procedurile desfășurându-se pe durata a 4 ani și 7 luni.
După examinarea atentă a capetelor de cerere ale reclamanților în cadrul art. 6 din Convenție, Curtea consideră că, având în vedere complexitatea prezentei cauze și în lumina elementelor de care dispune, în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților stabilite în Convenție sau în Protocoalele sale.
Rezultă că această parte a capetelor de cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.
35 §
3 (a) și §
4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea,
Declară
, în unanimitate, cererea inadmisibilă în privința primilor doi reclamanți;
Declară
, cu majoritate, cererea inadmisibilă în privința celui de-al treilea reclamant.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte
[1]
. Rectificată la 16 iunie 2014. În forma anterioară, avea următorul conținut: „având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanți și observațiile scrise formulate de părțile terțe interveniente, European Centre for Law and Justice”.
[2]
. Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conținut:
„(b) The European Centre for Law and Justice”
.
Susținând că dreptul la viață este protejat prin Convenție, nu dreptul de a nu fi născut, și că, în conformitate cu dreptul român, dreptul la viață al copilului este protejat din a 14-a săptămână a sarcinii, ECLJ a prezentat un rezumat al jurisprudenței internaționale relevante cu privire la capetele de cerere privind viața rezultată în urma unei erori umane și nașterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează.”
[3]
. Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conținut:
„(b) Terț intervenient
ECLJ a transmis că art. 8 din Convenție nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naștere unui copil cu handicap, nici de a avea un copil sănătos. Totodată, Convenția nu prevede un drept autonom la avort.”