CASE OF GAVRILITA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Cauza a fost inițiată prin cererea (Nr. 22741/06) depusă la 19 mai 2006 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către doi cetățeni ai Republicii Moldova, D-nii Vasile și Victor Garvriliță («reclamanții»).

Reclamanții au fost reprezentați de către Dl. T. Ciorap. Guvernul Republicii Moldova (« Guvernul ») a fost reprezentat de către Agentul său, Dl. L. Apostol.

Reclamanții au invocat în particular încălcarea articolelor 3 și 5 din Convenție.

La 17 ianuarie 2012, plîngerile reclamanților, bazate pe articolele 3 și 5 din Convenție au fost comunicate Guvernului, iar restul pretențiilor au fost declarate inadmisibile. ÎN FAPT I.

La 22 octombrie 2001, judecătoria Rîșcani a emis un mandat de arest pe numele primului reclamant, acesta fiind învinuit de comiterea unui viol.

La 8 aprilie 2003, în jurul orei 13.30, primul reclamant a fost reținut de către doi colaboratori de poliție. Potrivit acestora, reclamantul a opus rezistență și l-a rănit pe unul dintre colaboratori de poliție cu un cuțit. Colaboratorul de poliție rănit a utilizat arma și a tras în picioarele primului reclamant.

Potrivit primului reclamant, după reținerea sa, el a fost escortat la sediul batalionului cu destinație specială al Ministerului Afacerilor Interne (MAI), unde a fost supus relelor tratamente. Reclamantul a fost suspendat de o bară de metal, cu mîinile și picioarele legate, în poziția "rîndunica". Ulterior el ar fost conectat la o sursă de curent electric. Reclamantul susține, de asemenea, că a fost filmat de către colaboratori de poliție în timpul aplicării relelor tratamente.

Potrivit unei scrisori a directorului Centrului National de Medicina de Urgenta din 09 iunie 2006, primul reclamant a fost spitalizat în această instituție la 08 aprilie 2003, ora 19.10, cu următorul diagnostic: « plagă oarbă prin armă de foc a gambei stîngi în 1/3 medie pe partea laterală. Corp străin (glonte) (...) Plagă contuză în regiunea parientală stîngă» Medicii au operat reclamantul și au extras glontele. În conformitate cu un certificat de examinare medicală, eliberat la 31 mai 2006, medicii au recomandat, după intervenția chirurgicală, transferul reclamantului în spitalul penitenciar. Din materialele dosarului rezultă că transferul planificat nu a fost efectuat și că primul reclamant a fost transferat înapoi la sediul batalionului cu destinație specială al MAI.

La 9 aprilie 2003, un procuror din cadrul procuraturii Chișinău a dispus reținerea primului reclamant. În procesul-verbal corespunzător acesta a menționat că reținerea a avut loc la sediul Procuraturii Chișinău, în acea zi, la ora 14:00.

În aceeași zi, primul reclamant a fost interogat de poliție.

La o dată nespecificată, în aprilie 2003, primul reclamant a fost transferat la Comisariatul General de Poliție din Chișinău. Potrivit declarațiilor sale, el a fost transportat cu regularitate, timp de o lună la sediul batalionului cu destinație specială al MAI, unde a fost maltratat și ținut închis într-o încăpere lipsită de apă potabilă, pat, saltea, veceu și alte facilități. Reclamantul a leșinat de mai multe ori și a fost stropit cu apă pentru a-l face să-și recapete cunoștința.

El a fost nevoit, de asemenea, să procure medicamentele necesare din surse proprii pentru a-și trata leziunile cauzate de pretinse rele tratamente.

La 22 septembrie 2004, primul reclamant a fost eliberat, iar la 8 februarie 2006, a fost din nou plasat în detenție.

La 17 mai 2006, primul reclamant a sesizat procuratura. El s-a plîns că, în timpul reținerii sale din 2003, împotriva lui a fost utilizată o armă de foc și i-au fost aplicate rele tratamente de către colaboratori de poliție.

La 5 iulie 2006, procurorul responsabil de examinarea cauzei a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. El a menționat că în timpul reținerii, efectuate la 08 aprilie 2003, în jurul orelor 24, reclamantul a opus rezistență celor doi colaboratori de poliție care se aflau în ambuscadă, că el a rănit unul dintre cei doi colaboratori în piept cu un cuțit, ca încercat să fugă, și că colaboratorul de poliție rănit, după ce a tras cîteva focuri de avertisment, a efectuat un foc în direcția acestuia, rănindu-l în picior. Procurorul a menționat, de asemenea, că, ulterior, primul reclamant a fost învinuit de opunere de rezistență și de atentat la viața unui colaborator de poliție. Procurorul a concluzionat că utilizarea armei de foc a fost legitimă și în conformitate cu prevederile legale.

La o dată nespecificată, primul reclamant a contestat rezoluția menționată.

Prin încheierea din 1 august 2006 judecătorul de instrucție din cadrul judecătoriei Rîșcani a menținut rezoluția procuraturii de neîncepere a urmăririi penale. El a constatat că procurorul a examinat obiectiv și multilateral faptele expuse de primul reclamant, iar plîngerea acestuia a fost respinsă în mod întemeiat.

Ulterior, primul reclamant a depus mai multe plîngeri la procuratură și la instanțele de judecată privind relele tratamente suferite. Autoritățile menționate au respins plîngerile ca inadmisibile bazîndu-se pe rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 05 iulie 2006.

În același timp, la 13 iulie 2006 judecătoria Buiucani a achitat primul reclamant în partea acuzațiilor de viol aduse împotriva lui, iar în partea în care se referea la atentatul la viața unui colaborator de poliție procedura a fost încetată. Prin decizia din 1 decembrie 2008, Curtea de Apel Cahul a casat hotărîrea instanței de fond și a condamnat primul reclamant, inclusiv pentru comiterea unui viol cu circumstanțe agravante și a atentatului la viața unui colaborator de poliție. Instanța a condamnat reclamantul la doisprezece ani privațiune de libertate. După recursul primului reclamant, Curtea Supremă de Justiție a menținut la 24 iunie 2009 decizia instanței de apel. B. Contextul cauzei cu privire la al doilea reclamant 21 . Între timp, la 1 și 2 noiembrie 2005, reclamanții împreună cu o altă persoană au comis un furt prin pătrundere într-o vilă situată la periferia or. Chișinău. Ei au sustras 320 000 dolari SUA (USD), 20 000 euro (EUR) și două lingouri de aur.

La o dată nespecificată, a fost emisă o încheiere prin care reclamanții au fost anunțați în căutare. 1. Plîngerile privind relele tratamente aplicate celui de-al doilea reclamant în timpul reținerii și detenției

Potrivit celui de-al doilea reclamant, el a fost reținut pe teritoriul Ucrainei la 28 decembrie 2005, de către colaboratorii de poliție din Republica Moldova, care l-au urcat cu forța în portbagajul unui autoturism și l-au transportat în Republica Moldova. Reclamantul a fost maltratat cît în timpul reținerii sale așa și în perioada transportării, fiindu-i aplicate lovituri în timpul trecerii prin vamă, la frontiera moldo-ucraineană. Ulterior, în apropierea or. Căușeni (Republica Moldova), reclamantul a fost legat de un automobil și tîrît pe pămînt pentru a-l face să mărturisească unde primul reclamant a ascuns banii sustrași (vezi paragraful 21 de mai sus). Reclamantul a mai afirmat că, colaboratori de poliție l-au împușcat în picioare cu gloanțe de cauciuc și au stins țigări pe rănile provocate de gloanțe, iar apoi i-au introdus un pistol în gură, amenințîndu-l cu moartea. Reclamantul și-a pierdut cunoștința de cîteva ori. Ulterior, el a fost dus într-un garaj amplasat în Chișinău, unde a fost dezbrăcat și bătut cu bastoane de cauciuc. De asemenea, colaboratori poliției i-au udat picioarele cu benzină și l-au amenințat că îi vor dea foc.

Al doilea reclamant afirmă că a fost dus în aceeași zi la Comisariatul General de Poliție Chișinău unde de asemenea a fost supus relelor tratamente. Reclamantul susține, în special, că a fost electrocutat, fiindu-i atașate fire electrice de urechi și degete, și că a fost legat și suspendat de o bară de metal.

De asemenea, reclamantul susține că a fost examinat de cinci ori de medici, care nu l-au putut spitaliza deoarece nu au reușit să obțină acordul poliției. La 3 sau 4 ianuarie 2006, a început să-i curgă sînge din urechi, nas si gură, și a fost internat de urgență. La scurt timp după aceasta, el a fost dus la comisariat, contrar recomandărilor medicilor.

În conformitate cu un extras din registrul evidenței adresărilor după ajutor medical a persoanelor reținute și arestate în Izolatorul de detenție provizorie (IDP) al Comisariatului General de Poliție Chișinău, în perioada 06 ianuarie - 21 martie 2006 al doilea reclamant a examinat de mai multe ori de un felcer. Acesta a notat, printre altele, că reclamantul suferea de următoarele maladii: neuralgie intercostală, cefalee, angină catarală, neurodistonie, tensiune arteriala ridicata, faringită.

La 24 martie 2006, autoritățile competente l-au transferat pe cel de-al doilea reclamant în Penitenciarul nr. 13. Potrivit reclamantului, transferul său a avut loc după dispariția semnelor de violență de pe corpul său.

Printr-o scrisoare din 28 august 2008, adresată celui de-al doilea reclamant, comisarul general al municipiului Chișinău a confirmat că acesta a fost deținut în IDP al Comisariatului General de Poliție Chișinău din 28 decembrie 2005 pînă la 24 martie 2006. El a susținut că reclamantul a fost scos din celula sa de zece ori în perioada 06 ianuarie - 21 martie 2006. 2. Reținerea și arestul preventiv al celui de-al doilea reclamant

În aceiași perioadă, ofițerul de poliție responsabil de examinarea cauzei l-a reținut pe cel de-al doilea reclamant. El a notat în procesul-verbal că reținerea a avut loc la sediul Comisariatului General de Poliție Chișinău la 05 ianuarie 2006, la ora 10:20.

Prin încheierea din 6 ianuarie 2006, judecătoria Rîșcani a admis demersul procurorului privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în privința celui de-al doilea reclamant pentru o perioadă de zece zile. Instanța a dispus că durata arestului urmează a fi calculată începînd cu data de 5 ianuarie 2006, ora 10:20. 3. Plîngerea celui de-al doilea reclamant privind pretinsele rele tratamente

La 23 mai 2006, printr-o scrisoare deschisă adresată către mai multe autorități, inclusiv Parlamentului, cel al doilea reclamant s-a plîns că a fost supus relelor tratamente și deținut ilegal.

Plîngerea sa a fost transmisă la procuratura Chișinău, responsabilă de clarificarea faptelor.

Potrivit unei scrisori a Spitalului Clinic Republican din 31 mai 2006, al doilea reclamant a fost adus în această instituție la 1 ianuarie 2006, acuzînd dureri difuze în abdomen. În urma investigațiilor, medicul de gardă a constatat lipsa semnelor de hemoragie internă și lezare a organelor interne. Patologia chirurgicală acută a fost de asemenea exclusă.

La 21 iunie 2006, un medic legist l-a examinat pe cel de-al doilea reclamant. În raportul corespunzător, el a constatat că acesta avea o cicatrice pe suprafața hemitoracelui drept de 2 cm pe 1,5 cm și sectoare depigmentate pe suprafața anterioară a gambei drepte. El a estimat că cicatricea putea fi posibil cauzată de un corp incandescent, dar că era imposibil să se determine data și circumstanțele apariției acesteia. Medicul a calificat această leziune ca vătămare corporală fără cauzarea prejudiciului sănătății.

La 22 iunie 2006, procurorul responsabil de examinarea cazului a adoptat o rezoluție de neîncetare a urmăririi penale din motivul lipsei caracterului ilegal al acțiunilor colaboratorilor de poliție. El a tras concluzia dată în baza explicațiilor unuia dintre colaboratorii de poliție implicați, care a negat orice aplicare a relelor tratamente celui de-al doilea reclamant și a afirmat că autoritățile ucrainene au escortat reclamantul pînă la frontiera moldo-ucraineană, unde acesta a fost preluat de către autoritățile moldovenești. Procurorul a menționat de asemenea că în privința celui de-al doilea reclamant a fost aplicată măsura preventivă arestul la 2 ianuarie 2006 și că, în timpul detenției sale în IDP al Comisariatului General de Poliție Chișinău, el nu a înaintat careva plîngeri asupra acțiunilor colaboratorilor de poliție nici procurorului responsabil, nici judecătorului de instrucție. Procurorul s-a referit în final la raportul medico-legal din 21 iunie 2006, potrivit căruia la cel de-al doilea reclamant a fost depistată doar o singură cicatrice, proveniența căreia nu a fost posibilă de determinat. El a subliniat că medicul legist nu a constatat existența careva leziuni cauzate de o armă de foc sau arsuri termice.

La o dată nespecificată, reclamantul a contestat rezoluția procurorului.

Prin încheierea definitivă din 1 august 2006, judecătorul de instrucție al judecătoriei Rîșcani a menținut rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. C. Condamnarea reclamanților pentru furtul comis în noiembrie 2005

Prin sentința din 26 decembrie 2006, judecătoria Botanica a recunoscut reclamanții vinovați de comiterea, la data de 1 și 2 noiembrie 2005, a furtului prin pătrundere, menționat anterior. Instanța a condamnat primul reclamant la șaptesprezece ani de închisoare, iar pe ce de-al doilea reclamant la zece ani și șase luni de închisoare.

La 2 iulie 2009, Curtea de Apel Chișinău a admis parțial apelurile declarate de reclamanți și le-a redus pedepsele, condamnînd primul reclamant la închisoare pe un termen de șapte ani și trei luni, iar pe cel de-al doilea reclamant la șapte ani și șase luni. D. Acțiunea civilă cu privire la compensarea prejudiciilor împotriva statului ca urmare a relelor tratamente suferite

Între timp, la 20 septembrie 2006, reclamanții au înaintat o acțiune civilă către Ministerul Finanțelor, Procuratura Generală și Ministerul Afacerilor Interne privind recuperarea prejudiciilor cauzate ca urmare a aplicării pretinselor rele tratamente. Ei au invocat în mod expres, printre altele, articolul 3 din Convenție. Al doilea reclamant s-a plîns, de asemenea, că a fost deținut fără un mandat legal înainte de a fi reținut în modul și în forma corespunzătoare.

Prin hotărîrea din 4 septembrie 2009, judecătoria Rîșcani, mun. Chișinău a admis parțial acțiunea. În partea sa relevantă, această hotărîre prevede: « [Cu privire la primul reclamant] (...) [A fost stabilit] că [primul reclamant] a fost internat la 8 aprilie 2003 la ora 19:10, la Spitalul de Urgență, cu diagnoza "plagă primară a gambei stîngi cauzată de o armă de foc ». După acordarea ajutorului medical, colaboratorii de poliție au fost obligați să spitalizeze [primul reclamant] în spitalul penitenciar, însă nu a fost transferat. Din spitalul de urgență, conform declarațiilor reclamantului, a fost dus în incinta batalionului cu destinație specială, unde a fost torturat, deținut într-o încăpere de beton, fără apă și mîncare, fără lumină, saltea, veceu, pat, scaun, masă; (...) Aceste torturi i-au fost aplicate intenționat ca răzbunare pentru faptul că a rănit un polițist cu un cuțit. Pentru a fi ascunse urmele de tortură, la 09 aprilie 2003, [autoritățile competente au] întocmit un proces-verbal de reținere, indicînd că reținerea a avut loc în acea zi, la orele 14:00. În sentința sa din 13 iulie 2006, judecătoria Buiucani a constatat că: « Fiind împușcat în picior la 08 aprilie 2003 și fiindu-i efectuată o intervenție chirurgicală la picior, în timp ce s-a recomandat transferul la spitalul penitenciar, [primul reclamant] a fost interogat la 09 aprilie 2003, adică a doua zi. Instanța de judecată consideră acțiunile organelor de urmărire penală ilegale, deoarece la dosar lipsește un aviz medical prin care s-ar confirma că reclamantul [era] apt de a participa la efectuarea a careva măsuri de urmărire penală. » Procuratura n-a numit o expertiză medico-legală pentru ca experții să se expună pe marginea sănătății în care se afla [primul reclamant] la 09 aprilie 2003 (...). Interogarea [primului reclamant] a doua zi după intervenția chirurgicală, loviturile cu automatele peste piciorul operat și faptul că a fost tîrît pe beton constituie (...) tortură. Tortura și umilirea au fost înregistrate cu camera de luat vederi și caseta de află la dosar. (...) [Primul reclamant] a depus o plîngere la procuratură (...), dar la [5 iulie 2006] aceasta a fost respinsă pe motiv că faptele invocate nu au fost confirmate. Procuratura nici măcar nu s-a pronunțat asupra cererii [primului reclamant] de a fi examinat de către un medic legist. În plus, organele procuraturii nu au stabilit unde s-a aflat [primul reclamant] timp de șase ore după ce a fost împușcat cu gloanțe în picior. (...) Instanța de judecată acceptă declarațiile [primului reclamant], deoarece ele se confirmă de alte probe directe și indirecte și sînt într-o legătură logică cu circumstanțele de fapt (...) [Cu privire la al doilea reclamant] [Al doilea reclamant] a depus o plîngere la procuratură (...), Ministerul Afacerilor Interne (MAI), în care a denunțat tortura [la care a fost supus] și a contestat legalitatea reținerii și detenției sale (...) Prin rezoluția din 22 iunie 2006, procurorul V.P. al Procuraturii mun. Chișinău, care a efectuat urmărirea penală și a întocmit învinuirea [în cadrul cauzei penale împotriva celui de-al doilea reclamant] a refuzat în pornirea urmăririi penale. (...) Potrivit [acestei] ordonanțe [al doilea reclamant] a fost reținut pe 2 ianuarie 2007 în Ucraina și conform unui acord, a fost extrădat în Moldova. Potrivit procesului-verbal de reținere, [al doilea reclamant] a fost reținut pe 5 ianuarie 2006, iar la 06 ianuarie 2006 i-a fost eliberat un mandat de arest pe termen de zece zile (...) Procurorul și MAI nu au prezentat acordul privind extrădarea [celui de-al doilea reclamant] din Ucraina în Republica Moldova din 02 ianuarie 2006, iar [serviciul grăniceri], a refuzat să-i elibereze orice informație referitoare la extrădarea sa făcînd referință că informația cerută este secret de stat (...) Afirmațiile procurorului precum că [al doilea reclamant] a fost extrădat pe 2 ianuarie 2006 se resping prin informația medicală a Spitalului Clinic Republican din 1 ianuarie 2006, în care expres se menționează că, [în acea zi] la orele 19 [al doilea reclamant] a fost luat de la IDP al Comisariatului General de Poliție Chișinău și dus în spital (...). Afirmațiile procurorului se resping, de asemenea, prin informația Comisarului General de Poliție din 28 august 2008, de unde rezultă că pe data de 28 decembrie 2005, [al doilea reclamant] se afla deja în comisariat (... ) Sunt probe prea multe de a recunoaște violarea drepturilor [reclamanților], deoarece prin referințele pîrîților nimeni nu a respins probele prezentate. » Instanța de judecată a constatat că reclamanții au fost supuși relelor tratamente, că nu au avut acces la un medic legist și că cererile lor privind examinarea plîngerilor de maltratare nu au fost examinate. Instanța de judecată a constatat că a existat o încălcare a articolului 3, 6 și 13 din Convenție în privința reclamanților, și a acordat cu titlu de prejudiciu moral 500 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 30 de euro), primului reclamant și 1 000 de lei (circa 60 de euro), celui de-al doilea reclamant.

La date nespecificate, reclamanții au depus apel. La 23 septembrie 2009, procuratura, de asemenea, a depus apel.

La 03 martie 2010, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procuraturii. Aceasta a încetat procesul considerînd că acțiunea nu putea fi examinată în procedură civilă, ci trebuia înaintată judecătorului de instrucție.

La 06 iulie 2010, reclamanții au declarat recurs.

Prin decizia din 23 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, a casat decizia Curții de Apel din 3 martie 2010 și a restituit pricina spre rejudecare în aceeași instanță. Curtea Supremă a menționat că problemele invocate în acțiunea reclamanților erau diferite de cele ce țin de competența judecătorului de instrucție și că instanțele naționale, inclusiv ea însăși, a examinat deja litigii similare și a aplicat legile interne prin prisma prevederilor Convenției.

La 07 iunie 2011, Curtea de Apel Chișinău a respins apelurile reclamanților și a procuraturii și a menținut hotărîrea judecătoriei Rîșcani din 04 septembrie 2009.

La 26 iunie 2011, reclamanții au declarat recurs.

Printr-o decizie definitivă din 16 mai 2012, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile instanțelor inferioare în partea referitoare la mărimea prejudiciului moral. Ea a alocat fiecărui reclamant cîte 15 000 MDL (aproximativ 900 euro), cu acest titlu. ÎN DREPT

Învocînd articolele 2, 3, 6 și 8 din Convenție, reclamanții s-au plîns că au fost maltratați de către colaboratorii de poliție în timpul reținerii și arestului, precum și de lipsa unei investigații efective în legătură cu aceste plîngeri. Avînd competența de calificare juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că în speță plîngerea reclamanților urmează să fie examinată doar în temeiul articolului 3 din Convenție, care prevede următoarele: « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.»

Fără a invoca prevederile Convenției, reclamanții s-au plîns, de asemenea, că au fost reținuți în lipsa unui mandat legal din momentul privării de libertate, și anume în perioada 8-9 aprilie 2003, în ceea ce privește primul reclamant și, respectiv, 28 decembrie 2005-05 ianuarie 2006 în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant. Curtea consideră că această plîngere cade sub incidența articolului 5 § 1 din Convenție. Această dispoziție, în partea sa relevantă, prevede următoarele: «1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (...) » I. ADMISIBILITATEA A. Cu privire la caracterul prematur al plîngerii în temeiul articolului 3 al Convenției 51 . În observațiile sale din 10 mai 2012, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne. Guvernul a notat că acțiunea civilă înaintată de reclamanți împotriva statului nu era finalizată la acel moment, deoarece cauza era încă pe rolul Curții Supreme de Justiție. Guvernul a susținut, prin urmare, că această plîngere este prematură și urmează a fi declarată inadmisibilă.

Curtea reamintește că poate să îngăduie ca ultimul eșalon al recursurilor interne să fie sesizat și cu puțin timp după depunerea cererii, dar înainte de examinarea admisibilității acesteia ( Ringeisen c. Austriei , 16 iulie 1971, § 91, seria A nr. . 13, Karoussiotis c. Portugaliei , nr. 23205/08, § 57, CEDO 2011, și Yelden și alții c. Turciei , nr. 16850/09, § 40, 3 mai 2012). 53 . În speță, Curtea notează că reclamanții au înaintat o acțiune civilă cu privire la repararea prejudiciilor împotriva statului, după depunerea cererii la Curte. Cu toate acestea, ea subliniază, pe de o parte, că prezenta cauză a fost comunicată Guvernului, în timp ce procedura civilă menționată mai sus era pe rolul Curții Supreme de Justiție, iar pe de altă parte, că ultima a adoptat decizia finală la scurt timp după comunicare. Avînd în vedere aceste circumstanțe particulare și, ținînd cond de faptul că la data adoptării prezentei decizii, ea nu a fost chemată să se pronunțe cu privire la admisibilitatea plîngerii în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea nu poate accepta obiecția Guvernului (a se vedea, mutatis mutandis , Ghimp și alții c. Republicii Moldova, nr. 32520/09, § 36, 30 octombrie 2012). Prin urmare, Curtea respinge obiecția. B. Cu privire la plîngerea în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție

Guvernul susține caracterul tardiv al plîngerii primului reclamant cu privire la detenția ilegală în perioada între 8 și 9 aprilie 2003. El notează că, chiar dacă reclamatul ar fi contestat ilegalitatea detenției sale, decizia definitivă a fost oricum adoptată în 2003. De asemenea, Guvernul menționează că primul reclamant nu a invocat această pretenție în plîngerea sa penală din 2006. Prin urmare, Guvernul consideră că termenul de șase luni se calculează începînd cu anul 2003, prin urmare, această plîngere este tardivă și a solicitat Curții să o declare inadmisibilă.

În ceea ce vizează plîngerea privind ilegalitatea detenției celui de-al doilea reclamant, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. Pe de o parte, el indică faptul că al doilea reclamant n-a invocat această plîngere în contextul procedurilor cu privire la detenția sa preventivă. Pe de altă parte, el indică că, în acțiunea sa civilă împotriva statului, al doilea reclamant nu s-a plîns în mod expres de încălcarea articolului 5 din Convenție în privința lui. Chiar presupunînd că această plîngere ar fi fost invocată în substanță în fața instanțelor în procedura civilă, Guvernul consideră că ea era prematură, la fel ca și plîngerea în temeiul articolului 3 din Convenție (a se vedea paragraful 51 de mai sus).

Reclamanții resping argumentele Guvernului.

Curtea reiterează că nu este necesar ca dreptul protejat de Convenție să fie invocat în mod expres în cadrul procedurilor interne, fiind suficientă invocarea acestuia ”cel puțin în substanță” ( Castells c. Spaniei , 23 aprilie 1992, § 32, seria A, nr. 236, Ahmet Sadık c. Greciei , 15 noiembrie 1996, § 33, Culegere de hotărîri și decizii 1996 V și Fressoz și Roire c. Franței [MC], nr. 29183/95, § 38, CEDO 1999-I, etc). Este suficient ca reclamantul, invocînd argumente cu efect echivalent sau similar în temeiul dreptului intern, să ofere instanțelor naționale posibilitatea de a remedia în primul rînd pretinsa încălcare ( Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, §§ 142, 144 și 146, CEDO 2010 și Karapanagiotou și alții c. Greciei , nr. 1571-1508, § 29, 28 octombrie 2010) .

În speță, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la excepția de tardivitate invocată de Guvern în privința primului reclamant, deoarece plîngerea acestuia este inadmisibilă din alte motive.

În acest sens, se constată că din circumstanțele cauzei nu reiese că primul reclamant a contestat în fața autorităților competente legalitatea detenției sale din 8 și 9 aprilie 2003. Nici din conținutul acțiunii civile înaintate de el împotriva statului privind repararea prejudiciilor nu rezultă că reclamantul a invocat o plîngere, în mod explicit sau în substanță, privind ilegalitatea detenției sale din momentul reținerii. Prin urmare, Curtea constată că primul reclamant nu a prezentat instanțelor judecătorești naționale posibilitatea de a remedia pretinsa încălcare. Prin urmare, plîngerea sa în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 § § 1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, Curtea notează că, în cadrul procedurii civile împotriva statului, el a denunțat într-un mod foarte clar că a fost reținut oficial la o dată diferită de cea a reținerii sale de facto . Ea menționează în același timp, că judecătoria Rîșcani a indicat în mod expres în hotărîrea sa că al doilea reclamant a invocat argumentul privind ilegalitatea reținerii și detenției sale (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că al doilea reclamant a oferit instanțelor naționale posibilitatea de a remedia încălcarea de care se plînge în fața Curții. Avînd în vedere respingerea obiecției Guvernului invocate în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea paragraful 53 de mai sus), Curtea consideră că plîngerea celui de-al doilea reclamant privind privarea sa ilegală de libertate nu a fost prematură. Prin urmare, excepția de neepuizare a căilor de atac interne cu privire la plîngerea celui de-al doilea reclamant în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție trebuie respinsă. C. Pierderea statutului de victimă

În comentariile sale finale transmise Curții, Guvernul a susținut că, avînd în vedere decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 16 mai 2012, reclamanții au pierdut calitatea de victimă în partea ce ține de plîngerile lor în temeiul articolului 3 din Convenție. Guvernul afirmă, în acest sens, că instanțele naționale au recunoscut existența încălcărilor în privința reclamanților și le-au compensat prejudiciile.

Reclamanții susțin, însă, că mărimea prejudiciului acordat de către instanțele naționale nu este suficient și că, prin urmare, nu și-au pierdut statutul de victimă.

Curtea reiterează că o decizie sau o măsură în favoarea reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-l priva de statutul de ”victimă”, decît dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în substanță, și apoi au reparat încălcarea Convenției. Ea reafirmă că este importantă cunoașterea faptului dacă reclamantul a obținut o despăgubire pentru daunele care i-au fost cauzate, aceasta fiind comparabilă cu satisfacția echitabilă prevăzută de articolul 41 din Convenție. Din jurisprudența constantă a Curții reiese că în cazul în care autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia acestora a constituit o despăgubire adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu mai poate pretinde de a fi victimă în sensul articolului 34 din Convenție ( Cocchiarella c. Italiei [MC], nr. 64886/01, §§ 70-72, CEDO 2006-V).

În acest caz, Curtea consideră că excepția Guvernului este indisolubil legată de fondul pretențiilor invocate în temeiul articolului 3 din Convenție. Ea a decis, prin urmare, să o conexeze cu fondul cauzei. D. Concluzie

Constatînd că plîngerile reclamanților invocate în temeiul articolului 3 și cele invocate de-al doilea reclamant privind încălcarea articolul 5 § 1 din Convenție nu sînt vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și nu există niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile, Curtea le declară, prin urmare, admisibile. II.

Guvernul a adoptat poziția exprimată de către instanțele naționale, în cadrul procedurii civile încheiate la 16 mai 2012. El a reiterat faptul că reclamanții au pierdut statutul de victimă.

Curtea notează că în prezenta cauză instanțele naționale au constatat că drepturile reclamanților garantate de articolul 3 din Convenție au fost încălcate. Instanțele naționale, au stabilit că reclamanții au fost supuși relelor tratamente de către colaboratorii de poliție și că investigațiile referitoare la acestea nu au fost efective.

Curtea reamintește că, în conformitate cu obiectul și scopul care stau la baza Convenției, așa cum este prevăzut de articolul 1 al acesteia, fiecare stat contractant, în limitele jurisdicției sale trebuie să garanteze drepturile și libertățile. Este esențial, pentru mecanismul de protecție stabilit de Convenție, ca sistemele naționale să ofere ele însele despăgubiri pentru încălcarea dispozițiilor sale, iar Curtea să exercite, în același timp, un rol de supraveghere sub rezerva principiului subsidiarității ( Z și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 29392/95, § 103, CEDO 2001-V). În circumstanțele particulare ale prezentei cauze, și avînd în vedere, în special, constatările instanțelor naționale, Curtea consideră că nu poate ajunge la o concluzie contrară (a se vedea, mutatis mutandis , Ciorap c. Republicii Moldova (nr. 2), nr. 7481/06, § 22, 20 iulie 2010).

Astfel, Curtea notează că părțile nu contestă concluziile instanțelor naționale. Ea acceptă, prin urmare, constatările ultimelor, potrivit cărora, pe de o parte reclamanții au fost maltratați de către colaboratorii de poliție și, pe de altă parte, investigațiile efectuate de către autoritățile naționale cu privire la aceste acuzații au fost ineficiente.

Curtea trebuie acum să examineze întrebarea dacă valoarea despăgubirilor acordate reclamanților este corespunzătoare. Ea notează faptul că Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamanților echivalentul a 900 EUR pentru prejudiciul moral și că această sumă este considerabil mai mică decît sumele acordate de Curte în cazurile similare împotriva Republicii Moldova (a se vedea, pentru exemple recente, Gorea c. Republicii Moldova , nr. 6343/11, § 48, 23 iulie 2013, și Gasanov c. Republicii Moldova , nr. 39441/09, § 60, 18 decembrie 2012).

În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că reclamanții nu și-au pierdut statutul de victimă. Prin urmare, ea respinge obiecția Guvernului.

Curtea consideră, de asemenea, că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în privința ambilor reclamanți. III.

Guvernul nu s-a expus asupra temeiniciei acestei pretenții.

În cauză, Curtea notează că instanțele judecătorești naționale au constatat că al doilea reclamant a fost privat de libertate, fără îndoială, cu cîteva zile înainte de data oficială la care a fost reținut, 5 ianuarie 2006. Cu toate acestea, instanțele naționale nu au recunoscut în mod expres sau în substanță că ar fi existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în privința celui de-al doilea reclamant.

Curtea reiterează că expresiile “legal” și “în conformitate cu procedura stabilită de lege” din articolul 5 § 1 din Convenție se referă în esență la legislația națională și stabilește obligația statului de a se conforma normelor materiale și procedurale, și cer, în plus, ca orice măsură privativă de libertate să fie compatibilă cu scopul articolului 5 § 1: de a preveni privarea de libertate a persoanelor într-un mod arbitrar. Detenția neînregistrată a unei persoane este o negare completă a garanțiilor fundamentale consacrate în articolul 5 din Convenție și o încălcare extrem de gravă a acestei prevederi ( Kurt c. Turciei , 25 mai 1998, § 125, Culegeri 1998 ‑ III, și Anguelova c. Bulgariei , nr. 38361/97, § 154, CEDO 2002 ‑ IV). Avînd în vedere constatările instanțelor judecătorești naționale, pe Curtea nu le-a pus în discuție în lumina circumstanțelor prezentei cauze, ea consideră că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în privința celui de-al doilea reclamant în ceea ce privește detenția sa înainte de 5 ianuarie 2006. IV.

Primul reclamant a pretins suma de 35 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral, iar ce de-al doilea reclamant suma de 30 000 EUR.

Guvernul consideră că sumele pretinse sunt excesive.

Curtea consideră că reclamanții au suferit stres și traume psihologice în legătură cu omisiunile autorităților competente. Statuînd în mod echitabil, Curtea consideră că este necesar să acorde 9 000 EUR primului reclamant și 10 000 EUR celui de-al doilea reclamant cu titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Reclamanții au pretins, de asemenea, suma de 1 000 EUR fiecare cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața Curții. Ei au prezentat o chitanță care confirmă achitarea sumei de 2 268 MDL (circa 140 EUR) pentru traducerea observațiilor din română în engleză.

Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt nefondate. El a menționat că, cu excepția sumei de 2 268 MDL, reclamanții nu au prezentat probe în sprijinul pretențiilor sale.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decît dacă se va constata că au fost efectiv și în mod necesar suportate și erau rezonabile în cuantum. În acest caz, avînd în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea a acordat reclamanților solidar suma de 140 EUR pentru procedura în fața Curții. C. Penalitate

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA IN UNANIMITATE: 1. Conexează cu fondul excepția preliminară a Guvernului privind pierderea statutului de victimă a reclamanților în ceea ce privește plîngerile invocate în temeiul articolului 3 din Convenție și o respinge ; 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plîngerile celor doi reclamanți invocate în temeiul articolului 3 din Convenție și în ceea ce privește ce de-al doilea reclamant în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, iar restul cererii inadmisibilă; 3. Hotărăște că a fost încălcat articolul 3 din Convenție; 4. Hotărăște, că a fost încălcat articolul 5 § 1 din Convenție, în privința celui de-al doilea reclamant; 5. Hotărăște a) că statul pîrît trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în valuta națională a Statului pîrît conform ratei de schimb aplicabile la data plății: i. 9 000 EUR (nouă mii euro) plus orice taxă care poate fi impozabilă primului reclamant, cu titlu de prejudiciul moral; ii. 10 000 EUR (zece mii euro) plus orice taxă care poate fi impozabilă celui de-al doilea reclamant, cu titlu de prejudiciul moral; iii. 140 EUR (o sută patruzeci euro) plus orice taxă care poate fi impozabilă reclamanților solidar, cu titlu de costuri și cheltuieli; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană aplicabile pe parcursul acestei perioade, plus trei procente; 6. Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte