AFFAIRE ȘEKERCİ c. TURQUIE

AFFAIRE ȘEKERCİ c. TURQUIE (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ȘEKERC. TURCIA (Cercetarea nr. 9961/08) HOTĂRÂREA STRASBURG iulie 2014 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Șekci c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din András Sajó, președinte, Helen Keller, Robert Spano, judecători, și Abel Campos, grefier adjunct al secțiunii, După ce a fost pronunțată în camera Consiliului la 3 iunie 2014, hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 9961/08) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Radi Șek ech ( La 14 februarie 2008, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 aprilie 2010, cererea a fost declarată parțial inadmisibilă, iar obiecțiile formulate în art. 5 și 6 din Convenție au fost comunicate guvernului. La 26 iulie 2005, s-a inițiat o acțiune publică împotriva fratelui reclamantului șefului de omor voluntar, iar procesul său a început în fața instanței pentru copii din Istanbul. La 15 decembrie 2005, reclamantul a fost arestat și reținut în cadrul aceleiași cauze și a fost pus în arest provizoriu la 16 decembrie 2005. Printr-un act de punere sub acuzare din 25 ianuarie 2006, s-a inițiat, de asemenea, o acțiune publică împotriva reclamantului pentru omucidere voluntară. La 7 martie 2006, instanța judecătorească își pune la dispoziție prima audiere în cursul căreia a decis menținerea în detenție provizorie a reclamantului. La 6 aprilie 2006, instanța de judecată l-a ascultat pe reclamant în apărarea sa și pe un martor al incidentului. La sfârșitul acestei audieri, aceasta a decis cu privire la menținerea în detenție provizorie a reclamantului. 10. La 27 iulie 2006, polițistul care a întocmit procesul-verbal al incidentului și care a emis la laboratorul criminalistic al poliției o expertiză privind gloanțele extrase din corpul victimei pentru a verifica dacă acestea provin din armele confiscate de la solicitant. 11. La 19 septembrie 2006, la 2 noiembrie 2006, la 26 decembrie 2006 și la 22 martie 2007, instanța de judecată a statuat că raportul de competență nu fusese încă depus la dosar și a amânat audierile pentru acest motiv. 12. Între timp, printr-o hotărâre din 14 februarie 2007, tribunalul pentru copii l-a condamnat pe fratele reclamantului la o pedeapsă de 11 ani și opt luni de închisoare pentru omor de bună voie. 13. La 17 iulie 2007, procurorul general al Republicii și-a prezentat rechizițiile pe fondul cauzei, iar instanța judecătorească a decis ca reclamantul să fie reținut provizoriu. 14. La 24 ianuarie 2008, la o dată nespecificată, reclamantul a formulat o opoziție împotriva acestei decizii. La 25 ianuarie 2008, tribunalul a respins cererea, hotărând la dosar și după ce a solicitat avizul procurorului Republicii. 15. La 24 ianuarie 2008, instanța de judecată a decis să se retragă din recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța pentru copii (punctul 12 de mai sus) și să prelungească menținerea în detenție provizorie a reclamantului. 16. Curtea a decis amânarea audierilor din 22 aprilie 20 Iunie și 5 august 2008 în așteptarea hotărârii Curții de Casație cu privire la hotărârea Tribunalului pentru copii și a dispus menținerea în detenție provizorie a reclamantului 17. În ședința din 17 octombrie 2008, Curtea de Casație a declarat primirea de informații cu privire la recursul fratelui reclamantului și a arătat că, la 21 aprilie 2008, Curtea de Casație a încălcat hotărârea din 14 februarie 2007 din cauza deficiențelor procedurale și că cauza a fost trimisă în fața Tribunalului pentru copii. 18. La 10 aprilie 2009, instanța de judecată l-a acuzat pe reclamant pentru lipsa de probe. 20. În lipsa unui recurs, arestarea instanței de judecată a devenit definitivă la 24 iunie 2009. În ceea ce privește dreptul și practica internă relevante, a se vedea cauza Altprecumnok c. Turcia 31610/08, § 28-32, 29 noiembrie 2011). În opinia sa, guvernul nu ar fi trebuit să utilizeze recursul prevăzut la articolele 141 și 142 din Codul de procedură penală pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul său. 23. Reclamantul contestă teza guvernului. 24. Cu condiția ca această excepție să se refere la motivul întemeiat pe art. 5 § 3, Curtea reamintește că art. 141 alin. (1) lit. (d) din Codul de procedură penală prevede pentru un deținut care nu a obținut o hotărâre într-un termen rezonabil posibilitatea de a solicita o despăgubire. 25. Curtea constată că deținerea provizorie a reclamantului în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție s-a încheiat odată cu punerea sa în libertate la data de 12 noiembrie 2008 (punctul 18 de mai sus). La 24 iunie 2009, procesul de soluționare a litigiilor a devenit definitiv (punctul 19-20 de mai sus). De la data respectivă, reclamantul ar fi putut solicita despăgubiri în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală. 26. În lumina considerațiilor sale în cauzele Demir c. Turcia ((dec.), nr. 51770/07, §§ 32-34, 16 octombrie 2012) și În ceea ce privește eficacitatea acțiunii în cauză, Curtea consideră că reclamantul era obligat să sesizeze instanțele interne cu privire la o cerere de despăgubire întemeiată pe art. 141 alin. (1) lit. (d) din Codul de procedură penală, ceea ce nu demonstrează că a făcut. Prin urmare, Curtea respinge spătarul întemeiat pe art. 5 alin. (3) pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 27. Cu condiția ca excepția guvernului să se refere la ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Comisia consideră că faptul de a solicita reclamantului să introducă o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite de art. 5 alineatul (4) din convenție. Într-adevăr, trebuie remarcat faptul că reclamantul se plânge de absența unei acțiuni eficiente de contestare a menținerii sale în detenție provizorie, care intră sub incidența art. 5 alin. (4) din Convenție, în timp ce motivul invocat de guvern se referă la dreptul de a obține despăgubiri din motive de detenție și se referă astfel la art. 5 alin. (5) din Convenție. Curtea reamintește aici că dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală, se deosebește de dreptul de a primi despăgubiri pentru o astfel de detenție (Smatana c. Republica Cehă, 18642/04, § 122, 27 Prin urmare, acțiunea în cauză nu poate fi considerată un remediu eficient în sensul art. 5 alin. (4) din Convenție. Curtea respinge această excepție de la guvern, cu condiția ca aceasta să se refere la această dispoziție. 28. În cele din urmă, în măsura în care această excepție se referă la art. 5 alineatul (5) din convenție, Curtea constată că ridică probleme strâns legate de examinarea temeiniciei acestui aspect și decide, prin urmare, să o atașeze la fond. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUATĂ A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL (4) DIN CONVENȚIA 29. Recurentul se plânge de faptul că recursul în opoziție nu a fost respectat și declară încălcarea art. 5 alin. (4) și (6) din Convenție. El reproșează instanței de judecată că și-a examinat opoziția la 25 ianuarie 2008 numai pe baza dosarului, fără a ține seama de aceasta. El adaugă că instanța de judecată a luat cu această ocazie avizul procurorului republicii și că el sau avocatul său nu au primit notificarea acestui aviz și, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a comenta acest lucru. 30. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Curtea ia notă de faptul că, la 25 ianuarie 2008, instanța de judecată a respins, fără a ține în instanță, opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei de menținere a acesteia în detenție pronunțată în cadrul procedurii din 24 ianuarie 2008. Astfel, în cazul în care instanța de judecată a examinat opoziția, ultima înfățișare a persoanei în cauză în fața unui judecător datează numai cu o zi înainte (punctele 14-15 de mai sus). Prin urmare, în circumstanțele din speță, Curtea consideră că luarea unei hotărâri judecătorești nu se face în cadrul examinării opoziției la 25 ianuarie 2008 că această cauză nu a adus în sine atingere respectării principiilor egalității de arme și contradictorie, în măsura în care niciuna dintre părți nu a participat oral la procedura de opoziție. Turcia, nr. 31610/08, § 55, 29 noiembrie 2011 și Cátal c. Turcia, n/26808/08, § 41, 17 aprilie 2012). 33. Prin urmare, rezultă că . ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. 35. Curtea reamintește că un proces privind o acțiune formulată împotriva unei detenții trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între părțile care sunt procurorul și deținut ( Nikolova c. Bulgaria [GC], n 3119] § 58 CEDH 1999 II). Legislația națională poate îndeplini această cerință în diferite moduri, dar metoda adoptată de aceasta trebuie să garanteze că partea adversă este conștientă de depunerea de informații și are o posibilitate reală de a le comenta (Lietzow c. Germania, nr. 24479/94, § 44, CEDH 2001 I). 36. În cazul de față, cu ocazia examinării contestației formulate de reclamant împotriva deciziei din 24 ianuarie 2008, instanța de judecată a invitat procurorul Republicii să își prezinte avizul scris. Procurorul și-a prezentat în fața acestei instanțe concluziile scrise privind respingerea cererii de extindere, care nu au fost comunicate reclamantului sau avocatului său. Prin urmare, acestea din urmă nu au avut posibilitatea de a răspunde la acest aviz. Instanța de judecată a pronunțat în sensul avizului procurorului și a respins opoziția formulată de reclamant. 37. Prin urmare, întrucât principiul contradictoriei și al egalității armelor între părți nu au fost respectate, Curtea consideră că acțiunea prevăzută în dreptul intern nu a îndeplinit cerințele articolului 5 alineatul (4) din Convenție (alt Recurentul se plânge de lipsa unor căi de atac eficiente pentru a obține despăgubiri pentru presupusa sa detenție ilegală. La art. 5 alineatul (5) din convenție, precum și la art. 5. Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri 39. Curtea amintește că dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) din art. 5 din convenție presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale acestei dispoziții a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției N.C. Italia [GC], n 24952/94, § 49 CEDO 2002 X. În speță, Curtea care a ajuns la concluzia încălcării alineatului (4) din art. 5 rămâne de stabilit dacă reclamantul dispunea de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit. 40. Curtea arată că art. 141 din Codul de procedură penală prevede posibilitatea ca o persoană care a făcut obiectul unei măsuri de detenție preventivă să solicite despăgubiri în anumite cazuri limitate. Or, la citirea acestei dispoziții astfel cum era ea în vigoare la momentul faptelor, nici una dintre situațiile enumerate nu prevedea posibilitatea de a solicita repararea unui prejudiciu suferit din cauza absenței unei acțiuni efective de contestare a detenției provizorii. 41. Prin urmare, Curtea consideră că calea de atac indicată de guvern nu poate constitui o cale de atac efectivă în sensul articolului 5 alineatul (5) din Convenție. În consecință, Curtea respinge excepția de la Guvern în această privință și încheie încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUITĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 42. În această privință, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În acest sens, invocă art. 6 din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă în speță orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 43. Guvernul combate teza reclamantului. Cu privire la admisibilitate 44. Curtea constată că în Turcia s-a introdus o nouă acțiune în despăgubire ca urmare a aplicării procedurii de pronunțare a unei hotărâri pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia 24240/07, 20 martie 2012). Aceasta amintește că, în decizia sa Turgut și alții, Turcia 4860/09, 26 martie 2013), Comisia a declarat inadmisibilă o nouă cerere, din cauza faptului că nu au epuizat căile de atac interne, și anume noua cale de atac. În acest sens, Comisia a considerat în special că această nouă cale de atac era, a priori, accesibilă și susceptibilă de a oferi perspective rezonabile de redresare în ceea ce privește obiecțiunile referitoare la durata procedurii. 45. Curtea amintește, de asemenea, că, în hotărârea sa pilot Ümmühan Kaplan (citată anterior, § 77), Curtea a precizat, printre altele, că aceasta poate, prin procedura normală, să inițieze o excepție privind această nouă acțiune. În lumina celor de mai sus, Curtea hotărăște să continue examinarea prezentei cereri. 46. Constatând că t ă ț iul întemeiat pe art. 6 din Convenție nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, aceasta îl declară admisibil. Pe fond 47. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 decembrie 2005 și s-a încheiat la 10 aprilie 2009. În consecință, procedura a durat aproape trei ani și patru luni, pentru o instanță. 48. Curtea nu face referire la niciun element imputabil reclamantului care ar fi putut prelungi într-un mod sau altul durata procedurii. 49. În ceea ce privește comportamentul autorităților interne, Curtea constată că au fost necesare aproape șapte luni pentru ca raportul de expertiză să fie depus la dosar, iar audierile din 19 septembrie 2006, 2 noiembrie 2006, 26 decembrie 2006 și 22 martie 2007 au fost amânate din acest motiv. În plus, instanța de judecată a așteptat aproape un an la sfârșitul recursului în cauza fratelui reclamantului, în timp ce cauza acestuia din urmă era în stare să fie pusă în deliberare. Audiențele din 24 ianuarie 2008, 22 aprilie 2008, din 20 iunie 2008 și din 5 august 2008 au fost amânate din acest motiv. În plus, Curtea constată că reclamantul a fost menținut în detenție provizorie în timpul unei mari părți a procedurii, situație care impune tribunalelor cărora li se adresează cauza o măsură specială pentru a administra justiția cât mai curând posibil (a se vedea Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 132, CEDO 2002 VI). 51. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil 52. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene 53. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă morală 54. Reclamantul solicită 15 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 55. Guvernul contestă această sumă. 56. Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 500 EUR pentru daune morale. Taxa și cheltuielile de judecată 57. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 350 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Ca justificare, acesta furnizează temporii. 58. Guvernul contestă această sumă. 59. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR toate costurile și acordul reclamantului. Interese moratorii 60. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 din convenție, precum și al alineatului (4) (necomunicarea avizului procurorului) și al articolului 5 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, sumele următoare, să fie convertite în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului 500 EUR (mii cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 500 EUR (cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. iulie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Abel Campos András Sajó Grefier adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ȘEKERCİ c. TURQUIE

(Requête n

o

9961/08)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

juillet 2014

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Șekerci c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

András Sajó,

président,

Helen Keller,

Robert Spano,

juges,

et de Abel Campos,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 juin 2014,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

9961/08) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Radi

Șekerci («

le requérant

»), a saisi la Cour le 14 février 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

es

M. Filorinalı et Y.

Filorinalı, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 27 avril 2010, la requête a été déclarée partiellement irrecevable et les griefs tirés des articles 5 et 6 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1978.

5.

Le 26 juillet 2005, une action publique fut engagée contre le frère du requérant du chef d’homicide volontaire et son procès commença devant le tribunal pour enfants d’Istanbul.

6.

Le 15 décembre 2005, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans le cadre de la même affaire et fut placé en détention provisoire le 16

décembre 2005.

7.

Par un acte d’accusation du 25 janvier 2006, une action publique fut également engagée à l’encontre du requérant pour homicide volontaire.

8.

Le 7 mars 2006, la cour d’assises tint sa première audience au cours de laquelle elle décida du maintien en détention provisoire du requérant.

9.

Le 6 avril 2006, la cour d’assises entendit le requérant en sa défense et un témoin de l’incident. Au terme de cette audience, elle décida du maintien en détention provisoire du requérant.

10.

Le 27 juillet 2006, la cour d’assises entendit, en qualité de témoin, le policier ayant dressé le procès-verbal d’incident et ordonna auprès du laboratoire criminalistique de la police d’Istanbul une expertise sur les balles extraites du corps de la victime pour vérifier si elles provenaient des armes saisies chez le requérant.

11.

Le 19 septembre 2006, le 2 novembre 2006, le 26 décembre 2006 et le 22 mars 2007, la cour d’assises releva que le rapport d’expertise n’avait toujours pas été versé au dossier et ajourna les audiences pour ce motif.

12.

Entre-temps, par un jugement du 14 février 2007, le tribunal pour enfants condamna le frère du requérant à une peine de onze ans et huit mois de prison pour homicide volontaire.

13.

Le 17 juillet 2007, le procureur de la République présenta ses réquisitions sur le fond de l’affaire et la cour d’assises décida du maintien en détention provisoire du requérant.

14.

La cour d’assises décida de nouveau de maintenir le requérant en détention lors de l’audience du 24 janvier 2008. À une date non précisée, le requérant forma opposition contre cette décision. Le 25 janvier 2008, la cour d’assises la rejeta, statuant sur dossier et après avoir demandé l’avis du procureur de la République.

15.

Le 24 janvier 2008, la cour d’assises décida d’attendre l’issue du pourvoi en cassation formé contre le jugement prononcé par le tribunal pour enfants (paragraphe 12 ci-dessus) et de prolonger le maintien en détention provisoire du requérant.

16.

La cour d’assises décida d’ajourner les audiences des 22 avril, 20

juin et 5 août 2008 dans l’attente que la Cour de cassation se prononce sur le jugement du tribunal pour enfants et ordonna le maintien en détention provisoire du requérant.

17.

À l’audience du 17 octobre 2008, la cour d’assises accusa réception de l’information concernant le pourvoi du frère du requérant. Elle releva que le 21 avril 2008, la Cour de cassation avait cassé le jugement du 14 février 2007 en raison des manquements procéduraux et que l’affaire avait été renvoyée devant le tribunal pour enfants.

18.

À l’issue de l’audience du 12 novembre 2008, le requérant fut mis en liberté compte tenu de l’état des preuves.

19.

Le 10 avril 2009, la cour d’assises d’Istanbul acquitta le requérant pour manque de preuves.

20.

Faute de pourvoi, l’arrêt de la cour d’assises devint définitif le 24

juin 2009.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

21.

Pour le droit et la pratique interne pertinents, voir l’affaire

Altınok c.

Turquie

(n

o

31610/08, §§ 28-32, 29 novembre 2011).

EN DROIT

I.

SUR L’EXCEPTION DU GOUVERNEMENT

22.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que le requérant aurait dû utiliser le recours prévu par les articles 141 et 142 du code de procédure pénale pour demander la réparation de son préjudice.

23.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

24.

Pour autant que cette exception concerne le grief tiré de l’article

5 §

3, la Cour rappelle que l’article 141 § 1 d) du code de procédure pénale prévoit pour un détenu n’ayant pas obtenu un jugement dans un délai raisonnable la possibilité de demander une indemnisation.

25.

Elle note que la détention provisoire du requérant au sens de l’article

5 § 3 de la Convention a pris fin avec sa mise en liberté le 12

novembre 2008 (paragraphe 18 ci-dessus). Le 24 juin 2009, l’acquittement est devenu définitif (paragraphes 19-20 ci-dessus). À partir de cette dernière date, le requérant aurait pu demander une indemnisation sur le fondement de l’article 141 du code de procédure pénale.

26.

À la lumière de ses considérations dans les affaires

Demir c.

Turquie

((déc.), n

o

51770/07, §§ 32-34, 16 octobre 2012) et

Gürceğiz c.

Turquie

(n

o

1045/07, §§ 19-34, 15 novembre 2012), quant à l’effectivité du recours en question, la Cour estime que le requérant était tenu de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article

141 § 1 d) du code de procédure pénale, ce qu’il ne démontre pas avoir fait. Dès lors, la Cour rejette le grief tiré de l’article 5 § 3 pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

27.

Pour autant que l’exception du Gouvernement se rapporte au grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention, la Cour note que le recours prévu à l’article 141 du code de procédure pénale ne vise pas à mettre fin à une détention mais qu’il a pour seule finalité l’octroi d’une indemnité. Elle estime que le fait d’exiger du requérant d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte par le paragraphe 4 de l’article 5 de la Convention. En effet, il convient de relever que le requérant se plaint de l’absence d’un recours efficace pour contester son maintien en détention provisoire – grief qui relève de l’article 5 § 4 de la Convention – alors que le moyen avancé par le Gouvernement concerne le droit d’obtenir réparation à raison d’une détention et se rapporte ainsi à l’article 5 § 5 de la Convention. La Cour rappelle ici que le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale, se distingue de celui de recevoir un dédommagement pour une telle détention (

Smatana c. République tchèque,

n

o

18642/04, § 122, 27

septembre 2007). Le recours en question ne peut donc être considéré comme un remède efficace au sens de l’article 5 § 4 de la Convention. Partant, la Cour rejette cette exception du Gouvernement pour autant qu’il concerne cette disposition.

28.

Enfin, pour autant que cette exception concerne l’article 5 § 5 de la Convention, la Cour note qu’elle soulève des questions étroitement liées à l’examen du bien-fondé de ce grief. Elle décide donc de la joindre au fond.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 4 DE LA CONVENTION

29.

Le requérant se plaint de l’ineffectivité du recours en opposition et allègue la violation des articles 5 § 4 et 6 de la Convention. Il reproche à la cour d’assises d’avoir examiné son opposition le 25 janvier 2008 sur la seule base du dossier, sans tenir d’audience. Il ajoute que la cour d’assises a pris à cette occasion l’avis du procureur de la République et que lui ou son avocat n’ont pas reçu notification de cet avis et n’ont donc pas eu la possibilité de le commenter.

30.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

31.

La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article

5 § 4 de la Convention, ainsi libellé

:

«

4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

»

A.

Absence d’audience lors de l’examen de l’opposition

32.

La Cour note que le 25 janvier 2008, la cour d’assises a rejeté, sans tenir audience, l’opposition formée par le requérant contre la décision de son maintien en détention rendue lors de l’audience du 24 janvier 2008. Ainsi, lorsque la cour d’assises a examiné l’opposition, la dernière comparution de l’intéressé devant un juge remontait seulement à la veille (paragraphes 14-15 ci-dessus). Aussi, dans les circonstances de l’espèce, la Cour considère que la tenue d’une audience ne s’imposait pas lors de l’examen de l’opposition le 25 janvier 2008. Il convient de préciser que cette circonstance n’a pas en soi porté atteinte au respect des principes de l’égalité des armes et du contradictoire dans la mesure où aucune des parties n’a participé oralement à la procédure d’opposition

(

Altınok c. Turquie

, n

o

31610/08, § 55, 29 novembre 2011, et

Çatal c. Turquie

, n

o

26808/08, §

41, 17 Avril 2012).

33.

Dès lors, il s’ensuit que le grief tiré de l’absence d’audience lors de l’examen de l’opposition est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Non-communication de l’avis du procureur de la République

34.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

35.

La Cour rappelle qu’un procès portant sur un recours formé contre une détention doit être contradictoire et garantir l’égalité des armes entre les parties – le procureur et le détenu (

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

58, CEDH 1999

‑

II). La législation nationale peut remplir cette exigence de diverses manières, mais la méthode adoptée par elle doit garantir que la partie adverse soit au courant du dépôt d’observations et jouisse d’une possibilité véritable de les commenter (

Lietzow c. Allemagne

, n

o

24479/94, §

44, CEDH 2001

‑

I).

36.

En l’espèce, lors de l’examen de l’opposition formée par le requérant contre la décision du 24 janvier 2008, la cour d’assises a invité le procureur de la République à présenter son avis écrit. Le procureur a déposé devant cette juridiction ses conclusions écrites tendant au rejet de la demande d’élargissement, lesquelles conclusions n’ont pas été communiquées au requérant ou à son avocat. Ces derniers n’ont donc pas eu la possibilité de répondre à cet avis. La cour d’assises a statué dans le sens de l’avis du procureur et a rejeté l’opposition formée par le requérant.

37.

Dès lors, considérant que le principe du contradictoire et l’égalité des armes entre les parties n’ont pas été respectés, la Cour estime que le recours prévu en droit interne n’a pas satisfait aux exigences de l’article

5 §

4 de la Convention (

Altınok

, précité, § 60).

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 5 DE LA CONVENTION

38.

Le requérant se plaint de l’absence de voies de recours effectives pour obtenir réparation à raison de sa détention irrégulière alléguée. Il invoque l’article 5 § 5 de la Convention, ainsi libellé

:

«

»

39.

La Cour rappelle que le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention suppose qu’une violation de l’un des autres paragraphes de cette disposition ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention

(

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, §

49, CEDH 2002

‑

X). En l’espèce, la Cour ayant conclu à la violation du paragraphe 4 de l’article 5, reste à déterminer si le requérant disposait de la possibilité de demander réparation pour le préjudice subi.

40.

La Cour relève que l’article 141 du code de procédure pénale prévoit la possibilité pour une personne ayant fait l’objet d’une mesure de détention préventive de demander une indemnisation dans certains cas limitativement énoncés. Or, à la lecture de cette disposition telle qu’elle était en vigueur à l’époque des faits, aucun des cas de figure énumérés ne prévoyait la possibilité de demander la réparation d’un préjudice subi en raison de l’absence d’un recours effectif pour contester la détention provisoire.

41.

Partant, la Cour estime que la voie de l’indemnisation indiquée par le Gouvernement ne saurait constituer un recours effectif au sens de l’article

5 §

5 de la Convention. En conséquence, la Cour rejette l’exception du Gouvernement sur ce point et conclut à la violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

IV.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

42.

Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

43.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant.

A.

Sur la recevabilité

44.

La Cour fait observer qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire

Ümmühan Kaplan c. Turquie

(n

o

24240/07, 20 mars 2012). Elle rappelle que, dans sa décision

Turgut et autres c. Turquie

(n

o

4860/09, 26

mars 2013), elle a déclaré irrecevable une nouvelle requête, faute pour les requérants d’avoir épuisé les voies de recours interne, en l’occurrence le nouveau recours. Pour ce faire, elle a considéré notamment que ce nouveau recours était,

a priori

, accessible et susceptible d’offrir des perspectives raisonnables de redressement pour les griefs relatifs à la durée de la procédure.

45.

La Cour rappelle également que dans son arrêt pilote

Ümmühan

Kaplan

(précité, § 77) elle a précisé notamment qu’elle pourra poursuivre, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type déjà communiquées au Gouvernement. Elle note en outre que le Gouvernement n’a pas soulevé dans le cadre de la présente affaire une exception portant sur ce nouveau recours. À la lumière de ce qui précède, la Cour décide de poursuivre l’examen de la présente requête.

46.

Constatant que le grief tiré de l’article 6 de la Convention n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable.

B.

Sur le fond

47.

La Cour note que la période à prendre en considération a commencé le 15 décembre 2005 et s’est terminée le 10 avril 2009. En conséquence, la procédure a duré presque trois ans et quatre mois, pour une instance.

48.

La Cour ne relève aucun élément imputable au requérant qui ait pu allonger d’une manière ou d’une autre la durée de la procédure.

49.

S’agissant du comportement des autorités internes, la Cour note que près de sept mois ont été nécessaires pour que le rapport d’expertise soit versé au dossier et les audiences du 19 septembre 2006, du 2 novembre 2006, du 26 décembre 2006 et du 22 mars 2007 ont été ajournées pour ce motif. En outre, la cour d’assises a attendu pendant près d’un an l’issue du pourvoi dans l’affaire du frère du requérant, alors que l’affaire de ce dernier était en état pour être mise en délibéré. Les audiences du 24 janvier 2008, du 22

avril 2008, du 20 juin 2008 et du 5 août 2008 ont été ajournées pour ce motif. Ce n’est qu’à l’audience du 17 octobre 2008 que la cour d’assises a été informée de l’arrêt de cassation qui avait été rendu dès le 21 avril 2008.

50.

De plus, la Cour observe que le requérant était maintenu en détention provisoire pendant une grande partie de la procédure, situation qui requiert des tribunaux chargés de l’affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir

Kalachnikov c.

Russie

, n

o

47095/99, § 132, CEDH 2002

‑

VI).

51.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

52.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

V.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

53.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

54.

Le requérant réclame 15

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

55.

Le Gouvernement conteste ce montant.

56.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1

500 EUR pour dommage moral.

B.

Frais et dépens

57.

Le requérant demande également 5

350 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. À titre de justificatif, il fournit des décomptes horaires.

58.

Le Gouvernement conteste ce montant.

59.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

60.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 de la Convention ainsi que des paragraphes 4 (non-communication de l’avis du procureur) et 5 de l’article 5, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i)

1

500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii)

500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

juillet 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Abel Campos

András Sajó

Greffier adjoint

Président