Primă secțiune decizia nr. 35636/04 Milivoj MIEVSKI împotriva fostei Republice iugoslave a Macedoniei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așeză la 26 august 2014 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Mirjana Lazareva Trajkovska, Ksenija Turković, judecători și Søren C. Prebensen, grefier adjunct al secțiunii interioare; Având în vedere cererea depusă la 16 septembrie 2004, având în vedere observațiile guvernului și răspunsul reclamantului, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Milivoj Micevski, este un cetățen macedonean care s-a născut în 1955 și trăiește în Skopje. Guvernul macedonean („ Guvernul”) au fost inițial reprezentat de fostul lor agent, dna Lazareska Gerovska, și ulterior de actualul lor agent, dl K. Bogdanov. La 29 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat executarea unei hotărâri finale pronunțate în favoarea sa. La 11 aprilie 2002, Tribunalul de Primă Instanță de la Skopje („Tribunalul de Primă Instanță”) a acordat parțial aplicarea cererii de executare a reclamantului. După anumite întârzieri, la 6 aprilie 2011, Tribunalul de Primă Instanță suspendat (одлаδа ) executarea până la 12 ianuarie 2012. Această decizie a fost luată pe baza solicitării debitorului din 12 ianuarie 2011 pentru amânarea de un an a executării la care reclamantul a fost consimțit în scris. Reclamantul a fost sfătuit în continuare să notifice instanța judecătorească care va continua executarea, în conformitate cu Legea privind executarea. Nu au fost furnizate informații dacă reclamantul a respectat această ultimă instrucțiune și dacă executarea a continuat. Procedura de compensare privind neexecutarea cererii reclamantului („procedură de compensare”) La 1 septembrie 2003, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva statului care a solicitat daune pentru neexecuția lungă. Martie 2006, 4 octombrie 2006 si, respectiv, 23 aprilie 2008, din trei cazuri, instanțele interne au respins pretinderea reclamantului constatând că nu se poate atribui nicio responsabilitate statului pentru întârzierile avute în cadrul procedurii de executare. La 2 martie 2009, reclamantul a depus un recurs de lungă durată în fața Curții Supreme. Panoul de primă instanță al Curții Supreme cu o hotărâre din 6 iulie 2009 a concluzionat că dreptul reclamantului la un proces în termen rezonabil a fost încălcat și a stabilit un termen de șase luni pentru instanța de primă instanță pentru a continua cu cazul (да даде тек на δостаδката ). Reclamarea reclamantului pentru prejudiciu material a fost respinsă deoarece nu exista nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și daunele solicitate. Prejudiciu moral nu au fost acordate deoarece reclamantul nu a specificat niciunul. Reclamantul nu a apelat împotriva acestei decizii, care a devenit finală la 7 octombrie 2009. La 9 aprilie 2010, reclamantul a depus un nou remediu de lungime în fața Curții Supreme. La 18 mai 2010, comitetul de primă instanță a respins remediul de lungime. La 14 iunie 2010, cu privire la apelul reclamantului, judecatorul de a doua instanță a trimis cauzele pentru o nouă examinare. La 12 octombrie În 2010, comitetul de primă instanță al Curții Supreme a constatat că procedura de aplicare a procedurii a durat peste opt ani și nouă luni și că nu ar putea fi atribuită reclamantului nici o întârziere. În consecință, a concluzionat că dreptul reclamantului la o audiere a fost încălcat într-un timp rezonabil. De asemenea, acesta a stabilit un termen de șase luni pentru instanța de primă instanță pentru a decide asupra cererii de executare a reclamantului. Acesta a acordat reclamantului echivalentul de 650 euro (EUR) ca satisfacție echitabilă pentru încălcarea constatată. Se pare că reclamantul nu a apelat împotriva acestei decizii. Suma atribuită i-a fost plătită la 7 februarie 2011. Legea internă relevantă Dispozițiile relevante pentru acest caz au fost descrise în Adži Spirkoska și altele c. fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei. (dec.), nr. 38914/05, 3 noiembrie 2011. Reclamantul s-a plâns că procedura de punere în aplicare nu a fost în conformitate cu cerința de „temps rezonabil” și că procedurile de compensare și de lungime au fost nejustificate, în încălcarea articolului § 1 din convenție, care, în măsura în care este cazul, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent instituit prin lege.” Lanunța în temeiul articolului 6 cu privire la durata procedurii de executare a fost comunicată guvernului. În ceea ce privește procedurile de punere în aplicare Guvernul, având în vedere rezultatul primului recurs de lungime, a invitat Curtea să excludă cererea din lista cazurilor. Reclamantul a contestat argumentele guvernamentale. În argumentele sale din 1 iulie 2011, el a informat Curtea decizia Curții Supreme din 12 octombrie 2010. Evaluarea Curții Curtea consideră că argumentele guvernului ar trebui examinate ca o concurență a statutului de victimă al reclamantului. Curtea constată că, atunci când a fost folosită în 2009 și 2010, nu a fost încă considerată eficace (a se vedea Adži Spirkoska și altele) Cu toate acestea, Curtea reafirmă că, în ceea ce privește cazurile de lungime în care remedierea a fost epuizată de către reclamant, orice recurs acordat de Curtea Supremă este evaluat prin prism dacă reclamanții pot fi considerați încă victime în sensul articolului 34 din convenție (a se vedea Adži Spirkoska și alții, citați mai sus). Curtea remarcă că, în decizia sa din 12 octombrie 2010, Curtea Supremă a recunoscut încălcarea cerinței de timp rezonabil, a acordat reclamantului 650 EUR și a stabilit un termen pentru instanța de primă instanță să decidă cerința de executare a reclamantului. Curtea constată că suma plătită reclamantului nu a fost, în mod evident, irațională și că nu a recurs împotriva hotărârii judecătorului de primă instanță al Curții Supreme. Ianuarie 2011, la doar câteva luni de la decizia Curții Supreme. Nicio informație nu a fost depusă contrar. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme din 12 Octombrie 2010 poate fi considerat că a eliminat statutul de victimă al reclamantului în ceea ce privește durata procedurii de executare care erau supuse examinării Curții Supreme. În ceea ce privește perioada ulterioară de câteva luni care au urmat după decizia Curții Supreme, Curtea observă că a fost prea scurtă și ca atare, nu a putut susține o problemă în temeiul Convenției. În consecință, reclamația reclamantului în ceea ce privește durata procedurii de executare este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și 4 din convenție. Reclamantul s-a plâns că procedurile de compensare și de remediere îndelungată au fost nejustificate și, prin urmare, în încălcarea articolului 6 din Convenție. Curtea constată că aceste plângeri sunt de natură a patra instanție în ceea ce privește rezultatul procedurii respective. Având în vedere toate elementele de probă în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze acuzațiile, Curtea nu a constatat nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocolele sale. Rezultă că aceste plângeri sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Søren C. Prebensen Paulo Pinto de Albuquerque Președintele Adjunct Registru interimar
Application no. 35636/04
Milivoj MICEVSKI
against the former Yugoslav Republic of Macedonia
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 26
August 2014 as a Committee composed of:
Paulo Pinto de Albuquerque,
President,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ksenija Turković,
judges,
and Søren C. Prebensen,
Acting Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 16 September 2004,
Having regard to the Government’s observations and the applicant’s reply,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Milivoj Micevski, is a Macedonian national who was born in 1955 and lives in Skopje. The Macedonian Government (“the Government”) were initially represented by their former Agent, Mrs
R.
Lazareska Gerovska, and subsequently by their present Agent, Mr
A.
The circumstances of the case
1.
Enforcement proceedings
On 29 November 2001 the applicant requested enforcement of a final judgment rendered in his favour. On 11 April 2002 the Skopje Court of First Instance (“the first-instance court”) partly granted the applicant’s enforcement request. After certain delays, on 6 April 2011 the first-instance court suspended (
одлага
) the enforcement until 12 January 2012. That decision was taken on the basis of the debtor’s request of 12 January 2011 for one-year postponement of the enforcement to which the applicant had consented in writing. The applicant was further advised to notify the court about the bailiff who would continue the enforcement, as required under the Enforcement Act. No information was provided whether the applicant complied with this latter instruction and whether the enforcement continued.
2.
Compensation proceedings regarding the non-enforcement of the applicant’s claim (“the compensation proceedings”)
On 1 September 2003 the applicant lodged a civil action against the State claiming damages for the lengthy non-enforcement. With decisions of 20
March 2006, 4 October 2006 and 23 April 2008 respectively, rendered at three instances, the domestic courts dismissed the applicant’s claim finding that no responsibility could be attributed to the State for the delays occurred in the enforcement proceedings.
3.
Length proceedings before the Supreme Court
On 2 March 2009 the applicant lodged a length remedy before the Supreme Court. The Supreme Court’s first-instance panel with a decision of 6 July 2009 found that the applicant’s right to a trial within reasonable time had been violated and set a six-month time-limit for the first-instance court to proceed further with the case (
да даде тек на постапката
). The applicant’s claim for pecuniary damages was dismissed since there was no causal link between the violation found and the damages sought. Non
‑
pecuniary damages were not awarded since the applicant had not specified any. The applicant did not appeal against this decision, which became final on 7 October 2009.
On 9 April 2010 the applicant lodged new length remedy before the Supreme Court. On 18 May 2010 the first-instance panel dismissed the length remedy. On 14 June 2010, upon the applicant’s appeal, the second
‑
instance panel remitted the case for fresh consideration. On 12
October
2010 the Supreme Court’s first-instance panel found that the enforcement proceedings lasted over eight years and nine months and that no delays could be attributed to the applicant. Consequently, it concluded that the applicant’s right to a hearing within a reasonable time was violated. It also set a six-month time-limit to the first-instance court to decide on the applicant’s enforcement request. It awarded the applicant the equivalent of 650 euros (EUR) as just satisfaction for the violation found. It appears that the applicant did not appeal against this decision. The awarded sum was paid to him on 7 February 2011.
B.
Relevant domestic law
The provisions relevant to the present case were described in
Adži Spirkoska and others v. the former Yugoslav Republic of Macedonia
(dec.), no. 38914/05, 3 November 2011.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the enforcement proceedings had lasted too long. He also complained that the different sets of proceedings that he had initiated had been unfair.
The applicant complained that the enforcement proceedings had not been in compliance with the “reasonable time” requirement and that the compensation and length proceedings had been unfair, in breach of Article
6
1.of the Convention, which, insofar as relevant, reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by an independent tribunal established by law”.
The complaint under Article 6 about the length of the enforcement proceedings was communicated to the Government.
A.
As to the enforcement proceedings
1.
The parties’ submissions
The Government, in view of the outcome of the first length remedy, invited the Court to strike the application out of the list of cases.
The applicant contested the Government’s arguments. In his submissions of 1 July 2011, he informed the Court of the Supreme Court’s decision of 12
October 2010.
2.
The Court’s assessment
The Court considers that the Government’s arguments should be examined as a contestation of the applicant’s status of a victim. The Court notes that the length remedy, when used in 2009 and 2010, was not yet considered to be effective (see
Adži Spirkoska and others
, cited above). Nevertheless, the Court reaffirms that as regards length cases in which the remedy was exhausted by the applicant, any redress provided by the Supreme Court shall be assessed through the prism of whether the applicants can still be considered to be victims within the meaning of Article 34 of the Convention (see
Adži Spirkoska and others,
cited above).
The Court notes that the Supreme Court, in its decision of 12
October
2010, acknowledged the violation of the reasonable-time requirement, awarded the applicant 650 EUR and set a time-limit for the first-instance court to decide on the applicant’s enforcement request. The Court finds that the amount paid to the applicant was not manifestly unreasonable and that he did not appeal against the decision of the Supreme Court’s first-instance panel. The Court further notes that the enforcement
de facto
ended on 12
January 2011, only few months after the Supreme Court’s decision. No information was submitted to the contrary. In such circumstances, the Court considers that the Supreme Court’s decision of 12
October 2010 may be regarded to have removed the applicant’s victim status in respect of the length of the enforcement proceedings that was under the Supreme Court’s consideration. As for the subsequent period of few months which followed after the Supreme Court’s decision, the Court notes it was too short and as such, could not raise an issue under the Convention.
It follows that the applicant’s complaint in respect of the length of the enforcement proceedings is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
B.
As to the compensation and length proceedings
The applicant complained that the compensation and length-remedy proceedings had been unfair and consequently, in breach of Article 6 of the Convention.
The Court finds that these complaints are of a fourth-instance nature as they relate to the outcome of those proceedings. Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine the allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols.
It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
Søren C. Prebensen
Paulo Pinto de Albuquerque
Acting Deputy Registrar
President