VEH c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
VEH c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2014)
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 69564/10
Grigore VEH
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 7 octombrie 2014 într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, președinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
și de Marialena Tsirli, grefieră adjunctă de secție,
Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 15 noiembrie 2010,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Grigore Veh, este un resortisant moldovean născut în 1985 și care locuiește la Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de avocații Gh. Amihalachioaie și S. Bucicov, din Chișinău.
Guvernul moldovean („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol.
A. Circumstanțele cauzei
Reținerea și achitarea reclamantului
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 28 octombrie 2010, reclamantul, suspectat de spălare de bani, a fost arestat de autoritățile interne.
În aceeași zi, de la 21:30 la 21:57, ofițerul însărcinat cu ancheta a întocmit un proces-verbal de plasare în reținere a reclamantului. Ofițerul a consemnat că acesta din urmă fusese arestat la 16:40.
La 29 octombrie 2010, reclamantul a depus o plângere în fața judecătorului de instrucție invocând nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la plasarea sa în reținere. El contesta legalitatea procesului-verbal corespunzător și cerea să fie eliberat.
La 31 octombrie 2010, procurorul însărcinat cu cauza a cerut judecătorului de instrucție să-l plaseze pe reclamant în arest preventiv.
În aceeași zi, reclamantul a depus o plângere suplimentară în fața judecătorului de instrucție. Acesta susținea că plasarea sa în reținere nu avea bază legală în dreptul intern. În plus, semnala faptul că procesul-verbal de plasare în reținere nu fusese întocmit, așa cum prevedea legea, în cele trei ore care urmaseră arestării sale.
Printr-o hotărâre din 31 octombrie 2010, un judecător de instrucție al tribunalului Buiucani a admis cererea procurorului și l-a plasat pe reclamant în arest preventiv pe o durată de treizeci de zile. El indica faptul că durata arestării trebuia calculată începând cu 28 octombrie 2010, ora 21:30.
Reclamantul a formulat un recurs. El se plângea, printre altele, că judecătorul de instrucție nu răspunsese motivelor invocate de apărare.
Printr-o decizie din 10 noiembrie 2010, curtea de apel din Chișinău a respins recursul ca nefondat și a confirmat hotărârea din 31 octombrie 2010.
Până la 12 august 2011, reclamantul a fost succesiv ținut în arest preventiv și sub arest la domiciliu.
Printr-o hotărâre din 12 august 2011, tribunalul Buiucani l-a achitat pe reclamant pe motiv că infracțiunea reproșată nu era caracterizată în elementele sale constitutive. Această hotărâre a devenit definitivă.
Printr-o hotărâre interlocutorie pronunțată la aceeași dată, tribunalul Buiucani a constatat mai multe erori de procedură comise în cursul instrumentării cauzei penale a reclamantului și le-a semnalat Procurorului general al Republicii Moldova. El observa în special că autoritatea de urmărire colectase probe, cum ar fi corespondență electronică și SMS-uri, și înregistrase convorbiri telefonice și SMS-uri fără autorizația unui judecător de instrucție. Tribunalul aprecia că aceste acțiuni ale autorității de urmărire erau ilegale și că probele aferente trebuiau înlăturate din dosar.
Acțiunea civilă împotriva statului
La 19 septembrie 2012, reclamantul a inițiat, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1545, o acțiune civilă în reparație împotriva statului. El cerea despăgubiri materiale și morale pentru privarea sa de libertate.
Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2012, tribunalul Buiucani a admis parțial acțiunea. Acesta a alocat reclamantului 76 100 lei moldovenești (MDL) (4 800 euro (EUR) la momentul faptelor) pentru prejudiciu material și 500 000 MDL (31 400 EUR la momentul faptelor) pentru prejudiciu moral.
La date diferite, reclamantul și ministerul Finanțelor au declarat apel.
Printr-o hotărâre din 10 aprilie 2013, curtea de apel din Chișinău a respins apelurile și a confirmat hotărârea de primă instanță. Pasajele pertinente în speță ale hotărârii în cauză se citesc după cum urmează:
„(...) [curtea de apel] constată că [reclamantul] a fost privat de libertate în absența unor motive pertinente și suficiente (...) și că inculparea sa a fost făcută în absența faptului infracțional, ceea ce este confirmat de hotărârea [de achitare] a tribunalului Buiucani din 12 august 2011 (...)
Pe baza elementelor dosarului, [curtea de apel] a stabilit cu certitudine că mai multe ilegalități au fost comise în timpul instrumentării cauzei de către [autoritatea de urmărire], ceea ce rezultă din actele procedurale înseși, precum și din hotărârea interlocutorie a tribunalului Buiucani (...) Astfel, [curtea de apel] notează că (...) drepturile și libertățile constituționale ale [reclamantului] au fost încălcate prin [colectarea] ilegală a probelor care au fundamentat detenția.
(...)
În plus, [curtea de apel] constată că [reclamantul] a fost ilegal privat de libertate până la adoptarea hotărârii de achitare, (...), și că aceasta se datora urmăririlor penale ilegale inițiate de [autoritatea de urmărire]. Aceste circumstanțe deschid în mod incontestabil dreptul la reparație din partea statului în scopul atenuării suferințelor fizice și psihice cauzate [reclamantului], (...)"
La date nespecificate, reclamantul și ministerul Finanțelor au formulat recursuri.
Printr-o decizie din 15 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca nefondat și a admis în parte pe cel al ministerului Finanțelor. Aceasta a decis în special să reducă la 80 000 MDL (4 500 EUR la momentul faptelor) cuantumul despăgubirii alocate reclamantului cu titlu de prejudiciu moral și a confirmat deciziile instanțelor inferioare pentru rest. Reclamantul s-a văzut astfel atribuit 76 100 MDL pentru prejudiciu material și 80 000 MDL pentru prejudiciu moral.
B. Dreptul intern pertinent
Pasajele pertinente în speță ale dispozițiilor legii nr. 1545 din 4 iunie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin actele ilicite ale organelor de urmărire penală, ale parchetului și ale tribunalelor („legea nr. 1545") sunt redactate astfel:
Articolul 3
„1. În aplicarea dispozițiilor prezentei legi, [orice] persoană fizică sau juridică poate obține repararea prejudiciilor material și moral suferite din cauza [uneia dintre următoarele situații]:
a) reținerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurilor provizorii (...), inculparea ilegală;
b) condamnarea ilegală, confiscarea ilegală a bunurilor, obligarea ilegală la munci de interes general; (...)
Prejudiciul cauzat trebuie reparat integral, indiferent de culpa funcționarilor organelor de urmărire penală, ai parchetului și ai tribunalelor."
Articolul 6
„Dreptul la reparație, în cuantumul și după modalitățile prevăzute de prezenta lege, ia naștere atunci când:
a) achitarea [absolvirea] dobândește putere de lucru judecat; (...)"
CAPETE DE CERERE
Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de nerespectarea căilor legale în legătură cu plasarea sa în reținere și de absența unui recurs efectiv prin care ar fi putut contesta legalitatea acestei măsuri. El denunță de asemenea plasarea sa în arest preventiv, care ar fi fost ilegală.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe o ilegalitate a reținerii și a arestării preventive a reclamantului
Guvernul invocă pierderea calității de victimă a reclamantului din cauza adoptării de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei sale din 15 ianuarie 2014. Acesta apreciază că, ținând cont de circumstanțele cauzei, cuantumul de 80 000 MDL alocat persoanei în cauză pentru prejudiciu moral este rezonabil.
Reclamantul susține că suma în cauză nu este de natură să-i ofere o reparație adecvată și suficientă pentru prejudiciul moral cauzat după părerea sa de încălcarea alegată.
Curtea consideră că trebuie să examineze acest capăt de cerere prin prisma articolului 5 § 1 din Convenție.
Aceasta reamintește că în primul rând revine autorităților naționale sarcina de a redresa o încălcare alegată a Convenției. Reiterează în această privință jurisprudența sa conform căreia problema de a ști dacă un reclamant se poate pretinde victima încălcării alegate se pune în toate stadiile procedurii din perspectiva Convenției (Bourdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III, și Karahalios c. Greciei, nr. 62503/00, § 21, 11 decembrie 2003).
Curtea reafirmă, în plus, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele, Amuur c. Franței, 25 iunie 1996, § 36, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 142, CEDO 2000-IV).
Aceasta reamintește în plus că pierderea calității de victimă depinde, în special, de natura dreptului a cărui încălcare este alegată, de motivarea deciziei (Jensen c. Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X) și de persistența consecințelor dezavantajoase pentru persoana în cauză după această decizie (Freimanis și Līdums c. Letoniei, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006). Statutul de victimă al unui reclamant poate deci depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției aflate în joc (Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 116, CEDO 2010).
În ceea ce privește sistemul juridic moldovean, Curtea reamintește că a apreciat deja, în legătură cu capete de cerere întemeiate pe articolul 5 din Convenție, că legea nr. 1545 (punctul 21 de mai sus) punea la dispoziția justițiabililor un recurs efectiv în caz de achitare (Topa c. Moldovei (dec.), nr. 25451/08, 14 septembrie 2010). În acest sens, ea a respins în repetate rânduri ca inadmisibile, în absența exercitării de către reclamanți a recursului oferit de legea în cauză, capete de cerere ridicate prin prisma acestei dispoziții (Topa, citată mai sus, Mătăsaru și Savițchi c. Moldovei, nr. 38281/08, § 75, 2 noiembrie 2010, Bisir și Tulus c. Moldovei, nr. 42973/05, § 37, 17 mai 2011, Djaparidze c. Moldovei (dec.), nr. 32530/07, § 34, 31 ianuarie 2012, Sarupici c. Republicii Moldova și Ucrainei și Ganea și Gherscovici c. Republicii Moldova (dec.), nr. 37187/03 și 18577/08, § 60, 11 iunie 2013, și Arabadji c. Republicii Moldova (dec.), nr. 25620/06, 17 septembrie 2014). Aceasta reamintește în cele din urmă că și-a rezervat dreptul de a examina cu atenție evoluția jurisprudenței instanțelor interne cu privire la legea nr. 1545 (Mătăsaru și Savițchi, citată mai sus, § 74).
În speță, Curtea observă în primul rând că, în cadrul procedurii civile inițiate de reclamant în temeiul dispozițiilor legii nr. 1545, curtea de apel din Chișinău a concluzionat clar în hotărârea sa din 10 aprilie 2013 (punctul 18 de mai sus) că persoana în cauză fusese ilegal privată de libertate până la adoptarea hotărârii de achitare. A existat deci o recunoaștere în substanță a unei încălcări a articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea subliniază în plus că existența unei constatări de încălcare de către autoritățile naționale nu este controversată între părți.
Curtea constată în al doilea rând că, după ce a recunoscut culpa autorităților interne, curtea de apel din Chișinău i-a alocat reclamantului despăgubiri materiale și morale. Aceasta notează de asemenea că cuantumul definitiv al prejudiciului moral fixat de Curtea Supremă de Justiție se ridica la 4 500 EUR conform cursului de schimb în vigoare la data adoptării deciziei corespunzătoare.
Curtea consideră că această sumă nu poate fi considerată derizorie (a se vedea, a contrario, Ganea c. Moldovei, nr. 2474/06, §§ 21 și 22, 17 mai 2011). Aceasta constată în acest sens că nu este deloc îndepărtată de sumele pe care ea însăși le alocă în cauze similare referitoare la o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție (Hyde Park și alții c. Moldovei (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009, Leva c. Moldovei, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009, Ganea, citată mai sus, § 35, și Danalachi c. Republicii Moldova, nr. 25664/09, § 30, 17 septembrie 2013).
În sfârșit, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu se plânge de eventuale întârzieri în plata despăgubirilor care îi fuseseră alocate.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o redresare adecvată a atingerii aduse dreptului la libertate și siguranță al reclamantului și că acesta nu se mai poate pretinde „victimă", în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a articolului 5 § 1 din Convenție.
Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției și că trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe o absență a recursului pentru contestarea legalității reținerii reclamantului
Curtea consideră că acest capăt de cerere relevă de articolul 5 § 4 din Convenție.
Aceasta observă că, contrar capătului de cerere referitor la articolul 5 § 1 din Convenție, nu reiese din elementele de care dispune că reclamantul ar fi ridicat în cadrul acțiunii sale civile, inițiate în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1545, un capăt de cerere întemeiat explicit sau în substanță pe absența unui recurs efectiv prin care ar fi putut contesta legalitatea reținerii sale. Aceasta constată deci că persoana în cauză nu a oferit instanțelor civile naționale ocazia de a remedia încălcarea alegată (Arabadji, citată mai sus, § 27).
Prin urmare, Curtea respinge acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefieră adjunctă Președinte