Veh împotriva Republicii Moldova

Reclamantul, dl Grigore Veh, este un resortisant moldovean născut în 1985 și care locuiește la Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de avocații Gh. Amihalachioaie și S. Bucicov, din Chișinău.

Guvernul moldovean („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol. A. Circumstanțele cauzei 1. Reținerea și achitarea reclamantului

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 28 octombrie 2010, reclamantul, suspectat de spălare de bani, a fost arestat de autoritățile interne.

În aceeași zi, de la 21:30 la 21:57, ofițerul însărcinat cu ancheta a întocmit un proces-verbal de plasare în reținere a reclamantului. Ofițerul a consemnat că acesta din urmă fusese arestat la 16:40.

La 29 octombrie 2010, reclamantul a depus o plângere în fața judecătorului de instrucție invocând nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la plasarea sa în reținere. El contesta legalitatea procesului-verbal corespunzător și cerea să fie eliberat.

La 31 octombrie 2010, procurorul însărcinat cu cauza a cerut judecătorului de instrucție să-l plaseze pe reclamant în arest preventiv.

În aceeași zi, reclamantul a depus o plângere suplimentară în fața judecătorului de instrucție. Acesta susținea că plasarea sa în reținere nu avea bază legală în dreptul intern. În plus, semnala faptul că procesul-verbal de plasare în reținere nu fusese întocmit, așa cum prevedea legea, în cele trei ore care urmaseră arestării sale.

Printr-o hotărâre din 31 octombrie 2010, un judecător de instrucție al tribunalului Buiucani a admis cererea procurorului și l-a plasat pe reclamant în arest preventiv pe o durată de treizeci de zile. El indica faptul că durata arestării trebuia calculată începând cu 28 octombrie 2010, ora 21:30.

Reclamantul a formulat un recurs. El se plângea, printre altele, că judecătorul de instrucție nu răspunsese motivelor invocate de apărare.

Printr-o decizie din 10 noiembrie 2010, curtea de apel din Chișinău a respins recursul ca nefondat și a confirmat hotărârea din 31 octombrie 2010.

Până la 12 august 2011, reclamantul a fost succesiv ținut în arest preventiv și sub arest la domiciliu.

Printr-o hotărâre din 12 august 2011, tribunalul Buiucani l-a achitat pe reclamant pe motiv că infracțiunea reproșată nu era caracterizată în elementele sale constitutive. Această hotărâre a devenit definitivă.

Printr-o hotărâre interlocutorie pronunțată la aceeași dată, tribunalul Buiucani a constatat mai multe erori de procedură comise în cursul instrumentării cauzei penale a reclamantului și le-a semnalat Procurorului general al Republicii Moldova. El observa în special că autoritatea de urmărire colectase probe, cum ar fi corespondență electronică și SMS-uri, și înregistrase convorbiri telefonice și SMS-uri fără autorizația unui judecător de instrucție. Tribunalul aprecia că aceste acțiuni ale autorității de urmărire erau ilegale și că probele aferente trebuiau înlăturate din dosar. 2. Acțiunea civilă împotriva statului

La 19 septembrie 2012, reclamantul a inițiat, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1545, o acțiune civilă în reparație împotriva statului. El cerea despăgubiri materiale și morale pentru privarea sa de libertate.

Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2012, tribunalul Buiucani a admis parțial acțiunea. Acesta a alocat reclamantului 76 100 lei moldovenești (MDL) (4 800 euro (EUR) la momentul faptelor) pentru prejudiciu material și 500 000 MDL (31 400 EUR la momentul faptelor) pentru prejudiciu moral.

La date diferite, reclamantul și ministerul Finanțelor au declarat apel.

Printr-o hotărâre din 10 aprilie 2013, curtea de apel din Chișinău a respins apelurile și a confirmat hotărârea de primă instanță. Pasajele pertinente în speță ale hotărârii în cauză se citesc după cum urmează: „(...) [curtea de apel] constată că [reclamantul] a fost privat de libertate în absența unor motive pertinente și suficiente (...) și că inculparea sa a fost făcută în absența faptului infracțional, ceea ce este confirmat de hotărârea [de achitare] a tribunalului Buiucani din 12 august 2011 (...) Pe baza elementelor dosarului, [curtea de apel] a stabilit cu certitudine că mai multe ilegalități au fost comise în timpul instrumentării cauzei de către [autoritatea de urmărire], ceea ce rezultă din actele procedurale înseși, precum și din hotărârea interlocutorie a tribunalului Buiucani (...) Astfel, [curtea de apel] notează că (...) drepturile și libertățile constituționale ale [reclamantului] au fost încălcate prin [colectarea] ilegală a probelor care au fundamentat detenția. (...) În plus, [curtea de apel] constată că [reclamantul] a fost ilegal privat de libertate până la adoptarea hotărârii de achitare, (...), și că aceasta se datora urmăririlor penale ilegale inițiate de [autoritatea de urmărire]. Aceste circumstanțe deschid în mod incontestabil dreptul la reparație din partea statului în scopul atenuării suferințelor fizice și psihice cauzate [reclamantului], (...)"

La date nespecificate, reclamantul și ministerul Finanțelor au formulat recursuri.

Printr-o decizie din 15 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca nefondat și a admis în parte pe cel al ministerului Finanțelor. Aceasta a decis în special să reducă la 80 000 MDL (4 500 EUR la momentul faptelor) cuantumul despăgubirii alocate reclamantului cu titlu de prejudiciu moral și a confirmat deciziile instanțelor inferioare pentru rest. Reclamantul s-a văzut astfel atribuit 76 100 MDL pentru prejudiciu material și 80 000 MDL pentru prejudiciu moral. B. Dreptul intern pertinent

Pasajele pertinente în speță ale dispozițiilor legii nr. 1545 din 4 iunie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin actele ilicite ale organelor de urmărire penală, ale parchetului și ale tribunalelor („legea nr. 1545") sunt redactate astfel: Articolul 3 „1. În aplicarea dispozițiilor prezentei legi, [orice] persoană fizică sau juridică poate obține repararea prejudiciilor material și moral suferite din cauza [uneia dintre următoarele situații]: a) reținerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurilor provizorii (...), inculparea ilegală; b) condamnarea ilegală, confiscarea ilegală a bunurilor, obligarea ilegală la munci de interes general; (...) 2. Prejudiciul cauzat trebuie reparat integral, indiferent de culpa funcționarilor organelor de urmărire penală, ai parchetului și ai tribunalelor." Articolul 6 „Dreptul la reparație, în cuantumul și după modalitățile prevăzute de prezenta lege, ia naștere atunci când: a) achitarea [absolvirea] dobândește putere de lucru judecat; (...)"

Guvernul invocă pierderea calității de victimă a reclamantului din cauza adoptării de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei sale din 15 ianuarie 2014. Acesta apreciază că, ținând cont de circumstanțele cauzei, cuantumul de 80 000 MDL alocat persoanei în cauză pentru prejudiciu moral este rezonabil.

Reclamantul susține că suma în cauză nu este de natură să-i ofere o reparație adecvată și suficientă pentru prejudiciul moral cauzat după părerea sa de încălcarea alegată.

Curtea consideră că trebuie să examineze acest capăt de cerere prin prisma articolului 5 § 1 din Convenție.

Aceasta reamintește că în primul rând revine autorităților naționale sarcina de a redresa o încălcare alegată a Convenției. Reiterează în această privință jurisprudența sa conform căreia problema de a ști dacă un reclamant se poate pretinde victima încălcării alegate se pune în toate stadiile procedurii din perspectiva Convenției (Bourdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III, și Karahalios c. Greciei, nr. 62503/00, § 21, 11 decembrie 2003).

Curtea reafirmă, în plus, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele, Amuur c. Franței, 25 iunie 1996, § 36, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 142, CEDO 2000-IV).

Aceasta reamintește în plus că pierderea calității de victimă depinde, în special, de natura dreptului a cărui încălcare este alegată, de motivarea deciziei (Jensen c. Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X) și de persistența consecințelor dezavantajoase pentru persoana în cauză după această decizie (Freimanis și Līdums c. Letoniei, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006). Statutul de victimă al unui reclamant poate deci depinde de despăgubirea care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției aflate în joc (Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 116, CEDO 2010).

În ceea ce privește sistemul juridic moldovean, Curtea reamintește că a apreciat deja, în legătură cu capete de cerere întemeiate pe articolul 5 din Convenție, că legea nr. 1545 (punctul 21 de mai sus) punea la dispoziția justițiabililor un recurs efectiv în caz de achitare (Topa c. Moldovei (dec.), nr. 25451/08, 14 septembrie 2010). În acest sens, ea a respins în repetate rânduri ca inadmisibile, în absența exercitării de către reclamanți a recursului oferit de legea în cauză, capete de cerere ridicate prin prisma acestei dispoziții (Topa, citată mai sus, Mătăsaru și Savițchi c. Moldovei, nr. 38281/08, § 75, 2 noiembrie 2010, Bisir și Tulus c. Moldovei, nr. 42973/05, § 37, 17 mai 2011, Djaparidze c. Moldovei (dec.), nr. 32530/07, § 34, 31 ianuarie 2012, Sarupici c. Republicii Moldova și Ucrainei și Ganea și Gherscovici c. Republicii Moldova (dec.), nr. 37187/03 și 18577/08, § 60, 11 iunie 2013, și Arabadji c. Republicii Moldova (dec.), nr. 25620/06, 17 septembrie 2014). Aceasta reamintește în cele din urmă că și-a rezervat dreptul de a examina cu atenție evoluția jurisprudenței instanțelor interne cu privire la legea nr. 1545 (Mătăsaru și Savițchi, citată mai sus, § 74).

În speță, Curtea observă în primul rând că, în cadrul procedurii civile inițiate de reclamant în temeiul dispozițiilor legii nr. 1545, curtea de apel din Chișinău a concluzionat clar în hotărârea sa din 10 aprilie 2013 (punctul 18 de mai sus) că persoana în cauză fusese ilegal privată de libertate până la adoptarea hotărârii de achitare. A existat deci o recunoaștere în substanță a unei încălcări a articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea subliniază în plus că existența unei constatări de încălcare de către autoritățile naționale nu este controversată între părți.

Curtea constată în al doilea rând că, după ce a recunoscut culpa autorităților interne, curtea de apel din Chișinău i-a alocat reclamantului despăgubiri materiale și morale. Aceasta notează de asemenea că cuantumul definitiv al prejudiciului moral fixat de Curtea Supremă de Justiție se ridica la 4 500 EUR conform cursului de schimb în vigoare la data adoptării deciziei corespunzătoare.

Curtea consideră că această sumă nu poate fi considerată derizorie (a se vedea, a contrario, Ganea c. Moldovei, nr. 2474/06, §§ 21 și 22, 17 mai 2011). Aceasta constată în acest sens că nu este deloc îndepărtată de sumele pe care ea însăși le alocă în cauze similare referitoare la o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție (Hyde Park și alții c. Moldovei (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009, Leva c. Moldovei, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009, Ganea, citată mai sus, § 35, și Danalachi c. Republicii Moldova, nr. 25664/09, § 30, 17 septembrie 2013).

În sfârșit, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu se plânge de eventuale întârzieri în plata despăgubirilor care îi fuseseră alocate.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o redresare adecvată a atingerii aduse dreptului la libertate și siguranță al reclamantului și că acesta nu se mai poate pretinde „victimă", în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a articolului 5 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției și că trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe o absență a recursului pentru contestarea legalității reținerii reclamantului

Curtea consideră că acest capăt de cerere relevă de articolul 5 § 4 din Convenție.

Aceasta observă că, contrar capătului de cerere referitor la articolul 5 § 1 din Convenție, nu reiese din elementele de care dispune că reclamantul ar fi ridicat în cadrul acțiunii sale civile, inițiate în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1545, un capăt de cerere întemeiat explicit sau în substanță pe absența unui recurs efectiv prin care ar fi putut contesta legalitatea reținerii sale. Aceasta constată deci că persoana în cauză nu a oferit instanțelor civile naționale ocazia de a remedia încălcarea alegată (Arabadji, citată mai sus, § 27).

Prin urmare, Curtea respinge acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefieră adjunctă Președinte

Le requérant, M. Grigore Veh, est un ressortissant moldave né en 1985 et résidant à Chișinău. Il a été représenté devant la Cour par M es Gh. Amihalachioaie et S. Bucicov, avocats à Chișinău.

Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol. A. Les circonstances de l’espèce 1. Détention et acquittement du requérant

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 28 octobre 2010, le requérant, suspecté de blanchiment d’argent, fut arrêté par les autorités internes.

Le même jour, de 21 h 30 à 21 h 57, l’officier en charge de l’enquête dressa un procès-verbal de placement en garde à vue du requérant. L’officier nota que ce dernier avait été arrêté à 16 h 40.

Le 29 octobre 2010, le requérant déposa une plainte devant le juge d’instruction arguant d’un non-respect des dispositions procédurales concernant son placement en garde à vue. Il contestait la légalité du procès-verbal correspondant et demandait à être libéré.

Le 31 octobre 2010, le procureur en charge de l’affaire demanda au juge d’instruction de placer le requérant en détention provisoire.

Le même jour, le requérant déposa une plainte supplémentaire devant le juge d’instruction. Il soutenait que son placement en garde à vue n’avait pas de base légale en droit interne. De surcroît, il signalait le fait que le procès-verbal de placement en garde à vue n’avait pas été dressé, comme le voulait la loi, dans les trois heures qui avaient suivi son arrestation.

Par un jugement du 31 octobre 2010, un juge d’instruction du tribunal de Buiucani accueillit la demande du procureur et plaça le requérant en détention provisoire pour une durée de trente jours. Il indiquait que la durée de la détention devait se calculer à compter du 28 octobre 2010, à 21 h 30.

Le requérant forma un recours. Il se plaignait, entre autres, que le juge d’instruction n’avait pas répondu aux moyens soulevés par la défense.

Par une décision du 10 novembre 2010, la cour d’appel de Chișinău rejeta le recours comme mal fondé et confirma le jugement du 31 octobre 2010.

Jusqu’au 12 août 2011, le requérant fut successivement gardé en détention provisoire et assigné à résidence.

Par un jugement du 12 août 2011, le tribunal de Buiucani acquitta le requérant au motif que l’infraction reprochée n’était pas caractérisée dans ses éléments constitutifs. Ce jugement devint définitif.

Par un jugement interlocutoire rendu à la même date, le tribunal de Buiucani constata plusieurs erreurs de procédure commises lors de l’instruction de l’affaire pénale du requérant et les signala au Procureur général de la République de Moldova. Il relevait notamment que l’autorité de poursuite avait recueilli des preuves, tels des courriels et des SMS, et enregistré des conversations téléphoniques et des SMS sans l’autorisation d’un juge d’instruction. Le tribunal estimait que ces actions de l’autorité de poursuite étaient illégales et que les preuves y relatives devaient être écartées du dossier. 2. Action civile contre l’État

Le 19 septembre 2012, le requérant engagea, en conformité avec les dispositions de la loi n o 1545, une action civile en réparation contre l’État. Il demandait des dédommagements matériel et moral pour sa privation de liberté.

Par un jugement du 12 décembre 2012, le tribunal de Buiucani accueillit partiellement l’action. Il alloua au requérant 76 100 lei moldaves (MDL) (4 800 euros (EUR) à l’époque des faits) pour dommage matériel et 500 000 MDL (31 400 EUR à l’époque des faits) pour dommage moral. 17. À des dates différentes, le requérant et le ministère des Finances interjetèrent appel. 18 . Par un arrêt du 10 avril 2013, la cour d’appel de Chișinău rejeta les appels et confirma le jugement de première instance. Les passages pertinents en l’espèce de l’arrêt en question se lisent comme suit : « (...) [la cour d’appel] relève que [le requérant] a été privé de liberté en l’absence de motifs pertinents et suffisants (...) et que son inculpation a été faite en l’absence du fait infractionnel, ce qui est confirmé par le jugement [d’acquittement] du tribunal de Buiucani du 12 août 2011 (...) Sur la base des éléments du dossier, [la cour d’appel] a établi avec certitude que plusieurs illégalités ont été commises lors de l’instruction de l’affaire par [l’autorité de poursuite], ce qui résulte des actes procéduraux eux-mêmes ainsi que du jugement interlocutoire du tribunal de Buiucani (...) Ainsi, [la cour d’appel] note que (...) les droits et libertés constitutionnels du [requérant] ont été méconnus du fait de la [collecte] illégale des preuves qui ont fondé la détention. (...) De plus, [la cour d’appel] relève que le [requérant] a été illégalement privé de liberté jusqu’à l’adoption du jugement d’acquittement, (...), et que cela était dû aux poursuites pénales illégales engagées par [l’autorité de poursuite]. Ces circonstances ouvrent indiscutablement droit à réparation de la part de l’État aux fins d’atténuer les souffrances physiques et psychiques causées au [requérant], (...) » 19. À des dates non spécifiées, le requérant et le ministère des Finances formèrent des pourvois en cassation.

Par une décision du 15 janvier 2014, la Cour suprême de justice rejeta le recours du requérant comme mal fondé et accueillit en partie celui du ministère des Finances. Elle décida notamment de réduire à 80 000 MDL (4 500 EUR à l’époque des faits) le montant du dédommagement alloué au requérant au titre du préjudice moral et elle confirma les décisions des instances inférieures pour le restant. Le requérant se vit ainsi attribuer 76 100 MDL pour dommage matériel et 80 000 MDL pour dommage moral. B. Le droit interne pertinent 21 . Les passages pertinents en l’espèce des dispositions de la loi n o 1545 du 4 juin 1998 sur les modalités de réparation du préjudice causé par les actes illicites des organes de poursuite pénale, du parquet et des tribunaux (« la loi n o 1545 ») sont libellés comme suit : Article 3 « 1. En application des dispositions de la présente loi, [toute] personne physique ou morale peut obtenir réparation des préjudices matériel et moral subis en raison de [l’une des situations suivantes] : a) la garde à vue illégale, l’application illégale de mesures provisoires (...), l’inculpation illégale ; b) la condamnation illégale, la confiscation illégale des biens, l’obligation illégale à des travaux d’intérêt général ; (...) 2. Le préjudice causé doit être réparé intégralement, indépendamment de la culpabilité des fonctionnaires des organes de poursuite pénale, du parquet et des tribunaux. » Article 6 « Le droit à réparation, selon le quantum et les modalités prévus par la présente loi, naît lorsque : a) l’acquittement [la relaxe] acquiert force de chose jugée ; (...) » GRIEFS

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint du non-respect des voies légales relativement à son placement en garde à vue et de l’absence d’un recours effectif au travers duquel il aurait pu contester la légalité de cette mesure. Il dénonce également son placement en détention provisoire en ce qu’il aurait été illégal. EN DROIT A. Sur le grief tiré d’une illégalité de la garde à vue et de la détention provisoire du requérant

Le Gouvernement excipe de la perte de la qualité de victime du requérant en raison de l’adoption par la Cour suprême de justice de sa décision du 15 janvier 2014. Il estime que, compte tenu des circonstances de l’affaire, le montant de 80 000 MDL alloué à l’intéressé pour préjudice moral est raisonnable.

Le requérant soutient que le montant en question n’est pas à même de lui offrir une réparation appropriée et suffisante pour le tort moral causé d’après lui par la violation alléguée.

La Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 1 de la Convention.

Elle rappelle que c’est en premier lieu aux autorités nationales qu’il appartient de redresser une violation alléguée de la Convention. Elle réitère à cet égard sa jurisprudence selon laquelle la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002 ‑ III, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 21, 11 décembre 2003).

La Cour réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 142, CEDH 2000 ‑ IV).

Elle rappelle de surcroît que la perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision ( Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision ( Freimanis et Līdums c. Lettonie , n os 73443/01 et 74860/01, § 68, 9 février 2006). Le statut de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont il se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert au requérant dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 116, CEDH 2010).

S’agissant du système juridique moldave, la Cour rappelle avoir déjà estimé que, relativement à des griefs tirés de l’article 5 de la Convention, la loi n o 1545 (paragraphe 21 ci-dessus) mettait à la disposition des justiciables un recours effectif en cas d’acquittement ( Topa c. Moldova (déc.), n o 25451/08, 14 septembre 2010). À ce titre, elle a rejeté à plusieurs reprises comme irrecevables, faute pour les requérants d’avoir exercé le recours offert par la loi en question, des griefs soulevés sous l’angle de cette disposition ( Topa , précité, Mătăsaru et Savițchi c. Moldova , n o 38281/08, § 75, 2 novembre 2010, Bisir et Tulus c. Moldova , n o 42973/05, § 37, 17 mai 2011, Djaparidze c. Moldova (déc.), n o 32530/07, § 34, 31 janvier 2012, Sarupici c. République de Moldova et Ukraine et Ganea et Gherscovici c. République de Moldova (déc.), n os 37187/03 et 18577/08, § 60, 11 juin 2013, et Arabadji c. République de Moldova (déc.), n o 25620/06, 17 septembre 2014). Elle rappelle enfin s’être réservé le droit d’examiner attentivement l’évolution de la jurisprudence des tribunaux internes au sujet de la loi n o 1545 ( Mătăsaru et Savițchi , précité, § 74).

En l’espèce, la Cour observe en premier lieu que, dans le cadre de la procédure civile engagée par le requérant sur le fondement des dispositions de la loi n o 1545, la cour d’appel de Chișinău a clairement conclu dans son arrêt du 10 avril 2013 (paragraphe 18 ci-dessus) que l’intéressé avait été illégalement privé de liberté jusqu’à l’adoption du jugement d’acquittement. Il y a donc eu reconnaissance en substance d’une violation de l’article 5 § 1 de la Convention. La Cour souligne par ailleurs que l’existence d’un constat de violation par les autorités nationales ne prête pas à controverse entre les parties.

La Cour constate en second lieu que, après avoir reconnu la faute des autorités internes, la cour d’appel de Chișinău a alloué au requérant des dédommagements matériel et moral. Elle note également que le montant définitif du préjudice moral fixé par la Cour suprême de justice s’élevait à 4 500 EUR selon le taux de change en vigueur à la date de l’adoption de la décision correspondante.

La Cour estime que ce montant ne peut être considéré comme dérisoire (voir, a contrario , Ganea c. Moldova , n o 2474/06, §§ 21 et 22, 17 mai 2011). Elle constate à ce titre qu’il n’est guère éloigné des sommes qu’elle-même alloue dans des affaires similaires ayant trait à une violation de l’article 5 § 1 de la Convention ( Hyde Park et autres c. Moldova (n o 4) , n o 18491/07, § 70, 7 avril 2009, Leva c. Moldova , n o 12444/05, § 79, 15 décembre 2009, Ganea , précité, § 35, et Danalachi c. République de Moldova , n o 25664/09, § 30, 17 septembre 2013).

Enfin, la Cour remarque que le requérant ne se plaint pas de quelconques retards quant au paiement des dédommagements qui lui avaient été alloués.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu un redressement approprié de l’atteinte au droit à la liberté et à la sûreté du requérant et que ce dernier ne peut plus se prétendre « victime », au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de l’article 5 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré d’une absence de recours pour contester la légalité de la garde à vue du requérant

La Cour estime que ce grief relève de l’article 5 § 4 de la Convention.

Elle observe que, contrairement au grief relatif à l’article 5 § 1 de la Convention, il ne ressort pas des éléments dont elle dispose que le requérant ait soulevé dans le cadre de son action civile, engagée en conformité avec les dispositions de la loi n o 1545, un grief tiré explicitement ou en substance de l’absence d’un recours effectif au travers duquel il aurait pu contester la légalité de sa garde à vue. Elle constate donc que l’intéressé n’a pas fourni l’occasion aux juridictions civiles nationales de remédier à la violation alléguée ( Arabadji , précité, § 27).

Partant, la Cour rejette ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président