CASE OF TOCARENCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 8 - Right to respect for private and family life (Article 8-1 - Respect for family life)
CASE OF TOCARENCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)
Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”
SECȚIA A TREIA
CAUZA TOCARENCO c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 769/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Tocarenco c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct al secțiunii,
Deliberând la 14 octombrie 2014 în ședință închisă,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 769/13) depusă la Curte la 12 decembrie 2012 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Iulia Tocarenco („reclamanta”).
2.
Reclamanta, care a fost admisă pentru a beneficia de asistență juridică, a fost reprezentată de dna V. Gășițoi, avocat în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl L.
Apostol.
3.
Reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la respectul vieții de familie, garantat de articolul 8 al Convenției, ca urmare a punerii sale în imposibilitatea de a-și vedea copilul. Ea s-a plâns de asemenea că nu a dispus de un recurs intern efectiv în privința plângerilor sale.
4.
La 24 ianuarie 2013, Curtea a decis să trateze cererea cu prioritate (articolul 41 al Regulamentului Curții).
5.
La 7 februarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6.
Reclamanta s-a născut în 1992. Ea locuiește la Chișinău. Din căsătoria cu T.A. a născut, la 24 ianuarie 2012, un fiu (T.I.). După nașterea copilului, familia s-a instalat în casa socrilor reclamantei. Reclamanta susține că a fost bătută la 30 iunie 2012 de către socrul ei, care i-a provocat leziuni corporale minore. În aceeași zi, ea ar fi fost dată afară din casă. De atunci, soțul său, T.A., și părinții lui nu-i permit să vadă copilul.
A.
Urmărirea penală pe marginea acuzației de rele-tratamente
7.
La 4 iulie 2012, reclamanta a depus la Procuratura Botanica (Chișinău) o plângere împotriva socrului ei invocând că a fost supusă relelor-tratamente și că i-a fost răpit copilul. La data de 5 iulie 2012, procurorul responsabil a trimis o copie a plângerii Direcției pentru protecția drepturilor copilului Botanica (DPDEB), cerându-i să verifice dacă copilul nu se află în pericol. Procuratura a inițiat o investigație și a examinat certificatul medical prezentat de reclamantă pentru a dovedi că a avut o vânătaie pe braț.
8.
La 23 august 2012, reprezentanții Direcției municipale pentru protecția drepturilor copilului Chișinău (DMPDEC), care este autoritatea tutelară pentru municipiul Chișinău și pentru DPDEB, care este o ramură a DMPDEC, s-au deplasat la domiciliul lui T.A., unde locuiesc și părinții lui și copilul. Ei au constatat că condițiile materiale sunt satisfăcătoare, că copilul are tot ce are nevoie un copil de vârsta lui și că nu există niciun risc fizic sau psihic pentru copil.
9.
La 3 octombrie 2012, procurorul responsabil a respins plângerea din 4 iulie 2012, pe motiv că socrul reclamantei nu a comis nicio infracțiune împotriva ei. O copie a dosarului a fost trimisă poliției pentru a verifica dacă socrul reclamantei ar putea fi cercetat contravențional.
10.
Reclamanta a contestat ordonanța procurorului la judecătorul de instrucție, reiterând plângerea cu privire la răpirea copilului ei și la violența domestică din partea socrului ei. La 28 decembrie 2012, judecătorul a anulat ordonanța pe motiv că procurorul nu a obținut explicațiile socrului în privința celor întâmplate și a întors dosarul procurorului pentru reexaminare. La 31 ianuarie 2013, procuratura a clasat urmărirea penală. Procurorul a constatat că litigiul privind răpirea copiilor cade sub incidența dreptului civil și că, în ceea ce privește acuzațiile de violență în familie, ținând cont de declarațiile victimei și de expertiza medicală, fapta nu conține elemente constitutive ale infracțiunii. Reclamantul a contestat ordonanța.
11.
La 19 martie 2013, judecătorul a admis plângerea reclamantei și a trimis cauza procuraturii spre reexaminare. Reclamanta nu a informat Curtea despre desfășurarea ulterioară a acestei proceduri.
B.
Acțiunile reclamantei împotriva soțului în vederea obținerii accesului la copilul său
12.
Reclamanta a depus mai multe plângeri împotriva soțului său la poliție, procuratură și autoritatea pentru protecția drepturilor copilului (3, 4, 22 și 30 iulie 2012, 8 și 30 august 2012, 2 septembrie 2012, 6, 13 și 14 noiembrie 2012, printre altele), în scopul de a obține dreptul de a-și vedea fiul.
13.
În urma ordonanțelor procuraturii din 17 septembrie 2012 și din 3 și 16 octombrie 2012, T.A. achitat trei amenzi contravenționale în mărime de 100 lei moldovenești (MDL) fiecare, sau 6 euro, pentru refuzul de a permite reclamantei să-și vadă copilul. La 11 octombrie 2012, poliția i-a aplicat un avertisment verbal.
14.
La 15 noiembrie 2012, DMPDEC i-a chemat pe ambii părinți la o ședință pentru a discuta despre situația copilului, la care a participat doar reclamanta.
15.
La 22 noiembrie 2012, DPDEB a emis o decizie în care a indicat că, având în vedere vârsta copilului, este de dorit ca el să locuiască cu mama. Această decizie a stabilit, de asemenea, un program vizite care consta în două întâlniri pe zi. Acesta nu a fost respectat de către T.A., care s-a opus oricărui contact între reclamantă și fiul lor.
16.
La 22 ianuarie 2013, poliția a constatat din nou refuzul lui T.A. de a-i permite reclamantei să-și vadă copilul, a întocmit un proces-verbal contravențional și a trimis materialele procuraturii. Procuratura a decis să claseze cazul ca urmare a nerespectării de către poliție a procedurii contravenționale.
17.
La 24 ianuarie 2013, DPDEB a fost informată că T.I. este dus în mod regulat la vizitele medicale obligatorii la spitalul de sector de către tatăl său sau bunica sa din partea tatălui.
18.
La 13 martie 2013, reprezentanții DMPDEC și DPDEB s-au deplasat din nou la domiciliul lui A.T., unde au constatat că nici tatăl nici copilul nu mai locuiesc acolo.
19.
La 5 decembrie 2013, DPDEB a stabilit un nou program de vizite pentru reclamantă.
20.
În perioada noiembrie 2013 - februarie 2014, reclamanta a depus numeroase plângeri la poliție, procuratură și la DMPDEC, plângându-se de refuzul tatălui de a-i permite să-și vadă copilul și de nerespectarea programului de vizite din 05 decembrie 2013 .
21.
La 26 februarie 2014, procuratura a informat-o pe reclamantă despre deschiderea unei proceduri contravenționale împotriva lui T.A. pentru că se opune oricărui contact între ea și copil.
C.
Procedurile de divorț și de încredințare a custodiei
22.
La 14 septembrie 2012, reclamanta a cerut în instanța de judecată desfacerea căsătoriei și stabilirea domiciliului copilului cu ea. La 30 octombrie 2012, Judecătoria Botanica (Chișinău) a respins demersul de stabilire imediată a domiciliului copilului cu mama sa. Reclamanta a formulat recurs la Curtea de Apel Chișinău, care l-a admis la 19 februarie 2013. Instanța a stabilit domiciliul copilului cu mama sa până la pronunțarea hotărârii în fond.
23.
La 8 iulie 2013, Judecătoria Botanica a desfăcut căsătoria celor doi și a acordat custodia copilului reclamantei. Tatăl a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
24.
La 19 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul lui T.A. Judecătorii au modificat custodia copilului în favoarea lui și i-au acordat reclamantei 20.000 lei moldovenești cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea hotărârii din 19 februarie 2013. Reclamanta și T.A. au declarat recurs.
25.
La 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile și a trimis cauza spre rejudecare în fond la Curtea de Apel Chișinău.
26.
La moment, procesul este pendinte.
D.
Demersurile reclamantei în vederea respectării custodiei
27.
La 20 februarie 2013, reclamanta a solicitat asistența poliției pentru transmiterea imediată a copilului. Rezultatul cererii nu este cunoscut.
28.
La 25 februarie 2013, executorul judecătoresc a pornit procedura de executare silită a hotărârii pronunțate la 19 februarie 2013. O copie a titlului executoriu a fost transmisă DPDEB și comisariatului de poliție Botanica (Chișinău). În aceeași zi, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul soțului reclamantei, unde un reprezentant al lui T.A. și tatăl lui au declarat că doresc să execute hotărârea instanței de sine-stătător, dar în cele din urmă au refuzat.
29.
Executarea a fost fixată din nou pentru 27 februarie 2013. Executorul judecătoresc a informat părțile și a solicitat prezența lui T.A. sau a reprezentantului său. Când s-a deplasat la domiciliul lui T.A., executorul judecătoresc a constatat că hotărârea în cauză nu poate fi executată din cauza absenței tatălui copilului. La 28 februarie 2013, executorul judecătoresc a cerut judecătorului permisiunea de a intra forțat în domiciliul lui T.A., în scopul de a lua copilul și de a-l întoarce mamei.
30.
La 12 martie 2013, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal privind neexecutarea de către T.A. cerințelor sale.
31.
La 14 martie 2013, reclamanta a depus o plângere penală împotriva lui T.A. pe motiv că acesta a împiedicat executarea unei hotărâri judecătorești.
32.
La o dată nespecificată, executorul judecătoresc a solicitat judecătorului să emită un mandat de căutare pe numele lui T.A. și a copilului. El a indicat că nu este cert că T.A. locuiește la domiciliul său obișnuit și că reclamanta a menționat mai multe adrese unde ar putea fi găsit, dintre care una în afara Chișinăului. La 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani (Chișinău) a admis parțial această cerere și a emis un mandat de urmărire națională a lui T.A. Judecătorul a respins capătul de cerere referitor la T.I., argumentând că legislația nu permite darea în urmărire a unui minor în timpul procesului de executare a unei hotărâri judecătorești.
33.
La 5 mai 2013, T.A. a fost amendat contravențional pentru refuzul de a se conforma hotărârii din 19 februarie 2013.
34.
La 5 iunie 2013, procuratura a început urmărire penală la plângerea reclamantei din 14 martie 2013 pe marginea nerespectării unei hotărâri judecătorești, și anume a încheierii din 19 februarie 2013. Rezultatul acestei proceduri nu este cunoscut.
35.
Potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții, reclamanta nu și-a putut vedea copilul din 30 iunie 2012.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
A.
Codul familiei din 26 octombrie 2000
36.
Articolul 63 din Codul Familiei prevede că, în cazul în care părinții locuiesc separat, domiciliul minorului se stabilește prin acord comun. În absența unui astfel de acord, domiciliul se stabilește de către instanța de judecată, care trebuie să solicite și avizul autorității tutelare.
37.
Articolul 64 al Codului familiei prevede următoarele:
„(1) Părintele care locuiește împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice contactul dintre copil și celălalt părinte care locuiește separat, cu excepția cazurilor când comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică și psihică.
(2) Părinții au dreptul să încheie un acord privind exercitarea drepturilor părintești de către părintele care locuiește separat de copil. Litigiile apărute se soluționează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanța judecătorească, care va emite hotărârea respectivă.
(3) În cazul nerespectării hotărîrii instanței judecătorești, față de părintele culpabil se aplică măsurile stabilite de legislația procesuală civilă. În cazul încălcării repetate a hotărârii judecătorești, la cererea părintelui care locuiește separat de copil, instanța judecătorească, ținând cont de interesele și părerea copilului, poate soluționa problema transmițându-i copilul.
(...)”
B.
Codul contravențional din 24 octombrie 2008
38.
În conformitate cu articolul 64 al Codului contravențional, împiedicarea unui părinte de a comunica cu copilul său sau de a participa la educația sa se pedepsește cu o amendă de până la 400 lei sau 25 EUR.
39.
Articolul 318 al Codului prevede că o persoană care refuză să execute o hotărâre judecătorească este pasibilă de o amendă în mărime de până la 3 000 de lei.
C.
Codul penal din 18 aprilie 2002
40.
Articolul 320 al Codului penal stipulează că neexecutarea unei hotărâri judecătorești după aplicarea unei sancțiuni contravenționale pentru aceeași faptă se pedepsește cu amenda de până la 6 000 MDL sau cu muncă în folosul comunității de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoarea de până la 2 ani.
D.
Codul de executare din 24 decembrie 2004
41.
Articolul 22 al Codului de executare prevede că executorul judecătoresc este în drept să: preia persoane și ridica bunurile menționate în titlul executoriu; să beneficieze de asistența puterilor publice; să dispună anunțarea în căutare a persoanei vizate de titlul executoriu și să identifice și să rețină mijloacelor sale de transport.
42.
În conformitate cu articolul 154, hotărârile judecătorești în materie de stabilirea domiciliului copilului sunt executate de către executorul judecătoresc cu participarea persoanei căreia i s-a acordat custodia copilului și în prezența autorității tutelare. Dacă persoana vizată în hotărârea judecătorească împiedică executarea, executorul judecătoresc întocmește un proces-verbal și solicită instanței de judecată care a pronunțat hotărârea să stabilească modalitatea de executare și să sancționeze persoana în cauză. Dacă este necesar, executorul judecătoresc poate înainta instanței de judecată un demers de plasare a copilului într-o instituție publică pentru copii.
E.
Codul de procedură civilă din 30 mai 2003
43.
Articolul 178 al Codului prevede că încheierea de asigurare a acțiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru executarea actelor judecătorești.
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI
44.
Reclamanta a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții sale de familie ca urmare a faptului că statul nu a adoptat măsurile adecvate pentru a restabili legătura între reclamantă și copilul său. Ea s-a bazat pe articolul 8 al Convenției, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale.
Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”
A.
Admisibilitatea
45.
Guvernul consideră că cererea este prematură, întrucât reclamanta nu dispune de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a acordat custodia.
46.
Reclamanta a combătut acest argument considerând că autoritățile naționale nu au adoptat măsuri efective pentru a-i aduce copilul.
47.
Curtea consideră că obiecția Guvernului este strâns legată de fondul plângerii reclamantei și că, prin urmare, este necesar să o examineze împreună cu fondul.
48.
Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B.
În fond
1.
Argumentele părților
a)
Reclamanta
49.
Reclamanta s-a plâns de faptul că nu și-a văzut fiul din 30 iunie 2012. Ea susține că statul nu și-a îndeplinit obligația de punere în aplicare a unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura restabilirea contactului între ea și copilul ei.
b)
Guvernul
50.
Guvernul este de acord că rezistența „serioasă” opusă de tată în această cauză și diferitele interese aflate în joc necesită medierea conflictului apărut între cei doi părinți. În opinia sa, o astfel de împăcare presupune timp și implicarea autorităților naționale. Guvernul consideră că este prematur să se ia o decizie privind obligațiile pozitive ale statului, întrucât în speță nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă privind stabilirea domiciliului copilului.
2.
Aprecierea Curții
a)
Principii generale
51.
Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia articolul 8 al Convenției are, în principal, obiectul de a proteja individul de ingerințele arbitrare din partea autoritățile publice. El nu doar obligă statul să se abțină de la astfel de ingerințe; la această obligație negativă se pot adăuga obligații pozitive inerente unui respect efectiv al vieții private și de familie. Acestea pot presupune adoptarea unor măsuri pentru respectarea vieții de familie, chiar și în relațiile dintre indivizi (
X și Y c. Țările de Jos
, 26 martie 1985, § 23, seria A nr. 91,
M.C. c. Bulgariei
,
nr. 39272/98, §
150, CEDH 2003
‑
XII, și
Mincheva c. Bulgariei
, nr. 21558/03, § 81, 2
septembrie 2010).
52.
Faptul că eforturile autorităților naționale nu au avut succes nu conduce în mod automat la concluzia că statul nu și-a onorat obligațiile pozitive în conformitate cu articolul 8 al Convenției (a se vedea
Mihailova c. Bulgariei
, nr.35978/02, § 82, 12 ianuarie 2006).
53.
Curtea amintește că, în ceea ce privește respectarea vieții de familie, obligațiile pozitive ale statului implică adoptarea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura drepturile legitime ale celor în cauză. Acest arsenal ar trebui să permită statului să adopte măsuri corespunzătoare pentru a-l reuni pe părinte cu copilul său, inclusiv în cazul unui conflict între părinți (a se vedea
Ignaccolo-Zenide c. României
, nr.
31679/96, § 108, CEDH 2000
‑
I,
Sylvester c. Austriei
, nr. 36812/97 și 40104/98, § 68, 24
aprilie 2003,
Zavřel c. Republicii Cehe
, nr. 14044/05, §
47, 18 ianuarie 2007, și
Mihailova
, citată mai sus, § 80).
54.
În acest sens, Curtea reamintește că pentru ca măsurile pentru reunirea părintelui cu copilul său să fie adecvate, ele trebuie puse în aplicare cu celeritate, deoarece trecerea timpului ar putea avea consecințe iremediabile asupra relației dintre copil și părintele care nu locuiește cu el (a se vedea
Maire c. Portugaliei
,
nr.
48206/99, § 74, CEDH 2003
‑
VII,
Pini și alții c. României
, nr.
78028/01 și 78030/01, § 175, CEDH 2004
‑
V, și
Bianchi c. Elveției
, nr.
7548/04, § 85, 22 iunie 2006).
55.
În ceea ce privește natura și întinderea măsurilor pe care autoritățile trebuie să le adopte, Curtea amintește că acestea depind de circumstanțele fiecărui caz. Obligația autorităților naționale de a lua măsuri concrete pentru a facilita întâlnirea dintre un părinte și copil nu este absolută. În mod similar, în cazul în care autoritățile naționale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita menținerea legăturilor dintre părinte și copil, obligația de a recurge la constrângere este de asemenea limitată; ele trebuie să ia în considerare interesele și drepturile și libertățile acestor persoane, în special interesul superior al copilului și drepturile sale recunoscute în articolul 8 al Convenției (a se vedea, printre multe altele,
Ignaccolo-Zenide
, citată mai sus, §
94).
56.
Chiar dacă înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor în cauză constituie întotdeauna un factor important, lipsa cooperării între părinții despărțiți nu poate scuti autoritățile competente de punerea în aplicare a tuturor mijloacele care ar putea permite menținerea legăturilor de familie (a se vedea
Zavřel
, citată mai sus, § 52,
Reigado Ramos c. Portugaliei
, nr. 73229/01, § 55, 22 noiembrie 2005, și
Mincheva
,
citată mai sus, § 86).
57.
În cele din urmă, Curtea reiterează că sarcina ei este de a nu se substitui organelor competente în reglementarea chestiunilor privind custodia și vizitele, ci să aprecieze, din perspectiva Convenției, dacă deciziile autorităților au fost luate în exercitarea puterii lor de apreciere (
Hokkanen c. Finlandei
, 23 septembrie 1994, § 55, seria A nr. 299-A). De asemenea, ea trebuie să se asigure autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare care ar putea fi în mod rezonabil luate de ele pentru a facilita contactul între un reclamant și copilul său (
Nuutinen
c. Finlandei
, nr. 32842/96, § 128, CEDH 2000
‑
VIII, și
Bianchi
, citată mai sus, § 79).
b)
Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză
58.
Revenind la circumstanțele cauzei, Curtea notează că reclamanta se plânge, pe de o parte, de pasivitatea autorităților naționale în ceea ce privește punerea în aplicare efectivă a dreptului la vizită și, pe de altă parte, de neglijență lor în ceea ce privește executarea încheierii din 19 februarie 2013 care stabilește domiciliul copilului cu ea (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Curtea constată că în joc se află atât obligațiile „negative”, cât și obligațiile „pozitive” ale autoritățile moldovenești, însă nu este cazul să insiste pe această distincție, având în vedere că granița dintre cele două tipuri de obligații nu se pretează la o definiție precisă (
Bianchi
, citată mai sus, § 87 cu referințele citate).
59
.
Curtea subliniază, în primul rând, numărul și frecvența demersurilor reclamantei la autoritățile naționale, care nu a încetat să caute o cale de a intra în contact cu fiul său.
60.
Ea constată în continuare că legea și practica Republicii Moldova prevăd posibilitatea de a impune amenzi părintelui care împiedică contactul dintre copil și celălalt părinte. În ceea ce privește amenzile, Curtea a reiterat că, atunci când apar dificultăți care se datorează în principal refuzului părintelui cu care locuiește copilul de a permite un contact regulat între ultimul și celălalt părinte, este la latitudinea autorităților competente să ia măsuri adecvate pentru sancționarea lipsei de cooperare, dar utilizarea de sancțiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazurile de comportament vădit ilegal din partea părintelui cu care locuiește copilul (
Maire
, citat mai sus, § 76). În speță, Curtea observă că cele trei amenzi de 6 euro (EUR) aplicate tatălui copilului și avertismentul verbal (a se vedea paragraful 13 de mai sus), care aveau ca scop de a-l determina să-și schimbe atitudinea, nu au produs efectul dorit. Cu toate acestea, în ciuda atitudinii recalcitrante a lui T.A., Curtea constată că autoritățile nu au explorat suficient atribuția de luare a unor dispoziții mai directe, chiar dacă mai multe elemente cereau luarea unor măsuri mai ferme din partea lor.
61.
Este adevărat că autoritatea tutelară a încercat să împace părinții, astfel încât mama să-și poată vedea copilul. Această tentativă a eșuat din cauza refuzului tatălui de a se prezenta la ședința fixată pentru 15 noiembrie 2012. Autoritatea tutelară nu și-a reînnoit eforturile în această direcție, iar vizitele la casa lui T.A. au avut doar scopul de a se asigura că copilul este crescut în condiții bune. Curtea observă că în astfel de cazuri autoritatea tutelară are doar un rol consultativ și de supraveghere, dar este lipsită de orice putere de intervenție directă.
62.
În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile naționale ar fi trebuit să ia măsuri mai directe și mai specifice pentru a pregăti și organiza restabilirea contactului între reclamantă și fiul său. Implicarea efectivă a organelor interne era cu atât mai urgentă cu cât copilul avea doar cinci luni atunci când mama sa a fost privată de orice contact cu el.
63.
Situația nu s-a schimbat nici după 19 februarie 2013, când Curtea de Apel a stabilit, printr-o hotărâre irevocabilă, ca domiciliul copilului să fie cu mama sa până la judecarea cauzei în fond. Este adevărat că, la 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de căutare pe numele lui T.A. Curtea admite că o astfel de măsură ar putea fi rezonabilă și necesară întrucât T.A. se sustrăgea de la executarea obligației sale. Totodată, ea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio dovadă a faptului că căutarea lui T.A. a fost realizată într-un mod efectiv și că autoritățile au întâlnit un obstacol care a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, aplicarea de măsuri coercitive în privința lui. Ea observă că, în ciuda reticenței de a coopera demonstrată de T.A., instanțele de judecată nu au dispus aducerea lui forțată în fața executorului judecătoresc. În plus, ea pune sub semnul întrebării eficiența mandatului de căutare, deoarece nu s-a demonstrat că demersul executorului judecătoresc pentru autorizarea intrării forțate în domiciliul lui T.A. a fost admis de judecător. De asemenea, trebuie remarcat faptul că autoritățile știau, cel puțin începând cu 24 ianuarie 2013, care este spitalul unde era adus copilul la consultații periodice, dar ele nu au încercat să-l găsească.
64.
În ceea ce privește urmărirea penală pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, pornite împotriva lui T.A. la 5 iunie 2013, Curtea notează că aceasta a fost pornită la cererea reclamantei și nu la cererea executorului judecătoresc, cum ar fi fost rezonabil să se întâmple. În plus, din câte cunoaște Curtea, în cursul acestei proceduri penale nu a fost luată nicio măsură capabilă să-l constrângă pe T.A. să respecte hotărârea judecătorească de 19 februarie 2013.
65.
În cele din urmă, Curtea constată că hotărârile judecătorești din 19 noiembrie 2013 și 21 mai 2014 nu au contribuit la evoluția situației, deoarece reclamanta a trebuit să caute mai departe alte căi pentru a se întâlni cu fiul ei.
66.
Având în vedere aceste considerente, chiar dacă este sensibilă la argumentul Guvernului care justifică caracterul limitat al acțiunilor sale în acest caz prin absența unei hotărâri judecătorești irevocabile privind acordarea custodiei, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au luat toate măsurile necesare care ar fi putut fi în mod rezonabil pretinse de la ele pentru a permite reclamantei să aibă un contact regulat cu fiul său.
67.
În acest fel, autoritățile naționale au tolerat un proces de alienare a legăturilor parentale în detrimentul reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieții de familie garantat de articolul 8 al Convenției.
68
.
Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să respingă obiecția preliminară a Guvernului cu privire la caracterul prematur al cererii și să conchidă că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenției.
II.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI
69.
Reclamanta susține că nu a dispus de un recurs intern efectiv prin angajarea căruia ar fi putut să se plângă de încălcarea dreptului său la respectarea vieții de familie. Ea a invocat articolul 13 al Convenției coroborat cu articolul 8.
70.
Guvernul a disputat acest capăt de cerere.
71.
Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus și, prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
72.
Având în vedere concluziile sale din paragrafele 66-68 de mai sus, Curtea constată că nu este necesar să examineze separat această plângere din perspectiva articolului 13 al Convenției (a se vedea, printre altele,
Hokkanen c. Finlandei
, citată mai sus, § 74, și
Mincheva
, citată mai sus, § 112).
III.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI
73.
Reclamanta a invocat faptul că autoritățile naționale nu au efectuat o investigație efectivă în urma denunțării violențelor la care a fost supusă de socrul său. Ea a invocat articolul 3 al Convenției.
74.
Ținând cont în ansamblu de materialele de care dispune, în măsura în care este competentă să cunoască pretențiile de mai sus, Curtea nu constată vreo încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau protocoalele la aceasta. Prin urmare, această plângere este în vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
75.
Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciul
76.
Reclamanta a pretins 70 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. În acest scop, ea a prezentat Curții un raport medical care atestă că separarea de fiul ei a avut un impact semnificativ asupra stării sale de sănătate cauzându-i tulburări de somn, dureri de cap frecvente, astenie generală, depresie și anxietate în privința viitorului ei și a copilului ei.
77.
Guvernul consideră, în primul rând, că cererea reclamantei este prematură. În al doilea rând, el consideră că suma pretinsă este excesivă.
78.
Evaluând pe bază de echitate, Curtea acordă reclamantei 9 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Costuri și cheltuieli
79.
Reclamanta a solicitat rambursarea a 40 000 de lei moldovenești (MDL) (2 500 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața jurisdicțiilor naționale și 3 000 EUR pentru cheltuielile în fața Curții.
80.
Guvernul a contestat sumele argumentând că reclamanta nu a prezentat documente justificative care să demonstreze că a suportat aceste cheltuieli în realitate.
81.
Curtea reiterează că potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și a cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (
Iatridis c. Greciei
(satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000
‑
XI).
82.
Ea notează de la bun început că reclamanta în această cauză a beneficiat de asistență juridică. Relevând faptul că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul cerințelor sale, Curtea consideră că nu este necesar de a-i acorda vreo sumă cu acest titlu.
C.
Dobânda de întârziere
83.
Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
V.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 46 AL CONVENȚIEI
84.
Articolul 46 al Convenției prevede următoarele:
„1.
Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.
2.
Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei. (...)”
85.
Rezultă din aceste dispoziții că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârât are nu doar obligația legală de a plăti reclamanților sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41, dar, de asemenea de a alege, sub controlul Comitetului de Miniștri, măsurile individuale care urmează să fie adoptate în sistemul său de drept intern în scopul încetării încălcării constatate de Curte și reparării pe cât posibil a consecințelor acesteia (
Scozzari și Giunta c. Italiei
[GC], nr. 39221/98 și 41963/98, § 249, CEDH 2000‑VIII,
Gluhaković
c.
Croației
, nr. 21188/09, § 85, 12 aprilie 2011).
86.
Curtea reiterează că hotărârile sale au un caracter declarativ și că, în general, statul are responsabilitatea primară de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, mijloacele care trebuie utilizate în ordinea sa juridică internă pentru a-și îndeplinit obligația prevăzută la articolul 46 al Convenției (
Brumărescu c. României
(satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2001-I). Această discreție în ceea ce privește metodele de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care este însoțită de obligația principală impusă de Convenție statelor contractante, și anume aceea de a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate (
Papamichalopoulos și alții c. Greciei
(articolul 50), 31
octombrie 1995, § 34, seria A nr. 330‑B).
87.
Cu toate acestea, în mod excepțional, pentru a ajuta statul pârât să-și îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul articolului 46, Curtea poate indica tipul de măsuri care ar putea fi luate pentru a pune capăt situației pe care a constatat-o. În aceste condiții, ea poate lăsa la latitudinea statului vizat alegerea măsurii și punerea ei în aplicare (a se vedea, de exemplu,
Aleksanyan c. Rusiei
, nr. 46468/06, § 239, 22
decembrie
2008 și
Fatullayev c. Azerbaidjan
, nr. 40984/07, §§ 174-177, 22
aprilie 2010). În alte cazuri excepționale, în care natura încălcării nu permite o alegere între diferite tipuri de măsuri reparatorii, Curtea poate decide să indice o singură măsură individuală (
Aleksanyan
, citată mai sus, § 239, și
Abbasov
c.
Azerbaidjan
, nr. 24271/05, § 37, 17 ianuarie 2008).
88.
În circumstanțele particulare ale acestei cauze și din nevoia urgentă de a pune capăt încălcării dreptului reclamantei la respectarea vieții de familie, Curtea invită autoritățile naționale să ia toate măsurile necesare pentru a facilita și a restabili contactul între mamă și copil, fără a prejudicia procedura de încredințare a custodiei.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Conexează fondului
obiecția preliminară a Guvernului privind caracterul prematur al cererii și o
respinge
;
2.
Declară
cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe articolele 8 și 13 ale Convenției și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;
3.
Hotărăște
că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenției;
4.
Hotărăște
că nu este cazul să examineze plângerea întemeiată pe articolul 13 al Convenției;
5.
Hotărăște
a)
că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, 9
500 EUR (nouă mii cinci sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiți în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
b)
că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
6.
Respinge
unanim restul pretențiilor reclamantei cu titlu de satisfacție echitabilă.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 4 noiembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte