A cincea secțiune decizia nr. 12339/12 Marinko BEGI Împotriva Sloveniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care a stat la 13 noiembrie 2014 în calitate de comitet compus din: Angelika Nußberger, președinte, Boštjan M. Zupančič, Vincent A. De Gaetano, judecători și Stephen Phillips, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 23 februarie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Marinko Begić este un național sloven, născut în 1964 și trăiește în Ljubljana. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Ahlin, un avocat care practică în Ljubljana. Guvernul sloven („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Andreja Vran, procuror de stat. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost reținut în secțiune de reținere a închisoarei Ljubljana din 21 septembrie 2011 până la 21 noiembrie 2011. La momentul depunerii cererii sale la Curte, el a fost deja eliberat din închisoarea Ljubljana. Legea și practicile interne relevante Pentru legislația și practicile interne relevante, a se vedea Bizjak v. Slovenia (dec.), nr. 25516/12, 8 iulie 2014, §§ 6-11. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns că condițiile de detenție în secțiunea de retragere a închisoarei Ljubljana au constituit o încălcare a articolului 3 din Convenție. În temeiul articolului 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a avut la dispoziția sa nici un remediu intern eficace pentru plângerile sale în temeiul articolului 3. În cele din urmă, în temeiul articolului 14 din Convenție, reclamantul s-a plâns de discriminare între deținuți cu diferite situații financiare. Întrucât prețurile într-un magazin de închisoare erau mai mari decât pe piața generală, unii deținuți ar putea cumpăra mai puține mărfuri decât alții. Reclamantul se plângea că condițiile de detenție erau inumane și degradante, iar el a invocat art. 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus torturii sau tratamente sau pedepsele inumane sau degradante”. 10. Reclamantul a susținut, în special, că a suferit de suprapopulație severă, de ventilație inadecvată în timpul verii și de restricții excesive asupra timpului extracellular. 11. Guvernul se bazează pe aceleași argumente ca în cazul Bizjak (citat mai sus, §§ 17-22), a invocat neepuizarea recourslor interne, susținând că reclamantul are la dispoziție un remediu eficace, o cerere de compensare în temeiul articolului 179 din Codul Civil, pe care nu a reușit să o folosească. 12. Reclamantul a susținut că o cerere de compensare nu ar putea fi considerată eficace și a susținut că procedura internă a fost lungă și că suma compensației acordată de instanțe interne este scăzută (cu hotărârea din 9 mai 2011 instanțe interne acordate doar 2.290 EUR). 13. În ceea ce privește principiile relevante referitoare la reglementarea privind epuizarea recourslor interne, Curtea se referă la punctele 24 26 din decizia sa în cazul Bizjak , în cazul în care a evaluat deja eficacitatea unei cereri de compensare în ceea ce privește condițiile de detenție presupuse inadecvate. Reclamantul a fost deja eliberat din închisoarea Ljubljana la momentul depunerii cererii sale la Curte. 14. Curtea concluzionează că soluția în cauză ar trebui, în principiu, să fie utilizată de o persoană în situația reclamantului care intenționează să susțină că condițiile sale de închisoare sunt incompatibile cu art. 3 din convenție (a se vedea Bizjak , citat mai sus, § 34). 15. Contextul de fapt în acest caz este similar cu cel în cazul Bizjak În momentul depunerii cererii sale la Curte, reclamantul în cazul în cauză nu mai a fost reținut în închisoarea Ljubljana. În plus, obiecțiile reclamantului cu privire la ineficacitatea soluției, și anume lungimea procedurii interne de compensare și valoarea compensației acordate la nivel intern, se bazează pe aceleași argumente ca cele aducute de reclamant în Bizjak (citat mai sus, § 23). Aceste acuzații nu au fost acceptate în Bizjak (citat mai sus, §§ 35-44) și Curtea nu vede motive care să-l conducă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Prin urmare, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne, în conformitate cu art. 35 din Convenție. Reclamarea în temeiul articolului 13 din Convenția 18. Reclamantul s-a plâns că nu dispune de niciun remediu eficace în ceea ce privește condițiile de detenție ale acestuia, care se bazează pe art. 13 din Convenția, care se referă după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 19. (citată mai sus, § 48), Curtea concluzionează că, chiar dacă se presupune că art. 13 este aplicabil, a constatat deja că o cerere de compensare în temeiul articolului 179 din Codul Civil ar fi furnizat reclamantului un remediu potențial eficace pentru plângerea sa în temeiul articolului 179 din Codul Civil 3 din Convenție și că această constatare este valabilă și în contextul plângerii în temeiul articolului 13 din Convenție. 20. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ §§ §§ §§ §§ § și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns de discriminare între deținuți cu situații financiare diferite, susținând că, întrucât prețurile din magazinul de închisoare, în special pentru cafea, erau mai mari decât cele din piața generală, unii deținuți puteau cumpăra mai puține mărfuri decât alții. „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau o altă opinie, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” 22. Curtea reiterează că art. 14 completează celelalte dispoziții de fond ale Convenției și ale Protocolelor sale. Nu are existență independentă deoarece are efect numai în ceea ce privește „prețuirea drepturilor și libertăților” protejate de aceste dispoziții. Deși aplicarea articolului 14 nu presupune încălcarea acestor dispoziții – și în această măsură este autonomă – nu poate exista loc de aplicare a acesteia, cu excepția cazului în care faptele în cauză se încadrează în unul sau mai multe dintre acestea din urmă (a se vedea, printre multe alte autorități, Kurić și altele v. Slovenia [GC], nr. 26828/06, § 384, CEDH 2012 (extracte) 23. Se remarcă că reclamantul nu a susținut că a fost obligat să cumpere alimente în magazinul de închisoare pentru a obține o nutriție adecvată, dar el a susținut că prețurile din magazinul de închisoare erau mai mari decât pe piața generală. Cu toate acestea, Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept la un nivel specific de prețuri. Astfel, faptele susținute de reclamant nu intră în cadrul unei sau mai multe dintre dispozițiile de fond ale Convenției sau ale Protocolelor sale. 24. Ca și în Bizjak (citat mai sus, § 53), Curtea concluzionează că plângerea în temeiul articolului 14 este incompatibilă ratione materiae în conformitate cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. (a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.
Application no. 12339/12
Marinko BEGIĆ
against Slovenia
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 13
November 2014 as a Committee composed of:
Angelika Nußberger,
President,
Boštjan M. Zupančič,
Vincent A. De Gaetano,
judges,
and Stephen Phillips,
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 23 February 2012,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Marinko Begić, is a Slovenian national, who was born in 1964 and lives in Ljubljana. He was represented before the Court by Mr
2.
The Slovenian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs. Andreja Vran, State Attorney.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The applicant was detained in the remand section of Ljubljana prison from 21 September 2011 to 21 November 2011. At the time of lodging his application to the Court he had already been released from Ljubljana prison.
B.
Relevant domestic law and practice
5.
For the relevant domestic law and practice see
Bizjak v. Slovenia
(dec.), no. 25516/12, 8 July 2014, §§ 6-11.
6.
The applicant complained that the conditions of his detention in the remand section of Ljubljana prison amounted to a violation of Article 3 of the Convention.
7.
Under Article 13 of the Convention the applicant complained that he had not had at his disposal any effective domestic remedy for his complaints under Article 3.
8.
Lastly, under Article 14 of the Convention the applicant complained of discrimination between prisoners with different financial situations. As the prices in a prison shop were higher than in the general marketplace, some prisoners could buy fewer goods than others.
A.
Complaint under Article 3 of the Convention
9.
The applicant complained that the conditions of his detention had been inhuman and degrading. He invoked Article 3 of the Convention, which reads as follows:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
10.
The applicant alleged, in particular, that he had suffered from severe overcrowding, inadequate ventilation during the summer and excessive restrictions on out-of-cell time.
11.
The Government, relying on the same arguments as in the case of
Bizjak
(cited above, §§ 17-22), pleaded non-exhaustion of domestic remedies. They argued that the applicant had an effective remedy at his disposal, a claim for compensation under Article 179 of the Civil Code, which he had failed to use.
12.
The applicant maintained that a claim for compensation could not be considered effective. He alleged that the domestic proceedings had been lengthy and that the amount of compensation awarded by domestic courts is low (with the judgment of 9 May 2011 domestic courts awarded only EUR
2,290).
13.
As regards the relevant principles on the rule on exhaustion of domestic remedies, the Court refers to paragraphs 24
‑
26 of its decision in the case of
Bizjak
, where it has already assessed the effectiveness of a claim for compensation in respect of allegedly inadequate conditions of detention. In
Bizjak
, the applicant had already been released from Ljubljana prison at the time of lodging his application to the Court.
14.
The Court concludes that the remedy at issue should in principle be used by a person in the applicant’s situation who intends to claim that his or her prison conditions were incompatible with Article 3 of the Convention (see
Bizjak
, cited above, § 34).
15.
The factual background in the present case is similar to the one in the case of
Bizjak
. At the time of lodging of his application to the Court the applicant in the present case was no longer detained in Ljubljana prison. Furthermore, the applicant’s objections as to the ineffectiveness of the remedy, namely the length of domestic compensation proceedings and the amount of compensation awarded at domestic level, are based on the same arguments as those adduced by the applicant in
Bizjak
(cited above, § 23). Those allegations were not accepted in
Bizjak
(cited above, §§ 35-44) and the Court sees no reasons that would lead it to reach a different
conclusion in the present case.
16.
As the situation of the applicant in the present case is similar to the one of the applicant in the case of
Bizjak
and as the Court sees no reason to depart from the findings in that case, it concludes, as in
Bizjak
, that the applicant was obliged, under Article 35 of the Convention, to pursue the remedy under Article 179 of the Civil Code, which he has not done.
17.
Therefore, this complaint must be rejected under Article
35
§§
1
and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
B.
Complaint under Article 13 of the Convention
18.
The applicant complained that he did not have any effective remedy at his disposal as regards the conditions of his detention. He relied on Article
13 of the Convention, which reads as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
19.
As in
Bizjak
(cited above, § 48), the Court concludes that, even assuming that Article 13 is applicable, it has already found that a claim for compensation under Article 179 of the Civil Code would have provided the applicant with a potentially effective remedy for his complaint under Article
3 of the Convention and that that finding is valid also in the context of the complaint under Article 13 of the Convention.
20.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35
§§ 3 (a) and 4 of the Convention.
C.
Complaint under Article 14 of the Convention
21.
Lastly, the applicant complained of discrimination between prisoners with different financial situations. He alleged that, since the prices in the prison shop, notably for coffee, were higher than those in the general marketplace, some prisoners could buy fewer goods than others. He invoked Article 14 of the Convention, which reads as follows:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
22.
The Court reiterates that Article 14 complements the other substantive provisions of the Convention and its Protocols. It has no independent existence since it has effect solely in relation to “the enjoyment of the rights and freedoms” safeguarded by those provisions. Although the application of Article 14 does not presuppose a breach of those provisions – and to this extent it is autonomous – there can be no room for its application unless the facts at issue fall within the ambit of one or more of the latter (see, among many other authorities,
Kurić and Others v. Slovenia
[GC], no.
26828/06, §
384, ECHR 2012 (extracts)).
23.
It is noted that the applicant did not claim that he had been required to buy food in the prison shop in order to get adequate nutrition, but he alleged that the prices in the prison shop were higher than in the general marketplace. However, the Convention does not guarantee, as such, any right to a specific level of prices. Thus, the facts alleged by the applicant do not fall within the ambit of one or more of the substantive provisions of the Convention or its Protocols.
24.
As in
Bizjak
(cited above, § 53),
the Court concludes that the complaint under Article 14 is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Stephen Phillips
Angelika Nußberger
Registrar
President