MAMATAS ET AUTRES c. GRÈCE et 2 autres affaires

MAMATAS ET AUTRES c. GRÈCE et 2 autres affaires (CtEDO, 2015)

Comunicată pe 13 ianuarie 2015

PRIMA SECȚIUNE

Cererile nr.

63066/14, 64297/14 și 66106/14

Filippos MAMATAS și alții împotriva Greciei

introdusă pe 17 septembrie 2014

Athanasios TOMBRAS și alții împotriva Greciei

introdusă pe 19 septembrie 2014

TAGARAS ȘI VELLIOU c. Grecia

introdusă pe 1 octombrie 2014

EXPUNERE DE FAPT

Lista părților reclamante figurează în anexă.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Cererea nr. 63066/14 este introdusă de 6.310 reclamanți, cererea nr. 64297/14 de 7 reclamanți și cererea nr. 66106/14 de 2 reclamanți.

1.

Geneza cauzei

Reclamanții sunt persoane fizice purtători de obligații ale statului grec. Valorile obligațiilor lor variază între 10.000 euro și 1.510.000 euro. Ca purtători, aceștia ar fi avut dreptul, la scadență, să primească valoarea lor nominală, iar la intervale primeau cupoane.

În mai 2010, statele părți ale zonei euro au încheiat o convenție de împrumut cu statul grec și Banca Greciei în valoare de 80.000.000.000 euro. Din partea suo, Fondul Monetar Internațional (FMI) a împrumutat statului suma de 30.000.000.000 euro. În ciuda acestei asistențe, Grecia nu a putut face față obligațiilor financiare, în urmare pe 26 iulie 2011, Summitul statelor zonei euro a consimțit să acorde o asistență financiară suplimentară. Acest proiect prevedea participarea sectorului public (Official Sector Involvment „OSI") printr-un nou împrumut de 109.000.000.000 euro consimțit de statele zonei euro și Fondul monetar internațional (FMI); o sumă suplimentară de 12.000.000.000 euro ar fi adăugată prin achiziția obligațiilor statului grec. În final, o sumă de 37.000.000.000 euro ar proveni din participarea voluntară a sectorului privat (Private Sector Involvment „PSI"). Durata obligațiilor, cu scadență fixată la 2020, a fost prelungită de la 15 la 30 de ani.

Ca urmare a anunțului deciziei de a susține financiar Grecia, agențiile de rating Fitch și Moody's au degradat ratingul Greciei considerând că se afla într-o stare de faliment controlat. La sfârșitul august 2011, s-a anunțat că finanțele publice ale Greciei erau fără control deoarece existau o creștere a cheltuielilor publice și o întârziere la încasarea veniturilor. Pe 11 octombrie 2011, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană (BCE) și FMI au subliniat, într-o declarație comună, că recesiunea era mai mare decât cea inițial prevăzută în iunie 2010 și că succesul programului depindea de participarea unui capital suficient din partea persoanelor fizice. Ținând cont de această evoluție, Summitul statelor zonei euro din 26 octombrie 2011 a decis să împrumute Greciei o sumă suplimentară de 130.000.000.000 euro și a invitat „Grecia, investitorii privați și toate părțile interesate să implementeze un schimb voluntar de obligații comportând o reducere nominală de 50% la datoriei grecești teoretice deținute de investitori privați" (PSI plus). Summitul statelor s-a felicitat pentru negocierile duse între Grecia și investitorii privați și a subliniat rolul crucial al participării sectorului privat (PSI) la viabilitatea datoriei grecești. În acest context, a fost de asemenea decis să recapitalizeze băncile grecești cu o sumă de 30.000.000.000 euro.

Pe toată perioada - de la iunie 2011 până la realizarea PSI - investitorii instituționali, în special cei internacionali, adică băncile și alți organisme de credit care dețineau cea mai mare parte a datoriei grecești, negociază privind atât amploarea reducerii („haircut", adică scăderea valorii nominale a titlurilor și modalitatea de rambursare a restului), cât și compensațiile pe care le-ar obține ca răscumpărare a prejudiciului economic și a participării lor voluntare la reducerea datoriei publice a Greciei. Negocierile erau duse cu cadre ale Institute of International Finance care reprezentau investitorii instituționali (bănci grecești și străine, organisme de credit, hedge funds). În schimb, persoanele fizice, care formau doar o minoritate de purtători de obligații ale statului grec, nu au fost niciodată invitate să participe la negocieri nici informate asupra evoluției acestora. Pe toată perioada negocierilor, atât autoritățile grecești cât și europene susțineau că procedura privea doar investitorii instituționali, în timp ce persoanele fizice nu ar fi afectate de acordul care ar fi încheiat. Obligațiile în posesia persoanelor fizice, inclusiv ale reclamanților, reprezentau aproximativ 1% din datoriei publice globale a Greciei.

În cadrul negocierilor, și în timp ce indicii privind procentajul de participare la schimbul voluntar erau pozitivi (procentajul participanților ajungând la 70%-80% în decembrie 2011), presiunea pentru obținerea unei creșteri a participării cresc. Toate comunicatele de presă subliniază importanța pe care o are participarea sectorului privat pentru viabilitatea datoriei grecești. În decembrie 2011, FMI a invitat autoritățile grecești să asigure participarea persoanelor fizice creditoare în totalitate.

La începutul 2012, guvernul grec a publicat un proiect de lege privind schimbul titlurilor de stat pentru noi titluri. În avizul seu din 17 februarie 2012 privind acest proiect de lege, BCE preciza că „scopul proiectului [era] de a facilita participarea sectorului public (...) introducând în dreptul grec o procedură destinată favorizării, prin clauze de acțiune colectivă, negocierii cu purtătorii obligațiilor și încheieerii unui acord pentru schimbul titlurilor statului grec". Conform reclamanților, scopul adevărat al proiectului de lege era să funcționeze ca mijloc de presiune pentru ca cel mai mare număr de investitori instituționali să fie părți ale acordului și să reducă astfel valoarea datoriei.

Pe 23 februarie 2012 a fost votată legea nr. 4050/2012 privind regulile care modifică titlurile de emisiune sau de garanție a statului cu acordul purtătorilor acestora. Pe 24 februarie 2012, un act al consilului miniștrilor (5/24.02.2012) determina titlurile care vor fi incluse în programul de schimb, lansa procedura de modificare a acestor titluri, inclusiv ale reclamanților, și fixa condițiile schimbului.

Procedura de schimb prevedea că titlurile selectate ar fi schimbate cu alte titluri emise de stat, ar fi reglementate de dreptul britanic și ar fi compuse din noi obligații de stat și titluri al căror randament ar fi legat de Produsul Intern Brut. Privitor la valoarea noilor obligații, legea prevedea că pentru o obligație veche cu nominal de 1.000 euro persoanele fizice ar primi o nouă obligație cu nominal de 315 euro cu scadență deosebit de prelungită în timp (din 2023 până în 2042), plus o obligație de 150 euro de la Banca Europeană de Investiții cu scadență 2013-2014. De altfel, legea prevedea introducerea și activarea „clauzelor de acțiune colectivă" (Collective Action Clause – clauză care permite obligarea tuturor celor care nu doresc să participe la operație să participe), precizând că dacă doi treimi din purtătorii creanțelor neachitate aderă la acord, procedura se va aplica tuturor purtătorilor obligațiilor, inclusiv reclamanților, și aceasta în ciuda faptului că nu participaseră la negocierile precitate.

După aceea, Organul de gestionare a datoriei publice (ODDIKH) a publicat invitația făcută de stat purtătorilor obligațiilor de a participa la procedură și de a schimba titlurile lor. Reclamanții, refuzând „haircut"-ul titlurilor lor, nu au dat curs acestei invitații. Subliniază că fiind de bună credință, credeau asigurărilor agenților guvernamentali că persoanele fizice ar fi excluse din această reglementare și „că în niciun caz nu vor pierde banii".

Printr-un act din 9 martie 2012, Guvernatorul Băncii Greciei afirma următoarele: că purtătorii obligațiilor aveau consimțit la modificările propuse, fiindcă valoarea globală a creanțelor neachitate se ridica la 177.218.697.615,45 euro; că un procentaj de 91,05% a creanțelor neachitate participase la procedură, în urmare majoritatea necesară fusese atinsă ca urmare a acceptării modificărilor propuse de purtătorii obligațiilor ai căror creanțe neachitate se ridicau la 152.042.932.772,40 euro.

Reclamanții subliniază că la sfârșitul procedurii de schimb obligatoriu al obligațiilor lor, sufereau prejudiciul se ridicând la 53,5% din valoarea nominală inițială a acestora, ținând cont că valoarea noilor titluri pe care le primiseră în schimb era redusă cu un asemenea procentaj. Ei susțin că în realitate prejudiciul ar fi mult mai mare în termeni de valoare neta actuală, adică de ordinul 80%, fiindcă noile titluri au o scadență mai lungă și un procent mai mic.

Rezultatul procedurii a fost enterinat prin actul (10/9.03.2012) al consilului miniștrilor din 9 martie 2012 care clasa ca titluri care fac parte din procedura de schimb obligațiunile, împrumuturile obligatare și alte titluri de garanție ale statului grec.

Înainte de implementarea operației de schimb, ministrul Economiei propusese exonerarea micilor purtători, cel puțin a celor care cumpăraseră obligațiile la data emisiunii acestora. Cu toate acestea, era revenit asupra acestei propuneri ca urmare a refuzului președintelui Eurogrupei din acea vreme de a aproba această exonerare. Într-un interviu din 7 martie 2012, ministrul declarase expresiv că ar exista un „mecanism de compensare" și, comparând micii purtători și micii economiști având depozite până la 100.000 euro la bancă, adăuga că era „total injust să trateze diferit un mic purtător și un mic economist".

Într-un discurs public pronunțat pe 22 aprilie 2012, prim-ministrul declara că „purtătorii obligațiilor care [pierduseră] din cauza reducerii economiile unui întreg viață [trebuiau] să fie indemnizați" și că aceasta se va face prin „aranjamente fiscale".

2.

Procedura privind reclamanții în cererea nr. 63066/14

Pe 18 aprilie 2012, reclamanții sub numerele 1 la 192 au sesizat Consilul de Stat cu un recurs de anulare a actelor 5/24.02.2012 și 10/9.03.2012 ale consilului miniștrilor, și a actului Guvernatorului Băncii Greciei.

Din cauza importanței cauzei, audiereaasea loc în fața Consilului de Stat ședințând în formație pleniară pe 22 martie 2013. Printr-o sentință (nr. 1507/2014) din 28 aprilie 2014, Consilul de Stat a respins recursul.

În primul rând, Consilul de Stat a respins pretenția reclamanților conform căreia, la data emisiunii titlurilor achiziționate de aceștia, pe de o parte, clauzele de modificare nu eram prevăzute nici prin cale legislativă nici prin cale convenșională și, pe de altă parte, modificarea acestor titluri nu era permisă ținând cont de art. 5 § 1 din Constituție și de principiile statului de drept, protecției încrederii cetățeanului în stat, precum și a securității juridice.

În această privință, Consilul de Stat consideră că investirea în obligații și alte titluri de stat nu era lipsită de riscul prejudiciului patrimonial suferit în conformitate cu legea, chiar dacă dreptul care reglementează aceste titluri nu prevedea posibilitatea, înainte de scadență, de a renegocia anumite modalități, cum ar fi valoarea nominală, cuponul acumulat și scadența. Aceasta fiindcă din momentul emisiunii titlului și până la scadență se scurge o mare perioadă de timp în care este posibil ca imprevistele să riște să limiteze substanțial, chiar până la a anihila, capacitățile financiare ale statului, emitent sau garant al acestor titluri. Atunci când asemenea impreviste interveneau, statul avea dreptul de a încerca o renegociere pe baza clauzei „rebus sic stantibus".

Referindu-se la lucrările pregătitoare ale legilor nr. 4046/2012 și 4050/2012, Consilul de Stat sublinia că prevederile eram de rău augur pentru veniturile publice care se reduceau continuu din cauza recesiunii prelungite și că noi împrumuturi erau prohibitive din cauza pierderii capacităților de rambursare. Ținând cont de schimbarea climatului economic care surprinsese statul grec și îl pusese în imposibilitate de a plăti la timp și integral obligațiile sale financiare, adică ținând cont de riscul încetării plăților și al prăbușirii economiei naționale, încercarea, prin art. 1 al legii nr. 4050/2012, de renegociere a unei părți a datoriei publice (adică a datoriei datorate „Private Sector") nu era contrară Constituției, nici dreptului european, nici Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanții aleguseră de asemenea o încălcare a principiului egalității garantat de art. 4 § 1 al Constituției fiindcă art. 1 al legii nr. 4050/2012 îi supusese proceduri de schimb al titlurilor (în timp ce ei eram persoane fizice având o durată limitată a vieții și lipsitele de cunoștințe specifice pentru a evalua riscurile relative la plasarea economiilor lor), fără ca să fie luate măsuri legislative similare celor prevedute pentru a garanta suficiența capitalului institutelor bancare.

Privitor la această pretenție, Consilul de Stat judecă că principiul egalității nu impunea statului să rezerve tratament privilegiat anumitor creditanți pe baza datelor personale și a elementelor subiective și anume persoanelor fizice având capacități financiare limitate și care exercitau activitatea economică în scop de economisire și nu de investire. În schimb, principiul egalității, aplicat în cadrul relațiilor mai multor creditanți și unui singur debitor, impune desfășurarea acestei relații pe pied de egalitate (on equal footing), în urmare în caz de imposibilitate de a satisface întregul creditanți, fiecare creditant va fi rambursat prorata din valoarea creanței seu. Pentru a atinge acest scop, angajarea creditanților neconsimțitori (binding effect) era necesară.

Reclamanții aleguseră, de altfel, o încălcare a articolelor 17 din Constituție (drept la proprietate) și 1 din Protocolul nr. 1. Ei susțineau că titlurile care fusese schimbate constituiau bun care nu putea fi obiect al unei intruziuni decât pentru scop legitim și cu condiție că principiile de legalitate și proporționalitate fuseseră respectate. Reclamanții puneau la îndoială legalitatea reglementării care dusese la restricția proprietății lor, aleguând că era „probabil că salvarea finanțelor publice ale țării eșua" din cauza excluderii din procedura de schimb a unei mari părți a datoriei datorate sectorului public (Banca Centrală Europeană, statele membre ale zonei euro, și băncile centrale ale acestor state). Puneau de asemenea la îndoială necesitatea acestei reglementări, aleguând că autoritățile nu căutaseră măsuri alternative, mai clemente și în același timp eficace. În final, contestau proporționalitatea restricției la proprietatea lor, aleguând că era despropor ționată în atât de mare măsură încât ajunsese să aducă atingere nucleului insusi al dreptului lor.

Consilul de Stat sublinia că restricția la proprietatea reclamanților rezulta din aplicarea dispozițiilor legii nr. 4050/2012, o lege care edictează măsuri generale în materie de politică economică și socială în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Afirma că aleguința reclamanților conform căreia operația de salvare a finanțelor publice grecești riesca să eșueze scapă controlului seu, iar dacă ar fi fost altfel aceasta ar fi revenit la control opportunității opțiunilor legiuitorului. Constata că statul adoptase mai multe măsuri legislative complexe pentru a face față crizei financiare, în special măsuri de restricție a cheltuielilor publice și măsuri tendând la creșterea veniturilor fiscale. Ca urmare, era pe nedrept că reclamanții contestau necesitatea reglementării introduse de legea nr. 4050/2012.

Potrivit Consilului de Stat, randamentul noilor titluri în caz de vânzare a acestora ar fi trebuit examinat pe baza datei de scadență a fiecăruia din titlurile schimbate, fiindcă înainte de această dată reclamanții nu puteau pretinde să primească capitalul lor. În orice caz, Consilul de Stat constata absența elementelor care să permită estimarea valorii de piață viitoare a noilor titluri. Constata de asemenea că din informațiile furnizate de statul grec și grupul financiar Bloomberg valoarea medie de piață a noilor titluri se ridica la 23,085% din valoarea nominală a celor vechi pe 12 martie 2012 și la 29,246% pe 8 februarie 2013.

Consilul de Stat concluziona că valoarea de piață a noilor titluri ale reclamanților, chiar dacă era mai joasă decât valoarea nominală, tindea în sus, și dacă reclamanții, în ciuda acestei tendințe, decideau să încaseze noile titluri pe 8 februarie 2013, ar obține un procent de 29,246 din valoarea nominală a titlurilor schimbate. Într-adevăr, schimbul titlurilor reclamanților pentru noi titluri dusese la o pierdere în capital de ordinul 53,5%, chiar mai mult din cauza modificării datei de scadență. Această pierdere patrimonială, dacă era deosebit de importantă, nu era nejustificată, nenorocosă sau despropor ționată pentru ca să poată fi judecată contrară articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1. Ținând cont de circumstanțele excepționale, precum au fost evaluate de parlament, consilul miniștrilor și marea majoritate a sectorului privat, limitarea drepturilor acestuia din urmă asupra datoriei publice nu constituia o măsură despropor ționată în raport cu scopul care consta în salvarea economiei Greciei de riscul încetării plăților și al prăbușirii, situație care ar fi avut consecințe economice și sociale imprevizibile.

3.

Procedura privind reclamanții în cererea nr. 64297/14

Pe 23 aprilie 2012, reclamanții au sesizat Consilul de Stat. Ei aleguseră în special încălcări ale articolelor 17 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, din cauza faptului că dispozițiile legii nr. 4050/2012 permiteau anularea titlurilor și privarea de toate drepturile obligațiunilor investitorilor rezultând din proprietate asupra titlurilor fără indemnizație și cel puțin fără indemnizație rezonabilă. Pe de o parte, acordarea de noi titluri nu constituia indemnizația necesară pentru ca expropierea proprietății să fie constituțional permisă, fiindcă aceste titluri nu eram bani gata ci o contrapartidă dată forțat. Pe de altă parte, chiar și dacă acordarea de noi titluri ar fi constituit indemnizația legală pentru privare de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, aceasta indemnizație nu ar putea fi considerată rezonabilă: reclamanții, persoane fizice având doar o anumită speranță de viață, primiseră titluri cu scadență fixată până în 2042. Vânzare eventual a acestora înainte de scadență, în cazul în care purtătorii ar fi vrut să beneficieze în timp ce eram încă în viață, le-ar aduce un procent de 21,3% din valoare nominală a titlului, ceea ce nu ar respecta principiul proporționalității.

Prin sentința seu nr. 1116/2014 din 21 martie 2014, Consilul de Stat, ședințând în formație pleniară, a respins reclamanții. Judecă că anularea unui titlu nu constituia expropierea unui lucru având valoare patrimonială, în sensul articolului 17 § 2 al Constituției, în urmare legalitatea acesteia depinde de plata unei indemnizații complete. Referindu-se la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la jurisprudența Curții, Consilul de Stat sublinia că pentru scop de utilitate publică și în cazuri excepționale care impun adoptarea măsurilor de politică economică și socială, era posibil să se aducă restricții dreptului de proprietate.

Consilul de Stat consideră că ca urmare a schimbului titlurilor, reclamanții suferiseră o modificare patrimonială nefavorabilă datorată a) reducerii cu un procent de 53,5% din valoarea nominală a capitalului neachitat și b) prelungirii scadenței cu 46,5% din restul acestui capital. Această modificare în ansamblul seu nu era prejudiciabilă reclamanților fiindcă noile titluri, cu valoare nominală echivalentă la 15% din titlurile inițiale, ajungeau la scadență în 2013 și 2014, adică înainte de cea a titlurilor anulate. Cu toate acestea, această modificare le era nefavorabilă fiindcă noile titluri, cu valoare nominală de 31,5% în raport cu cea a titlurilor inițiale, ajungeau la scadență între 2023 și 2042. Cu toate acestea, alegația reclamanților conform căreia vânzarea fiecărui nou titlu ar aduce capital echivalent la 20% din valoare nominală (adică 163 euro) nu putea fi probată, fiindcă valoarea de piață a titlurilor era fluctuantă și nu rezulta din dosar care ar fi, la data 20 august 2015, valoarea de piață a noilor titluri care ar ajunge la scadență între 2023 și 2042.

4.

Procedura privind reclamanții în cererea nr. 66106/14

Pe 18 aprilie 2012, reclamanții au sesizat Consilul de Stat. Ei aleguseră și ei încălcări ale articolelor 17 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, precum și o încălcare a principiului egalității de tratament garantat de art. 4 § 1 al Constituției. În această privință, reclamanții sublinieau că fiind persoane fizice fără nici o activitate profesională în domeniu investiției, trebuiau pe această bază să fie distincți de alte categorii de interesați cum sunt persoane morale și investitori profesioniști care operau pe piața secundară a titlurilor și trageahu profit din fluctuația valorilor. De altfel, ei susțineau că eram victime de discriminare în comparație cu cei care cumpăraseră titluri în loc de a depozita economiile în institute bancare sub garanția statului.

Printr-o sentință nr. 1506/2014 din 28 aprilie 2014, Consilul de Stat, ședințând în formație pleniară, a respins pretenziile reclamanților privind atingerea dreptului lor de proprietate prin motive similare cu cele expuse în cele două sentințe sus-amintite.

Privitor la pretenția privind art. 4 § 1 al Constituției, Consilul de Stat sublinia că principiul egalității nu impunea statului să rezerve tratament favorabil anumitor creditanți pe baza datelor personale și a criteriilor subiective. Faptul de a fi supus reclamanții dispozițiilor articolului 1 al legii nr. 4050/2012 nu încalcă art. 4 § 1 al Constituției fiindcă persoanele fizice nu aveau drept la tratament preferențial comparativ cu alți creditanți ai statului, chiar dacă valoare nominală a titlurilor lor era joasă și că aceste titluri formau doar o mică parte din capital neachitat. Alegațiile reclamanților conform cărelor aveau încredere în solvabilitatea Republicii Elene la epoca emisiunii titlurilor și primiseră promisiuni din partea oamenilor politici nu suficeau să constituie discriminare în sensul Constituției.

Potrivit Consilului de Stat, achiziția titlurilor de stat și depozitarea lichidelor în institute bancare creauț două categorii de relații juridice diferite și priveau opțiunea interesaților, și nu a unui eveniment fortuit, ceea ce nu făcea necesar adoptarea unei reglementări identice pentru aceste două categorii. Calitatea diferiților creditanți ai statului nu putea constitui criteriu de diferențiere din perspectiva incapacității acestuia din urmă de a face față obligațiilor seu de debitor: institutele bancare, societățile oferind unui terț servicii legate de investire, negociatorii speciali muncind pe piețele financiare, profesioniștii dispunând de experiență și cunoștințe speciale în materie de investiții etc. sunt reglementați de norme de drept care prevăd condiții exercitării activității lor dar nu definesc rangul creanțelor lor vis-à-vis debitorului lor.

Consilul de Stat afirma că exonerări fiscale în beneficiul persoanelor morale în scopul limitării prejudiciului lor decurgând din schimb, nu contraveniau principiului egalității, fiindcă fuseseră stabilite pentru a păstra viabilitatea și credibilitatea institutelor financiare a căror fragilitate constituia amenințare gravă pentru economia națională. Era bine stabilit că la epoca critică, condițiile de funcționare a sistemului financiar cereau luarea de statul a măsurilor complexe pentru a susține sistemul (dintre care împrumutul unei sume de 23.000.000.000 euro de către Fondul European de Stabilitate Financiară pentru recapitalizarea băncilor).

B.

Dreptul intern pertinent

Dispozițiile pertinente ale articolului 1 al legii nr. 4050/2012 privind regulile care modifică titlurile de emisiune sau de garanție a statului cu acordul purtătorilor sunt redactate după cum urmează:

„(...)

Prin această invitație, purtătorii titlurilor selectate menționate în aceasta sunt invitați să declare, în termenul determinat, dacă acceptă modificarea titlurilor selectate, după cum propune statul și în conformitate cu procedura prevăzută de prezentul articol.

(...)

PRETENȚII

1)

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că schimbul titlurilor lor, impus de legea nr. 4050/2012, constituie o expropriere de fapt având ca rezultat o privare de proprietate sau, cu titlu subsid, o intruziune în dreptul lor la respectarea bunurilor.

Mai în particular, ei aleguează că „causa de utilitate publică" lipsia în cauza de fapt fiindcă reducerea datoriei publice cu 53,5% pe o perioadă schelonând de la 2023 la 2042 a duat la consecințe economice prejudiciabile atât pentru economia națională cât și pentru persoanele fizice purtătoare de obligații a căror participare fusese inițial și oficial exclusă prin declarații ale ministrului Economiei și ale altor instituții de stat. Ei aleguază de altfel că schimbul obligațiunilor lor, fără consimțământul lor, nu ar putea fi considerat plata unei indemnizații „în mod rezonabil în raport cu valoare bunului".

2)

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu art. 14 din Convenție, reclamanții în cererea nr. 66106/14 se plâng că au suferit discriminare în raport:

a)

cu „mari creditanți", purtători de obligații de sume de mai mulți miliarde euro;

b)

cu purtătorii consimțitori ai schimbului;

c)

cu profesioniștii în domeniu piețelor financiare;

d)

cu purtătorii care au achiziționat obligațiunile la date posterioare emisiunii și la cost mult mai mic decât valoare nominală și independent de scadența acestora;

e)

cu persoane morale și în special cu băncile;

f)

cu persoane fizice, mici economiști având depozite economii în bănci sau care cumpăraseră bonuri de trezor garantate de stat;

g)

cu purtătorii obligațiunilor de drept străin;

h)

cu creditanți ai sectorului public (alte state, organisme internaționale cum este BCE etc.).

ÎNTREBĂRI CĂTRE PĂRȚI

1.

Cererea nr. 63066/14 este admisibilă pentru cât privește emana din aceei reclamanți (nr. 193 la 6.310) care nu sesizaseră Consilul de Stat pe 18 aprilie 2012?

2.

Operația de schimb obligatoriu al titlurilor vizând persoane fizice cum sunt reclamanții, așa cum fusese organizată de legea nr. 4050/2012 și aplicată acestora, a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1?

3.

Reclamanții în cererea nr. 66106/14 au suferit o diferență de tratament în raport cu diferitele categorii ale purtătorilor de titluri menționate în cererea lor, care ar fi contrară articolului 14 din Convenție, combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1?

Communiquée le 13 janvier 2015

PREMIÈRE SECTION

Requêtes n

os

63066/14, 64297/14 et 66106/14

Filippos MAMATAS et autres contre la Grèce

introduite le 17 septembre 2014

Athanasios TOMBRAS et autres contre la Grèce

introduite le 19 septembre 2014

TAGARAS ET VELLIOU c. Grèce

introduite le 1

er

octobre 2014

EXPOSÉ DES FAITS

La liste des parties requérantes figure en annexe

[1]

.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

La requête n

o

63066/14 est introduite par 6

310 requérants, la requête n

o

64297/14 par 7 requérants et la requête n

o

66106/14 par 2 requérants.

1.

La genèse de l’affaire

Les requérants sont des personnes physiques porteurs d’obligations de l’Etat grec. Les montants de leurs obligations variaient entre 10

000 euros et 1

510

000 euros. En tant que porteurs, ils auraient eu le droit, à l’échéance de celles-ci, de recevoir leur valeur nominale tandis qu’à intervalle ils recevaient des coupons (

τοκομερίδια

).

En mai 2010, les Etats parties de la zone euro conclurent une convention de prêt avec l’Etat grec et la Banque de Grèce d’un montant de 80

000

000

000 euros. De son côté, le Fond Monétaire International (FMI) prêta à l’Etat la somme de 30

000

000

000 euros. En dépit de cette assistance, la Grèce ne parvint pas à faire face à ses obligations financières, de sorte qu’en juillet 2011, le Sommet des Etats pour la zone euro consentit à accorder une aide financière supplémentaire. Ce projet prévoyait la participation du secteur public (

Official Sector Involvment

«

OSI

») par un nouveau prêt d’un montant de 109

000

000

000 euros consenti par les Etats parties de la zone euro et le Fonds monétaire international (FMI)

; une somme supplémentaire de 12

000

000

000 euros serait ajoutée par l’achat des obligations de l’Etat grec. Enfin, une somme de 37

000

000

000 euros proviendrait de la participation volontaire du secteur privé (

Private Sector Involvment

«

PSI

»). La durée des obligations, dont l’échéance était fixée à 2020, fut rallongée de 15 à 30 ans.

Suite à l’annonce de la décision de soutenir financièrement la Grèce, les agences de notation

Fitch et Moody’s

dégradèrent la note de la Grèce en considérant qu’elle se trouvait dans un état de faillite contrôlée. À la fin août 2011, il fut annoncé que les finances publiques de la Grèce étaient hors contrôle car il y avait une augmentation des dépenses publiques et un retard pour la rentrée de recettes. Le 11 octobre 2011, la Commission européenne, la Banque centrale européenne (BCE) et le FMI soulignèrent, dans une déclaration commune, que la récession était supérieure à celle initialement prévue en juin 2010 et que le succès du programme dépendait de la participation d’un capital suffisant de la part des particuliers. Compte tenu de cette évolution, le Sommet des Etats pour la zone euro du 26 octobre 2011 décida de prêter à la Grèce une somme supplémentaire d’un montant de 130

000

000

000 euros et invita «

la Grèce, les investisseurs privés et toutes les parties intéressées à mettre en place un échange volontaire d’obligations comportant une réduction nominale de 50% sur la dette théorique grecque détenue par les investisseurs privés

» (PSI plus). Le Sommet des Etats se félicita des négociations menées entre la Grèce et les investisseurs privés et souligna le rôle crucial de la participation du secteur privé (PSI) à la viabilité de la dette grecque. Dans ce contexte, il fut aussi décidé de recapitaliser les banques grecques avec un montant de 30

000

000

000 euros.

Pendant toute la période - de juin 2011 jusqu’à la réalisation du PSI - les investisseurs institutionnels notamment internationaux, c’est-à-dire les banques et autres organismes de crédit qui détenaient la plus grande partie de la dette grecque, étaient en train de négocier tant en ce qui concerne l’ampleur de la décote («

haircut

», c’est-à-dire la baisse de la valeur nominale de leurs titres et le mode de remboursement du restant), que les compensations qu’ils obtiendraient en contrepartie de leur préjudice économique et de leur participation volontaire à la réduction de la dette publique de la Grèce. Les négociations étaient menées avec des cadres du

Institute of International Finance

qui représentaient les investisseurs institutionnels (banques grecques et étrangères, organismes de crédit,

hedge funds

). Par contre, les personnes physiques, qui ne formaient qu’une minorité de porteurs d’obligations de l’Etat grec, ne furent jamais appelés à participer aux négociations ni informés de l’évolution de celles-ci. Pendant toute la durée des négociations, tant les autorités grecques qu’européennes affirmaient que la procédure concernait seulement les investisseurs institutionnels, tandis que les personnes physiques ne seraient pas concernées par l’accord qui serait conclu. Les obligations à la possession des personnes physiques, dont les requérants, correspondaient à 1% environ de la dette publique globale de la Grèce.

Dans le cadre des négociations, et alors que les indices quant au pourcentage de participation à l’échange volontaire étaient positifs (le pourcentage des participants s’élevant à 70%-80% en décembre 2011), la pression pour obtenir une augmentation de la participation grandissait. Tous les communiqués de presse soulignaient l’importance qu’avait la participation du secteur privé pour la viabilité de la dette grecque. En décembre 2011, le FMI invita les autorités grecques à faire en sorte que la participation des particuliers créanciers dans leur totalité soit assurée.

Au début 2012, le gouvernement grec publia un projet de loi concernant l’échange des titres de l’Etat par de nouveaux titres. Dans son avis du 17

février 2012 relatif à ce projet de loi, la BCE précisait que «

le but du projet [était] de faciliter la participation du secteur public (...) en introduisant dans le droit grec une procédure visant à favoriser, au moyen de clauses d’action collective, la négociation avec les porteurs d’obligations et la conclusion d’un accord pour l’échange des titres de l’Etat grec

». Selon les requérants, le véritable but du projet de loi était de fonctionner comme moyen de pression afin que le plus grand nombre d’investisseurs institutionnels soient parties à l’accord et réduire ainsi le montant de la dette.

Le 23 février 2012 fut votée la loi n

o

4050/2012 relative aux règles modifiant les titres d’émission ou de garantie de l’Etat avec l’accord des porteurs de ceux-ci. Le 24 février 2012, un acte du conseil des ministres (5/24.02.2012) déterminait les titres qui allaient être inclus dans le programme d’échange, lançait la procédure de modification de ces titres, dont ceux des requérants, et fixait les conditions de l’échange.

La procédure d’échange prévoyait que les titres sélectionnés seraient échangés avec d’autres titres émis par l’Etat, seraient régis par le droit britannique et seraient composés de nouvelles obligations de l’Etat et des titres dont le rendement serait lié au Produit intérieur brut. Quant à la valeur de nouvelles obligations, la loi prévoyait que pour une ancienne obligation d’un nominal de 1

000 euros les personnes physiques recevraient une nouvelle obligation d’un nominal de 315 euros d’échéance particulièrement allongée dans le temps (à partir de 2023 et jusqu’en 2042), plus une obligation de 150 euros de la Banque européenne d’Investissement d’échéance 2013-2014. En outre, la loi prévoyait l’introduction et l’activation de «

clauses d’action collective

» (

Collective Action Clause

– clause permettant d’obliger tous ceux qui n’ont pas souhaité participer à l’opération d’y participer), tout en précisant que si deux tiers des porteurs des créances non acquittées adhéraient à l’accord, la procédure s’appliquerait à tous les porteurs d’obligations, y compris aux requérants, et ceci malgré le fait qu’ils n’avaient pas participé aux négociations précitées.

Par la suite, l’Organisme de gestion de la dette publique (ODDIKH) publia l’invitation faite par l’Etat aux porteurs d’obligations de prendre part à la procédure et d’échanger leurs titres. Les requérants, refusant le «

haircut

» de leurs titres, ne donnèrent aucune suite à cette invitation. Ils soulignent qu’étant de bonne foi, ils crurent aux assurances des agents gouvernementaux que les personnes physiques seraient exclues de cette réglementation et «

qu’ils n’allaient en aucun cas perdre leur argent

».

Par un acte du 9 mars 2012, le Gouverneur de la Banque de Grèce affirmait ce qui suit

: que les porteurs d’obligations avaient consenti aux modifications proposées, car le montant global des créances non acquittées s’élevait à 177

218

697

615,45 euros

; qu’un pourcentage de 91,05% des créances non acquittées avait participé à la procédure, de sorte que la majorité requise avait été atteinte suite à l’acceptation des modifications proposées par les porteurs d’obligations dont les créances non acquittées s’élevaient à 152

042

932

772,40 euros.

Les requérants soulignent qu’à la fin de la procédure d’échange obligatoire de leurs obligations, ils subirent un préjudice s’élevant à 53,5% de la valeur nominale initiale de celles-ci, compte tenu du fait que la valeur de nouveaux titres qu’ils reçurent en échange était réduite d’un tel pourcentage. Ils soutiennent qu’en réalité le préjudice serait bien supérieur en termes de valeur nette actuelle, soit de l’ordre de 80%, comme les nouveaux titres ont une échéance plus longue et un taux inférieur.

L’issue de la procédure fut entérinée par l’acte (10/9.03.2012) du conseil des ministres du 9 mars 2012 qui classa comme titres faisant partie de la procédure d’échange les obligations, les prêts obligataires et d’autre titres de garantie de l’Etat grec.

Avant la mise en œuvre de l’opération d’échange, le ministre de l’Economie avait proposé l’exemption des petits porteurs, au moins ceux qui avaient acheté les obligations à la date de leur émission. Toutefois, il était revenu sur cette proposition suite au refus du président de l’Eurogroupe de l’époque d’approuver cette exemption. Dans une interview du 7 mars 2012, le ministre avait déclaré expressément qu’il y aurait un «

mécanisme de compensation

» et, comparant les petits porteurs et les petits épargnants ayant des dépôts jusqu’à 100

000 euros à la banque, il rajoutait qu’il était «

totalement injuste de traiter différemment un petit porteur d’un petit épargnant

».

Dans un discours public prononcé le 22 avril 2012, le premier ministre déclarait que «

les porteurs d’obligations qui [avaient] perdu à cause de la décote les économies de toute une vie [devaient] être indemnisés

» et que cela se ferait par des «

arrangements fiscaux

».

2.

La procédure concernant les requérants dans la requête n

o

63066/14

Le 18 avril 2012, les requérants sous les numéros 1 à 192 saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des actes 5/24.02.2012 et 10/9.03.2012 du conseil des ministres, et l’acte du Gouverneur de la Banque de Grèce.

En raison de l’importance de l’affaire, l’audience eut lieu devant le Conseil d’Etat siégeant en formation plénière le 22 mars 2013. Par un arrêt (n

o

1507/2014) du 28 avril 2014, le Conseil d’Etat rejeta le recours.

En premier lieu, le Conseil d’Etat rejeta le grief des requérants selon lequel, à la date de l’émission des titres acquis par ceux-ci, d’une part, des clauses de modification n’étaient pas prévues ni par voie législative ni par voie conventionnelle et, d’autre part, la modification de ces titres n’était pas permissible compte tenu de l’article 5 § 1 de la Constitution et des principes de l’Etat du droit, de la protection de la confiance du citoyen à l’Etat ainsi que de la sécurité juridique.

À cet égard, le Conseil d’Etat considéra que l’investissement en des obligations et d’autres titres d’Etat n’était pas exempt du risque d’un préjudice patrimonial subi conformément à la loi, même si le droit régissant ces titres ne prévoyait pas la possibilité, avant leur échéance, de renégocier certaines modalités, telles la valeur nominale, le coupon couru et l’échéance. Ceci parce qu’à compter de l’émission du titre et jusqu’à son échéance s’écoule un grand laps de temps pendant lequel il est possible que des imprévus risquent de limiter substantiellement, même jusqu’à anéantir, les capacités financières de l’Etat, émetteur ou garant de ces titres. Lorsque de tels imprévus survenaient, l’Etat était en droit de tenter une renégociation sur le fondement de la clause «

rebus sic stantibus

».

Se référant aux travaux préparatoires des lois n

os

4046/2012 et 4050/2012, le Conseil d’Etat souligna que les prévisions étaient de mauvais augure pour les recettes publiques qui se réduisaient de manière continue en raison de la récession prolongée et que de nouveaux emprunts étaient prohibitifs en raison de la perte des capacités de remboursement. Au vu de la modification du climat économique qui avait pris de court l’Etat grec et l’avait mis dans l’impossibilité de régler à temps et dans leur intégralité ses obligations financières, c’est-à-dire au vu du risque de la cessation de paiements et de l’effondrement de l’économie nationale, la tentative, au moyen de l’article 1 de la loi n

o

4050/2012, de renégociation d’une partie de la dette publique (soit de la dette due au «

Private Sector

») n’était pas contraire à la Constitution, ni au droit européen, ni à la Convention européenne des droits de l’homme.

Les requérants alléguaient aussi une violation du principe d’égalité garanti par l’article 4 § 1 de la Constitution car l’article 1 de la loi n

o

4050/2012 les avaient soumis à la procédure d’échange de titres (alors qu’ils étaient des personnes physiques ayant une durée de vie limitée et privées des connaissances spécifiques pour évaluer les risques relatifs au placement de leurs économies), sans que soient prises des mesures législatives similaires à celles prévues pour garantir la suffisance en capitaux des établissements bancaires.

À l’égard de ce grief, le Conseil d’Etat jugea que le principe d’égalité n’imposait pas à l’Etat de réserver un traitement privilégié à certains de ses créanciers sur la base des données personnelles et d’éléments subjectifs et notamment à des personnes physiques ayant des capacités financières limitées et qui exerçaient leur activité économique dans un but d’épargne et non d’investissement. En revanche, le principe d’égalité, appliqué dans le cadre de relations de plusieurs créanciers et d’un seul débiteur, impose le déroulement de cette relation sur un pied d’égalité (

on equal footing

), de sorte qu’en cas d’impossibilité de satisfaire l’ensemble des créanciers, chaque créancier sera remboursé

au prorata

du montant de sa créance. Pour atteindre ce but, l’engagement des créanciers non consentants (

binding effect

) s’imposait.

Les requérants alléguaient, en outre, une violation des articles 17 de la Constitution (droit à la propriété) et 1 du Protocole n

o

probable que le sauvetage des finances publiques du pays échoue

» en raison de l’exclusion de la procédure d’échange d’une grande partie de la dette due au secteur public (Banque centrale européenne, Etats membres de la zone euro, et banques centrales de ces Etats). Ils mettaient aussi en doute la nécessité de cette réglementation, en alléguant que les autorités n’avaient pas recherché de mesures alternatives, plus clémentes et en même temps efficaces. Enfin, ils contestaient la proportionnalité de la restriction à leur propriété, en alléguant qu’elle était disproportionnée à tel point qu’elle aboutissait à porter atteinte au noyau même de leur droit.

Le Conseil d’Etat souligna que la restriction à la propriété des requérants résultait de l’application des dispositions de la loi n

o

4050/2012, une loi édictant des mesures générales en matière de politique économique et sociale au sens de l’article 1 du Protocole n

o

o

4050/2012.

Selon le Conseil d’Etat, le rendement de nouveaux titres en cas de vente de ceux-ci aurait dû être examiné sur la base de la date d’arrivée à maturité de chacun des titres échangés, car avant cette date les requérants ne pouvaient pas prétendre percevoir leur capital. En tout état de cause, le Conseil d’Etat constata l’absence d’éléments permettant d’estimer la valeur marchande future de nouveaux titres. Il constata aussi qu’il ressortait des informations fournies par l’Etat grec et le groupe financier Bloomberg que la valeur marchande moyenne des nouveaux titres s’élevait à 23,085% de la valeur nominale des anciens au 12 mars 2012 et à 29,246% au 8 février 2013.

Le Conseil d’Etat conclut que la valeur marchande des nouveaux titres des requérants, même si elle était inférieure à leur valeur nominale, tendait à la hausse, et si les requérants, malgré cette tendance, décidaient de monnayer les nouveaux titres au 8 février 2013, ils récolteraient un pourcentage de 29,246 de la valeur nominale des titres échangés. En effet, l’échange des titres des requérants par de nouveaux titres avait entrainé une perte en capital de l’ordre de 53,5%, voire plus en raison de la modification de la date d’échéance. Cette perte patrimoniale, si elle était particulièrement importante, elle n’était pas déraisonnable, non-nécessaire ou disproportionnée pour qu’elle puisse être jugée contraire aux articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n

o

3.

La procédure concernant les requérants dans la requête n

o

64297/14

Le 23 avril 2012, les requérants saisirent le Conseil d’Etat. Ils alléguaient notamment des violations des articles 17 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, en raison du fait que les dispositions de la loi n

o

4050/2012 avaient permis l’annulation des titres et la privation de tous les droits des obligations des investisseurs résultant de la propriété sur les titres sans indemnité et tout au moins sans une indemnité raisonnable. D’une part, l’octroi de nouveaux titres ne constituait pas l’indemnité nécessaire pour que l’expropriation de la propriété soit constitutionnellement permissible, car ces titres n’étaient pas des espèces mais une contrepartie donnée de manière forcée. D’autre part, à supposer même que l’octroi de nouveaux titres ait constitué une indemnité légale pour privation de propriété au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, cette indemnité ne saurait être considérée comme raisonnable

: les requérants, personnes physiques n’ayant qu’une certaine espérance de vie, avaient reçu des titres dont l’échéance était fixée jusqu’au 2042. Une vente éventuelle de ceux-ci avant leur maturité, au cas où les porteurs voudraient en bénéficier alors qu’ils étaient encore en vie, leur apporterait un pourcentage de 21,3% de valeur nominale du titre, ce qui ne respecterait pas le principe de proportionnalité.

Par son arrêt n

o

1116/2014 du 21 mars 2014, le Conseil d’Etat, siégeant en formation plénière, débouta les requérants. Il jugea que l’annulation d’un titre ne constituait pas l’expropriation d’une chose ayant valeur patrimoniale, au sens de l’article 17 § 2 de la Constitution, de sorte que la légalité de celle-ci dépende du versement d’une indemnité complète. Se référant à l’article 1 du Protocole n

o

1 et à la jurisprudence de la Cour, le Conseil d’Etat souligna que pour une cause d’utilité publique et dans des cas exceptionnels imposant l’adoption des mesures de politique économique et sociale, il était possible d’apporter des restrictions au droit de propriété.

Le Conseil d’Etat considéra qu’à la suite de l’échange des titres, les requérants avaient subi une modification patrimoniale défavorable due à a)

la réduction d’un pourcentage de 53, 5% de la valeur nominale du capital non acquitté et b)

l’allongement de l’échéance du 46,5% du restant de ce capital. Cette modification dans son ensemble n’était pas préjudiciable pour les requérants car les nouveaux titres, d’une valeur nominale équivalente à 15% des titres initiaux, arrivaient à maturité en 2013 et 2014, soit avant celle des titres annulés. Toutefois, cette modification leur était défavorable car les nouveaux titres, d’une valeur nominale de 31,5% par rapport à celle des titres initiaux, arrivaient à maturité entre 2023 et 2042. Toutefois, l’allégation des requérants selon laquelle la vente de chaque nouveau titre apportera un capital équivalant à 20% de sa valeur nominale (soit 163 euros) ne pouvait pas être prouvée, car la valeur marchande des titres était fluctuante et il ne ressortait pas du dossier quelle serait, à la date du 20 août 2015, la valeur marchande des nouveaux titres qui arriveraient à maturité entre 2023 et 2042.

4.

La procédure concernant les requérants dans la requête n

o

66106/14

Le 18 avril 2012, les requérants saisirent le Conseil d’Etat. Ils alléguaient eux-aussi des violations des articles 17 de la Convention et 1 du Protocole

n

o

1, ainsi qu’une violation du principe de l’égalité de traitement garanti par l’article 4 § 1 de la Constitution. À cet égard, les requérants soulignaient qu’étant des personnes physiques n’ayant aucune activité professionnelle dans le domaine de l’investissement, ils devaient à ce titre être distingués d’autres catégories d’intéressés tels les personnes morales et les investisseurs professionnels qui opéraient sur le marché secondaire des titres et tiraient profit de la fluctuation des valeurs. En outre, ils soutenaient qu’ils étaient victimes de discrimination par rapport à ceux ayant acheté des titres au lieu de déposer leurs économies dans des établissements bancaires sous la garantie de l’Etat.

Par un arrêt n

o

1506/2014 du 28 avril 2014, le Conseil d’Etat, siégeant en formation plénière, rejeta les griefs des requérants relatifs à l’atteinte à leur droit de propriété par des motifs similaires à ceux exposés dans les deux arrêts susmentionnés.

Quant au grief relatif à l’article 4 § 1 de la Constitution, le Conseil d’Etat souligna que le principe d’égalité n’imposait pas à l’Etat de réserver un traitement favorable à certains de ses créanciers sur la base de données personnelles et de critères subjectifs. Le fait d’avoir assujetti les requérants aux dispositions de l’article 1 de la loi n

o

4050/2012 ne méconnaissait pas l’article 4 § 1 de la Constitution car les personnes physiques n’avaient pas droit à un traitement préférentiel par rapport aux autres créanciers de l’Etat, même si la valeur nominale de leurs titres était faible et que ces titres formaient une petite partie seulement du capital non acquitté. Les allégations des requérants selon lesquelles ils avaient fait confiance à la solvabilité de la République hellénique à l’époque de l’émission des titres et avaient reçu des promesses de la part des hommes politiques ne suffisaient pas à constituer une discrimination au sens de la Constitution.

Selon le Conseil d’Etat, l’achat de titres de l’Etat et le dépôt des liquidités dans des établissements bancaires créaient deux catégories de rapports juridiques différents et relevaient du choix des intéressés, et non d’un événement fortuit, ce qui ne rendait pas nécessaire l’adoption d’une réglementation identique pour ces deux catégories. La qualité des différents créanciers de l’Etat ne pouvait pas constituer un critère de différenciation du point de vue de l’incapacité de ce dernier à faire face à ses obligations de débiteur

: les établissements bancaires, les sociétés offrant à des tiers des services liés à l’investissement, les négociateurs spéciaux œuvrant sur les marchés financiers, les professionnels disposant de l’expérience et des connaissances spécialisées en matière d’investissements etc. sont régis par des règles de droit qui prévoient des conditions à l’exercice de leur activité mais ne définissent pas le rang de leurs créances vis-à-vis de leur débiteur.

Le Conseil d’Etat affirma que des exonérations fiscales au profit des personnes morales afin de limiter leur préjudice découlant de l’échange, ne contrevenaient au principe d’égalité, car elles avaient été établies pour préserver la viabilité et la crédibilité des établissements financiers dont la fragilité constituait une menace grave pour l’économie nationale. Il était bien établi qu’à l’époque critique, les conditions de fonctionnement du système financier exigeaient la prise par l’Etat de mesures complexes afin de soutenir le système (dont l’emprunt d’un montant de 23

000

000

000

euros par le Fonds européen de stabilité financière pour la recapitalisation des banques).

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de l’article 1 de la loi n

o

4050/2012 relative aux règles modifiant les titres d’émission ou de garantie de l’Etat avec l’accord des porteurs, sont ainsi libellées

:

«

(...)

Par cette invitation, les porteurs des titres sélectionnés qui y sont mentionnés sont appelés à déclarer, dans un délai déterminé, s’ils acceptent la modification des titres sélectionnés, comme le propose l’Etat et conformément à la procédure prévue par le présent article.

(...)

»

GRIEFS

1)

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent que l’échange de leurs titres, imposé par la loi n

o

4050/2012, constitue une expropriation de fait ayant entraîné une privation de leur propriété ou, à titre subsidiaire, une ingérence dans leur droit au respect de leurs biens.

Plus particulièrement, ils allèguent que la «

cause d’utilité publique

» faisait défaut en l’espèce car la réduction de la dette publique de 53,5% pendant une période s’échelonnant de 2023 à 2042 a entraîné des conséquences économiques préjudiciables tant pour l’économie nationale que pour les personnes physiques porteurs d’obligations dont la participation avait été initialement et officiellement exclu par des déclarations du ministre de l’Économie et d’autres institutions étatiques. Ils allèguent aussi que l’échange de leurs obligations, sans leur consentement, ne saurait être considéré comme le versement d’une indemnité «

raisonnablement en rapport avec la valeur de leur bien

».

2)

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1 combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants dans la requête n

o

66106/14 se plaignent d’avoir subi une discrimination par rapport

:

a)

aux «

grands créanciers

», porteurs d’obligations d’un montant de plusieurs milliards d’euros

;

b)

aux porteurs consentants à l’échange

;

c)

aux professionnels dans le domaine des marchés financiers

;

d)

aux porteurs qui ont acquis leurs obligations à des dates postérieures à l’émission et à un coût bien inférieur à leur valeur nominale et indépendamment de l’échéance de celles-ci

;

e)

aux personnes morales et notamment aux banques

;

f)

aux personnes physiques, petits épargnants ayant déposé leurs économies dans les banques ou ayant acheté des bons du trésor garantis par l’Etat

;

f)

aux porteurs d’obligations de droit étranger

;

h)

aux créanciers du secteur public (autres Etats, organismes internationaux tels la BCE etc.).

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

La requête n

o

63066/14 est-elle recevable pour autant qu’elle émane de ceux des requérants (n

os

193 à 6

310) qui n’ont pas saisi le Conseil d’Etat le 18 avril 2012

?

2.

L’opération d’échange obligatoire des titres visant les personnes physiques comme les requérants, telle qu’elle a été organisée par la loi n

o

4050/2012 et appliquée à ceux-ci, a-t-elle porté atteinte au droit au respect de leurs biens, garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1

?

3.

Les requérants dans la requête n

o

66106/14 ont-ils subi une différence de traitement par rapport aux différentes catégories des porteurs de titres mentionnées dans leur requête, qui serait contraire à l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1

?

[1]

Pour des raisons d’ordre pratique les noms des requérants ne sont pas annexés au texte. Ils sont disponibles au greffe de la Cour.