- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 20 ianuarie 2015
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Sindicatul Liber Solectron împotriva României
Traducere în română Auto
Decizia nr. 27921/07 SINDICATUL LIBER SOLECTRON împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 20 ianuarie 2015 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, președinte, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct, având în vedere cererea depusă la 13 iunie 2007, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul Sindicatul Liber Solectron este un sindicat român independent înființat în cadrul societății S.C. Sollectron S.R.L. și înregistrat în Registrul Entităților Legale deținute de Curtea Timișoara de Primul Instanța.
A fost reprezentată în fața Curții de către liderul sindical, dl Manea. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 aprilie 2006, reclamantul a depus o cerere la Tribunalul de Primă Instanță Timișoara care solicită recunoașterea dreptului său de reprezentare la nivelul societății. La 26 aprilie 2006, Tribunalul de Primă Instanță a respins această cerere. Curtea a dat o interpretare gramaticală a dispozițiilor juridice relevante și a concluzionat că art. 18 § 3 din Legea nr. 143/1997 a introdus un criteriu suplimentar pentru reprezentarea celor prevăzute la articolul (c) din Legea nr. 130/1996, nu una alternativă.
Curtea a recunoscut că reclamantul are statutul legal și a fost afiliat la o organizație sindicală reprezentativă a filialei. Cu toate acestea, având doar opt membri din 2.234 de angajați ai societății, instanța a decis că reclamantul nu a îndeplinit toate cele trei criterii cumulative necesare pentru reprezentare. Reclamantul a apelat, argumentând că art. 18 § 3 a stabilit două cerințe alternative de reprezentare. La 22 ianuarie 2007, Curtea județului Sibiu, prin o decizie finală, a respins acest recurs, având în vedere interpretarea dată de instanța inferioară ca fiind corectă logică și grammatic. La 21 ianuarie 2008, plenaria Curții Înalte de Casare și Justiție („HCCJ”) a pronunțat o hotărâre care exprimă o interpretare și aplicare uniformă a articolului 17 § 1 litera (c), coroborat cu art. 18 § 3 din Legea nr. 130/1996 (a se vedea punctul 13 de mai jos).
În observațiile lor scrise prezentate cu Curtea, Guvernul a informat Curtea că, în urma eliberării de către HCCJ a hotărârii sale din 21 ianuarie 2008, reclamantul a depus o nouă cerere la Tribunalul de Primă Instanță Timișoara care solicită recunoașterea dreptului său de reprezentare la nivelul societății. 10. La 28 ianuarie 2009, Tribunalul Timișoara și-a permis cererea. Curtea a urmat interpretarea prezentată de HCCJ în recursul său asupra punctelor de drept, obligatoriu pentru toate instanțele la nivel inferior și a remarcat că reclamantul îndeplinește toate cerințele juridice prevăzute de lege.
Hotărârea a devenit finală la 13 mai 2009. 130 din 16 octombrie 1996 privind acordurile colective de muncă („Legea nr. 130/1996”), astfel cum este în vigoare la momentul material, cu condiția ca, în negocierile privind acordurile colective de muncă, la nivelul societății, o organizație sindicală care îndeplinește cumulativ următoarele două condiții: statutul juridic de organizație sindicală și aderarea sa reprezenta cel puțin o treime din numărul total de angajați. 12. Legea nr. 143 din 24 iulie 1997 a completat Legea nr. 130/1996.
Printre altele, a introdus art. 18 § 3, care se menționează după cum urmează: „Organizările sindicale din cadrul unei societăți sunt reprezentative dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 17 § 1 lit. (c) și, de asemenea, dacă sunt afiliate la o organizație sindicală reprezentătoare a filialei.” 13. Remarcand jurisprudența divergentă privind interpretarea și aplicarea articolelor 17 § 1 litera (c) și 18 § 3 din Legea nr. 130/1996, HCCJ a pronunțat o hotărâre privind interpretarea uniformă a acestor articole. COMPLAINT 14. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 11 din Convenție că, în ciuda faptului că a fost afiliată unei organizații sindicale reprezentative a filialei, instanțele interne i-au refuzat dreptul de a reprezenta membrii săi la nivelul societății și, prin urmare, de a apăra drepturile și interesele acestora.
În observațiile cu Curtea, Guvernul a formulat o opoziție preliminară de inadmisibilitate a cererii, argumentând că, în opinia lor, reclamantul și-a pierdut statutul de victimă, deoarece a obținut recunoașterea dreptului său de a reprezenta membrii săi la nivelul societății, printr-o decizie judiciară care a devenit finală la 13 mai 2009. 16. Guvernul a atras, de asemenea, atenția asupra faptului că reclamantul nu a informat Curtea cu privire la această dezvoltare și a solicitat Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru abuzul dreptului de cerere. 17. Reclamantul nu a prezentat nicio observație în acest sens. 18. Curtea va examina în primul rând dacă comportamentul reclamantului ar putea fi considerat abuz de dreptul la cerere.
19. Curtea reiterează că o cerere poate fi respinsă ca abuzivă în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție dacă, printre altele, se bazează cu conștient pe fapte false (a se vedea Vasilevskiy c. Letonia (dec.), nr. 73485/01, 10 ianuarie 2012, Keretchashvili Georgia (dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006 și Rehak Republica Cehă (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Informațiile incomplete și, prin urmare, înșelătoare pot constitui, de asemenea, un abuz al dreptului la cerere, în special în cazul în care informațiile se referă la miezul cazului și nu se oferă explicații suficiente pentru nerespectarea acestor informații (a se vedea Khvichia c. Georgia (dec.), nr. 26446/06, 23 iunie 2009; Bekauri c. Georgia (obiecție preliminară), nr. 14102/02, § 24, 10 aprilie 2012 și Alboreo c. Franța (dec.), nr. 56022/10, 15 mai 2012). Același lucru se aplică în cazul în care evoluții noi și importante au avut loc în timpul procedurii dinainte de Curte și în cazul în care, în ciuda obligației exprese de a face acest lucru prin Regulamentul 7 (ex-art.
47 § 6) din Regulamentul Curții, reclamantul nu a divulgat aceste informații Curții, împiedicând astfel să se pronunțe asupra cazului în deplină cunoaștere a faptelor (a se vedea Bruss c. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, 30 septembrie 2014). 20. În ceea ce privește circumstanțele cauzei instantanee, Curtea remarcă că, deși inițial cererea depusă de reclamantul care urmărește obținerea recunoașterii dreptului său de a reprezenta membrii săi la nivelul societății, a fost respinsă, ulterior, o cerere similară a fost permisă de aceeași instanță.
21. Curtea remarcă că, deși hotărârea favorabilă a fost finală la 13 mai 2009, reclamantul nu a menționat acest lucru după depunerea cererii sale și înainte de comunicarea sa către guvernul contestat la 12 ianuarie 2010. 22. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a furnizat nicio explicație plauzibilă pentru faptul că nu a prezentat aceste informații, ceea ce, în avizul său, se referă la temeaua subiectului prezentei cereri. 23. Având în vedere importanța informațiilor în cauză pentru determinarea corectă a prezentului caz, Curtea susține obiecția preliminară a Guvernului potrivit căreia comportamentul reclamantului constituie un abuz al dreptului la cerere în sensul articolului (a) din Convenție.
24. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze obiecția privind pierderea de către reclamant a statutului său de victimă. 25. Prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă ca întreg un abuz al dreptului la cerere în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declara cererea este inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 12 februarie 2015, Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 27921/07
SINDICATUL LIBER SOLECTRON
against Romania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 20 January 2015 as a Committee composed of: Luis López Guerra, President, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judges, and Marialena Tsirli, Section Deputy Registrar, Having regard to the above appl cation lodged on 13 June 2007, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Sindicatul Liber Solectron, is an independent Romanian trade union set up within the S.C. Solectron S.R.L. company and registered in the Register of Legal Entities kept by the Timișoara Court of First Instance. It was represented before the Court by its trade union leader, Mr L. Manea.
The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.-H. Radu, from the Ministry of Foreign Affairs. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 10 April 2006 the applicant lodged an application with the Timișoara Court of First Instance seeking recognition of its right of representation at company level.
On 26 April 2006 the Timișoara Court of First Instance dismissed that request. The court gave a grammatical interpretation of the relevant legal provisions and concluded that Article 18 § 3 of Law no. 143/1997 had introduced an additional criterion for representation to those provided for in Article 17 § 1 (c) of Law no. 130/1996, not an alternative one. The court acknowledged that the applicant had legal status and was affiliated to a branch-representative trade union organisation. However, since it only had eighty members out of 2,234 company employees, the court ruled that the applicant had not satisfied all three cumulative criteria required for representation.
The applicant appealed, arguing that Article 18 § 3 had laid down two alternative requirements for representation.
On 22 January 2007 the Sibiu County Court, by a final decision, dismissed that appeal, considering the interpretation given by the lower court as being logical and grammatically correct.
On 21 January 2008 the plenary of the High Court of Cassation and Justice (“the HCCJ”) delivered a judgment expressing a uniform interpretation and application of Article 17 § 1 (c) in conjunction with Article 18 § 3 of Law no. 130/1996 (see paragraph 13 below).
In their written observations submitted with the Court, the Government informed the Court that following the delivery by the HCCJ of its decision of 21 January 2008, the applicant had lodged a new application with the Timișoara Court of First Instance seeking recognition of its right of representation at company level.
On 28 January 2009 the Timișoara Court of First Instance allowed its application. The court followed the interpretation given by the HCCJ in its appeal on points of law, binding for all the courts at lower level and noted that the applicant met all the legal requirements provided by law. The judgment became final on 13 May 2009. B. Relevant domestic law and practice
Article 17 § 1 (c) of Law no. 130 of 16 October 1996 on collective labour agreements (“Law no. 130/1996”), as in force at the material time, provided that, in negotiations regarding collective labour agreements, at company level, should be attended by a trade union organisation which met cumulatively the following two conditions: had legal status as a trade union organisation and its membership represented at least one third of the total number of employees.
Law no. 143 of 24 July 1997 supplemented Law no. 130/1996. Among others, it introduced Article 18 § 3, which read as follows: “Trade union organisations within a company are representative if they comply with the conditions laid down in Article 17 § 1 (c), and also if are affiliated to a branch-representative trade union organisation.”
Noting the divergent case-law concerning the interpretation and application of Articles 17 § 1 (c) and 18 § 3 of Law no. 130/1996 republished, the HCCJ delivered a judgment for the uniform interpretation of these articles. COMPLAINT
The applicant complained under Article 11 of the Convention that in spite of the fact that it was affiliated to a branch-representative trade union organisation, the domestic courts had denied it the right to represent its members at company level and thus to defend their rights and interests. THE LAW
In their observations with the Court, the Government raised a preliminary objection of inadmissibility of the application, arguing that in their view the applicant had lost its victim status since it had obtained the recognition of its right to represent its members at company level by a court decision which became final on 13 May 2009.
The Government also drew attention to the fact that the applicant had failed to inform the Court of this development. In this respect, they requested the Court to declare the application inadmissible on the ground of abuse of the right of petition.
The applicant did not submit any observations in this respect.
The Court will first examine whether the applicant’s conduct could be considered an abuse of the right of application.
The Court reiterates that an application may be rejected as abusive under Article 35 § 3 of the Convention if, among other reasons, it was knowingly based on untrue facts (see Vasilevskiy v. Latvia (dec.), no. 73485/01, 10 January 2012, Keretchashvili v. Georgia (dec.), no. 5667/02, 2 May 2006 and Rehak v. Czech Republic (dec.), no. 67208/01, 18 May 2004). Incomplete and therefore misleading information may also amount to an abuse of the right of application, especially if the information concerns the very core of the case and no sufficient explanation is given for the failure to disclose that information (see Khvichia v. Georgia (dec.), no. 26446/06, 23 June 2009; Bekauri v. Georgia (preliminary objection), no. 14102/02, § 24, 10 April 2012 and Alboreo v. France (dec.), no. 56022/10, 15 May 2012). The same applies if new, important developments have occurred during the proceedings before the Court and where, despite being expressly required to do so by Rule 47 § 7 (former Rule 47 § 6) of the Rules of Court, the applicant has failed to disclose that information to the Court, thereby preventing it from ruling on the case in full knowledge of the facts (see Gross v. Switzerland [GC], no. 67810/10, § 28, 30 September 2014).
Turning to the circumstances of the instant case, the Court notes that although initially the application lodged by the applicant seeking to obtain the recognition of its right to represent its members at company level had been dismissed, a similar application had been subsequently allowed by the same court.
The Court notes that although the favorable court decision became final on 13 May 2009, the applicant failed to mention this fact after the lodging of its application and before its communication to the respondent Government on 12 January 2010.
The Court further observes that the applicant did not provide any plausible explanation for the failure to submit this information, which in its opinion relates to the very core of the subject matter of the present application.
Having regard to the importance of the information at issue for the proper determination of the present case, the Court upholds the Government’s preliminary objection that the applicant’s conduct constituted an abuse of the right of application within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention.
In view of the above considerations, the Court considers that it is not necessary to examine the objection concerning the loss by the applicant of its victim status.
Therefore the application must be declared inadmissible as a whole as an abuse of the right to application pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 12 February 2015. Marialena Tsirli Luis López Guerra Deputy Registrar President