CtEDO 20.01.2015 Auto

PĂROIU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
20.01.2015
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
PĂROIU v. ROMANIA (CtEDO, 2015)
HUDOC · oficial

Decizia nr. 24337/13 Tudor PĂROUI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 20 ianuarie 2015 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Kristina Pardalos, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 25 martie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Tudor Păroiu, este un național român, născut în 1952 și locuiește în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 martie 2000 au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului pentru, printre altele, fraudă. După mai multe mandate de reexaminare, renunțarea competenței și acordarea unui recurs extraordinar, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a pronunțat hotărârea finală la 5 februarie 2013. După comunicarea prezentului caz către Guvernul contestat, ei au informat Curtea că, în așteptarea procedurii menționate mai sus, reclamantul a depus deja o cerere în fața Curții (depunerea nr. 4505/05), plângând de încălcarea cerinței de timp rezonabil garantate în temeiul articolului 6 § 1 privind acest set de proceduri. Curtea a hotărât la 22 martie 2011 să accepte declarația unilaterală a Guvernului care recunoaște încălcarea articolului 6 § 1 și să ordone plata satisfacției echitabile și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, având în vedere chestiunea rezolvată. În momentul hotărârii Curții, procedurile interne erau pe cale de apel. Dispozițiile juridice relevante din România sunt descrise în hotărârea Vlad și alții c. România , nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07 §§ 62 - 63, 68, 70 - 72 și 75, 26 noiembrie 2013. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurilor penale în care a fost implicat. Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva sa, fiecare are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul a ridicat trei excepții preliminare, și anume că reclamantul și-a abuzat dreptul de cerere individuală din cauza faptului că nu a informat Curții cu privire la existența cererii nr. 4505/04 care se ocupă de aceeași chestiune, că plângerea este în esență aceeași ca cea abordată în cererea nr. 4505/05 și că reclamantul nu are statutul de victimă. În plus, Guvernul a susținut că, în cazul în care excepțiile ridicate sunt respinse, perioada care urmează să fie luată în considerare în prezenta cerere este cea de aproximativ doi ani, calculată din decizia Curții de a ataca cererea nr. 4505/05, anume 22 martie 2011 până la decizia finală dictată la nivel intern la 5 februarie 2013. Curtea constată că nu este necesar să examineze excepțiile preliminare ale Guvernului, deoarece, în orice caz, plângerea este inadmisibilă din următoarele motive. 4505/05) se plânge în legătură cu durata aceleiași proceduri penale care la momentul respectiv erau încă în așteptare. Curtea a dat o hotărâre la 22 martie 2011 de a elimina aplicarea din lista sa de cauze în urma declarației unilaterale ale guvernului contestat care recunoaște încălcarea articolului 6 § 1 din cauza lungii excesive a procedurilor și a ordonării plății de o justă satisfacție, ținând cont astfel de chestiune rezolvată. Curtea recunoaște că, la momentul hotărârii Curții din 22 martie 2011 procedurile interne erau încă în curs de apel, în timp ce, la data prezentei cereri, aceste proceduri s-au încheiat prin hotărârea finală a Curții Înalte de Casare și Justiție dictată la 5 februarie 2013. Curtea consideră, prin urmare, că perioada care urmează să fie luată în considerare în prezenta cerere este cea încheiată între hotărârea Curții din 22 martie 2013. 2011 și cea a Curții Înalte de Casare și Justiție din 5 februarie 2013. Prin urmare, procedurile din cauza instantană au durat un an și zece luni. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că lungimea procedurii în cauza instantană nu a fost excesivă și a îndeplinit cerința de „temps motivabil” și este, prin urmare, convinsă că este adecvat să respinge cererea ca fiind evident nefondată în temeiul articolului 35 §§ §§ 3 a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara, în unanimitate, cererea inadmisibilă. Adoptat în engleză și notificat în scris la 12 februarie 2015, Marialena Tsirli Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă