2ra-1410/23 — Constatarea nulității absolute a actului juridic

La 16 noiembrie 2022, Ion Zaiaț a depus cerere de chemare în judecată împotriva Silviei Pleșca, intervenient accesoriu Instituția Publică „Agenția Servicii Publice” cu privire la constatarea nulității absolute a actului juridic.

În motivarea acțiunii s-a invocat că, la 24 februarie 2010, între Ion Zaiaţ şi Silvia Pleşca a fost semnat contractul de donaţie nr. 1670, autentificat de notarul Gheorghe Russu.

Reclamantul a punctat că, potrivit pct. 1 al contractului de donație, s-a obligat să doneze Silviei Pleșca în întregime imobilul format din: teren pentru construcţii cu suprafaţa totală de 0,1299 ha, cu numărul cadastral ********, casa de locuit individuală cu suprafaţa de 92,4 m.p., cu numărul cadastral ********, construcţie accesorii cu suprafaţa de 51,1 mp, cu numărul cadastral ********, construcţie accesorii cu suprafaţa de 7,4 m.p., cu numărul cadastral ********, situate în satul ********, raionul ********.

Silvia Pleşca este sora reclamantului. În perioada în care a fost semnat contractul de donaţie, el avea probleme legate de consumul excesiv de alcool. De aceia, pârâta l-a convins să-i perfecteze actele de proprietate pe numele ei.

Drept motiv, Silvia Pleșca a invocat că are grijă ca reclamantul să nu piardă acest bun imobil din cauza abuzului de alcool. În realitate, însă, nici una din părţi nu a avut intenția să execute acest contract. Prin urmare, contractul de donație are un caracter fictiv, motiv pentru care se impune constatarea nulității acestuia și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Reclamantul a susținut că nulitatea actului juridic reprezintă sancțiunea aplicabilă în situația în care, la încheierea actului juridic civil, nu au fost respectate condițiile legale de validitate, ceea ce atrage desființarea acestuia. Actele juridice fictive sunt create pentru a genera o aparență juridică în raport cu terții și presupun o neconcordanță intenționată între voința reală și cea declarată, având scopul de a induce în eroare terții. Actul juridic încheiat fără intenția de a 1 produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este sancționat cu nulitate absolută, întrucât îi lipsește unul dintre elementele esențiale ale actului juridic prevăzut la art. 195 din Codul civil – intenția de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații civile.

Totodată, în cazul actului juridic fictiv, manifestarea de voință este una simulată, având drept scop inducerea în eroare a altor persoane prin crearea aparenței existenței reale a actului juridic. Caracterul fictiv al contractului de donație este confirmat de următoarele circumstanțe.

Reclamantul a subliniat că bunul imobil, care constituie obiectul contractului reprezintă unica sa locuință, în care domiciliază neîntrerupt din anul 1988, inclusiv după semnarea contractului și până în prezent.

Prin adeverinţa nr. 969 din 20 noiembrie 2020 al Consiliului comunal Recea se confirmă că, începând cu anul 1988, locuieşte în satul ********, r-nul ********, cu viza de domiciliu ********, până în prezent.

Așadar, din 2010 până în prezent, el împreună cu soţia sa domiciliază permanent în acest imobil, îl administrează ca proprietari, achită regulat plăţile comunale pentru acest obiect, efectuează lucrări de îmbunătățire a bunului imobil. Acest fapt se probează și prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 2019 cu privire la achiziționarea unei construcții PVC, inclusiv o ușă, cu servicii de montare și demontare.

Reclamantul a susținut că pârâta nu are nicio legătură efectivă cu imobilul respectiv. Determinându-l să semneze contractul de donație, pârâta a dobândit doar formal calitatea de proprietar, fără intenția reală de a exercita dreptul de proprietate asupra bunului, fapt ce atrage sancțiunea nulității.

În drept, reclamantul își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 195, art. 216, art. 217, art. 221 și art. 827 din Codul civil (în vigoare până la 01 martie 2019).

Reclamantul, Ion Zaiaț, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație nr. 1670 din 24 februarie 2010, autentificat de notarul Gheorghe Russu, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

În consolidarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a reținut că contractul de donație autentificat sub nr. 1670 din 24 februarie 2010 a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, în lipsa unor circumstanțe care să justifice constatarea caracterului fictiv al actului juridic. Voința părților a fost exprimată în mod liber și conștient, iar notarul a verificat capacitatea de exercițiu a acestora, precum și dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise.

Instanța de apel a subliniat că simpla invocare a lipsei intenției de a produce efecte juridice nu este suficientă pentru a atrage nulitatea actului, în lipsa unor probe pertinente și concludente care să demonstreze existența unei neconcordanțe intenționate între voința reală și cea declarată, specifică actelor juridice fictive. Or, reclamantul nu a administrat un probatoriu apt să răstoarne prezumția de validitate a contractului autentificat.

Instanța de apel a notat că circumstanțele personale sau condițiile de trai survenite ulterior încheierii contractului nu constituie temei de nulitate, întrucât validitatea actului juridic se apreciază exclusiv prin raportare la momentul încheierii acestuia.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că hotărârea primei instanțe este legală și întemeiată, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material și procedural.

La 07 septembrie 2023, prin intermediul oficiului poștal, Ion Zaiaț, reprezentat de avocatul Roman Ocerednîi, a depus cerere de recurs împotriva deciziei din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Bălți, solicitând admiterea acesteia, casarea deciziei instanței de apel cu emiterea unei noi decizii de admitere integrală a cererii de chemare în judecată.

La momentul încheierii contractului, ambele părți cunoșteau caracterul fictiv al actului și au acționat de comun acord. Însăși declarația intimatei, potrivit căreia i-a permis recurentului să continue să locuiască în imobil după donație, confirmă lipsa intenției reale de transmitere efectivă a dreptului de proprietate. Dacă părțile ar fi urmărit păstrarea dreptului de folosință al recurentului, acestea ar fi putut încheia un contract de donație cu rezervarea unui drept de abitație. În schimb, a fost încheiat un contract de donație prin care recurentul a rămas fără unica sa locuință, fiind expus riscului de a fi lipsit de aceasta în orice moment.

La 02 octombrie 2023, Curtea Supremă de Justiție a expediat intimatei copia cererii de recurs depusă de Ion Zaiaț, reprezentat de avocatul Roman Ocerednîi, creând astfel participanților la proces condiții egale de a cunoaște modul de derulare a procedurii în recurs, cât și le-a acordat, întru asigurarea respectării principiilor contradictorialității și disponibilității în drepturi, posibilitatea de depunere a referinței.

Art. 433 din Codul de procedură civilă: „ (1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (1); 4 a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 429 alin. (5); b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare; d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat; e) problema juridică invocată în recurs nu este de o importanţă fundamentală pentru dezvoltarea jurisprudenţei; f) recursul este vădit neîntemeiat. (2) Recursul declarat în temeiul art. 432 alin. (1) lit. e) nu poate fi declarat inadmisibil în temeiul alin. (1) lit. e) din prezentul articol.”

Art. 432 din Codul de procedură civilă: „ (1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. (2) Temeiurile menţionate la alin. (1) lit. d)-f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţa de apel.”

Art. 440 din Codul de procedură civilă: „ (1) În cazul în care se constată existenţa unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și se expediază părților.”

Prin urmare, recursul a fost declarat în termenul legal de 2 luni prevăzut de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 5

Din analiza prevederilor legale reţinute supra, rezultă că admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului, urmează să însuşească în condiţiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente şi serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv al instanţei de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

În această ordine de idei, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că Codul de procedură civilă dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recurs, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de instanța de apel şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv, nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că cererea de recurs depusă de Ion Zaiaț, reprezentat de avocatul Roman Ocerednîi, nu conține argumente concrete față de decizia instanței de apel, ci s-a limitat la o simplă exprimare a dezacordului cu soluția pronunțată. Recursul nu îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, întrucât nu conține motive de drept și nici temeiuri care să justifice reformarea deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 din Codul de procedură civilă.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului 6 însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greşelilor imputate instanței de apel şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către instanța de apel, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unei asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie accentuează că admisibilitatea recursului trebuie privită şi în contextul rolului şi funcţiei legale a instanţei judecătoreşti supreme care constă, în special, în asigurarea şi interpretarea uniformă a legilor la examinarea cauzelor. Astfel, motivarea oricărei cereri de recurs trebuie să ţină cont pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes, de aceste însuşiri de ordin legal fundamental.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230]. Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franţei, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective, urmând de ţinut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem. (Botten v. Norway, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-1, p.141, § 39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea Helmers c. Suediei 09 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În astfel de circumstanţe, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie concluzionează de a aprecia recursul declarat de Ion Zaiaț, reprezentat de avocatul Roman Ocerednîi, ca fiind inadmisibil. 7 43. Ţinând cont de cele expuse supra şi în temeiul art. 431 alin. (1), alin. (2), art. 433 alin. (1) lit. f), 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Declară inadmisibil recursul depus de Ion Zaiaț, reprezentat de avocatul Roman Ocerednîi, împotriva deciziei din 20 iunie 2023 a Curţii de Bălți. Încheierea este irevocabilă. Președinte, judecător Diana Stănilă Judecători Gheorghe Stratulat Oxana Parfeni 8