Decizia nr. 48915/10 Lidia NICULESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 17 februarie 2015 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, președinte, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 noiembrie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Lidia Niculescu, este un național român, născut în 1956 și trăiește în București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl R. Coman, un avocat practicant în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin acuzarea din 12 decembrie 2001, Oficiul Procuror atașat Curții Supreme de Justiție a ordonat disociația dosarului deja existent cu privire la o serie de infracțiuni (traducerea în influență, oferirea de mită și trecerea ilegală a frontierei) pentru care a fost arestată și inculpată, pentru a continua investigarea împotriva reclamantului în legătură cu alte plângeri penale formulate de părțile private pentru evaziunea fiscală, ajutarea și acuzarea și infracțiunile corupției. La 21 noiembrie 2002, Procuratura atașată Tribunalului București a refuzat competența în favoarea Biroului Național Anti-Corupție a Procurorului. La 8 decembrie 2004, procurorul a hotărât să nu instituie o procedură penală pentru infracțiunile de corupție și a respins competența de evaziune fiscală și ajutoare și abținere în favoarea Oficiului Procurorului atașat la Tribunalul de la București. La rândul său, aceasta a respins jurisdicția la 19 aprilie 2007 în favoarea Oficiului Procurorului atașat la Curtea de Apel din București. La 20 noiembrie 2007, procurorul a hotărât să nu intenteze o procedură penală împotriva reclamantului pentru evaziune fiscală, ajutor și abținerare. Aceste proceduri și decizii nu au fost comunicate în acele momente respective reclamantului. La 7 septembrie 2010, reclamantul a întrebat despre starea procedurilor la Procuratura atașată Curții Supreme de Justiție și a fost informată că dosarul a fost transferat la Procuratura Națională Anti-Corupție. La 17 septembrie 2010, reclamantul a adresat autorității din urmă și hotărârile din 8 decembrie 2004 și 20 noiembrie 2007 a procurorului de a nu iniția proceduri penale au fost comunicate la 23 și, respectiv, 24 septembrie 2010, și au devenit finale la 14 și 15 octombrie 2010, respectiv, deoarece reclamantul nu le-a apelat. Legea internă relevantă Dispozițiile juridice relevante din România sunt descrise în hotărârea Vlad și alții c. România , nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07, §§ 62 - 63, 68, 70 - 72 și 75, 26 noiembrie 2013. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii penale disociate privind evaziunea fiscală, ajutarea și abținerea și infracțiunile corupției. Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva sa, fiecare are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul a susținut că reclamantul nu poate fi considerat o victimă în ceea ce privește durata procedurii penale care sunt problema prezentei cereri. Ei au susținut că reclamantul nu a fost niciodată supus unei „acuzații” în sensul șefului penal al articolului 6 din Convenție. În plus, procedurile penale nu au fost niciodată încheiate împotriva ei, deoarece ancheta s-a încheiat cu decizia procurorului de a nu face acest lucru. Numai după începerea acestei proceduri, noțiunea de „acuzație penală” poate fi considerată aplicabilă. Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a fost niciodată afectat de aceste proceduri, deoarece nu au fost niciodată luate măsuri pentru a concluziona că reclamantul a fost notificat oficial de o acuzație împotriva ei, de exemplu, reclamantul nu a fost auzit și nu a fost convocat să apară în fața autorităților. În plus, reclamantul se afla într-o situație pasivă în timp ce ea a întrebat doar despre starea procedurii în 2010, atunci când ancheta penală a fost deja terminată, procurorii au ordonat să nu inițieze proceduri penale împotriva ei prin deciziile din 8 decembrie 2004 și 20 noiembrie 2007. Reclamantul nu a răspuns la aceste acuzații. Curtea reamintește că, în cazurile penale, garanția rezonabilă de timp menționată la art. 6 § 1 începe să se execute de îndată ce o persoană este „acuzată”; acest lucru poate să apară la o dată înaintea cazului care vine în fața instanței de judecată, cum ar fi data arestării, data în care persoana în cauză a fost notificată oficial că va fi urmărită sau data în care au fost deschise investigații preliminare (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța , 31 martie 1998, § 93 , Raporturi de hotărâri și decizii 1998 II și Reiner și alții c. România , nr. 1505/02 , § 46, 27 septembrie 2007 . În timp ce „acuzarea”, în sensul articolului 6 § 1, poate fi definită, în general, ca „notificarea oficială dată unui individ de către autoritatea competentă a unei afirmații că a comis o infracțiune penală”, aceasta poate, în unele cazuri, să ia forma altor măsuri care au implicarea unei astfel de afirmații și care, de asemenea, afectează substanțial situația suspectului (a se vedea Kravtas v. Lituania, nr. 12717/06, § 35 amendă , 18 ianuarie 2011 . Curtea remarcă că în acest caz trebuie să evalueze dacă reclamantul a fost supus unei „taxări” în sensul Convenției și în conformitate cu jurisprudența sa și, prin urmare, dacă art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil. Curtea remarcă că, în ciuda faptului că procurorul a ordonat la 12 decembrie 2001 se va efectua anchete suplimentare cu privire la reclamant în ceea ce privește evaziunea fiscală, ajutarea și atribuția și infracțiunile de corupție, reclamantul nu a fost niciodată notificat de o afirmație că a comis o infracțiune penală. Nu s-au luat astfel de măsuri după decizia respectivă, astfel încât să conducă la concluzia că s-a formulat o astfel de afirmație sau că situația reclamantului a fost afectată substanțial de acestea în măsura în care reclamantul nu a fost auzit sau interogat în legătură cu infracțiunile prevăzute, nu a fost convocată și nu a fost luată nicio declarație de la ea (a se vedea, la contrario, Martins și Garcia Alves c. Portugalia, nr. 37528/97, §§ 20, 16 noiembrie 2000; Yankov și Manchev c. Bulgaria , nos 27207/04 și 15614/05 , § 18, 22 octombrie 2009 și Svinarenko și Sliadnev c. Rusia [GC] , nos 32541/08 și 43441/08 , § 142, CEDH De asemenea, Curtea constată că, chiar dacă reclamantul a fost arestat, ea a fost astfel în legătură cu o serie de alte infracțiuni pentru care a fost inculpată, nu a fost niciodată deținută în legătură cu infracțiunile care sunt subiectul acestei cereri (a se vedea, per contrario Kaçiu și Kotorri v. Albania , nos 33192/07 și 33194/07, § 150, 25 iunie 2013 și Idalov v. Rusia [GC], nr. 5826/03, § 187, 22 mai 2012). În plus, nu au fost luate alte măsuri care ar fi putut afecta în mod substanțial reclamantul; cunoașterea că procurorul a ordonat anchete suplimentare și existența chiar a dosarului nu a avut nici o repercusiune asupra reclamantului, ea a devenit conștientă de dezvoltarea procedurii doar după ce au încheiat. În plus, Curtea constată că ancheta s-a încheiat cu hotărârile procurorilor din 8 decembrie 2004 și 20 noiembrie 2007 de a nu iniția proceduri penale împotriva reclamantului și că a învățat aceste hotărâri la 23 și, respectiv, 24 septembrie 2010, atunci când a întrebat în ce privește starea procedurii, aspect care consolidează faptul că reclamantul nu a fost afectat substanțial de această anchetă. Având în vedere toate circumstanțele cazului, Curtea este, prin urmare, convinsă că reclamantul nu a fost supus unei „acuzații” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție și declară cererea inadmisibilă ca ratione materiae incompatibilă în temeiul articolului 35 §§ §§ 3 a și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 19 martie 2015, Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului
Application no. 48915/10
Lidia NICULESCU
against Romania
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 17
February
2015 as a Committee composed of:
Luis López Guerra,
President,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
judges,
and Marialena Tsirli,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 10 November 2008,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms Lidia Niculescu, is a Romanian national, who was born in 1956 and lives in Bucharest. She was represented before the Court by Mr R. Coman, a lawyer practising in Bucharest.
The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms C. Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
By indictment of 12 December 2001 the Prosecutor’s Office attached to the Supreme Court of Justice ordered the dissociation of the already existing file concerning a number of offences (trading in influence, giving bribes and illegally crossing the border) for which she was arrested and indicted, in order to pursue further investigation against the applicant in relation to other criminal complaints made by private parties for tax evasion, aiding and abetting and offences of corruption.
On 21 November 2002 the Prosecutor’s Office attached to the Bucharest Tribunal declined jurisdiction in favour of the National Anti-Corruption Prosecutor’s Office. On 8 December 2004 the prosecutor decided not to institute criminal proceedings for the offences of corruption and declined jurisdiction for tax evasion and aiding and abetting in favour of the Prosecutor’s Office attached to the Bucharest Tribunal. In its turn, the latter declined jurisdiction on 19 April 2007 in favour of the Prosecutor’s Office attached to the Bucharest Court of Appeal. On 20 November 2007 the prosecutor decided not to institute criminal proceedings against the applicant for tax evasion and aiding and abetting. These proceedings and decisions were not communicated at those respective times to the applicant.
On 7 September 2010, the applicant inquired about the state of proceedings to the Prosecutor’s Office attached to the Supreme Court of Justice and she was informed that the file was transferred to the National Anti-Corruption Prosecutor’s Office. On 17 September 2010 the applicant addressed the latter authority and the decisions of 8 December 2004 and 20
November
2007 of the prosecutor not to institute criminal proceedings were communicated to her on 23 and 24 September 2010, respectively. They became final on 14 and 15 October 2010, respectively as the applicant did not appeal them.
B.
Relevant domestic law
The relevant Romanian legal provisions are described in the judgment in the case of
Vlad and Others v. Romania
, nos. 40756/06, 41508/07 and 50806/07, §§ 62 - 63, 68, 70 - 72 and 75, 26 November 2013.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the dissociated criminal proceedings regarding tax evasion, aiding and abetting and offences of corruption.
Complaining of the length of the criminal proceedings the applicant invoked Article 6 § 1 of the Convention which in so far as relevant, reads as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government submitted that the applicant cannot be considered a victim in relation to the length of criminal proceedings that are the matter of this application. They maintained that the applicant was never subject of a “charge” within the meaning of the criminal head of Article 6 of the Convention. Furthermore, criminal proceedings were never instituted against her as the investigation ended with the prosecutor’s decision not to do so. Only after the start of such proceedings the notion of “criminal charge” can be considered applicable.
The Government also contended that the applicant was never affected by these proceedings as there were never any measures taken so as to lead to the conclusion that the applicant was formally notified of a charge against her, for example the applicant was never heard nor summoned to appear before the authorities. Moreover, the applicant was in a state of passiveness as she only inquired about the state of proceedings in 2010 at the time when the criminal investigation was already over, the prosecutors having ordered not to institute criminal proceedings against her by decisions of 8
December
2004 and 20 November 2007.
The applicant did not reply to these allegations.
The Court recalls that in criminal cases, the reasonable time guarantee referred to in Article 6 § 1 begins to run as soon as a person is “charged”; this may occur on a date prior to the case coming before the trial court, such as the date of arrest, the date when the person concerned was officially notified that he would be prosecuted or the date when preliminary investigations were opened (see
Reinhardt and Slimane-Kaïd v.
France
, 31
March
1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998 II and
Reiner and Others v. Romania
, no. 1505/02, § 46, 27 September 2007). Whilst “charge”, for the purposes of Article 6 § 1, may in general be defined as “the official notification given to an individual by the competent authority of an allegation that he has committed a criminal offence”, it may in some instances take the form of other measures which carry the implication of such an allegation and which likewise substantially affect the situation of the suspect (see
Kravtas v. Lithuania,
no. 12717/06, § 35
in
fine
, 18
January
2011).
The Court notes that in the present case it has to assess whether the applicant was subject to a “charge” within the meaning of the Convention and according to its case-law and thus, whether Article 6 § 1 can be considered applicable.
The Court observes that notwithstanding that the prosecutor ordered on 12
December
2001 further investigation to be carried out with regard to the applicant in relation to tax evasion, aiding and abetting and offences of corruption, the applicant was never notified of an allegation that she has committed a criminal offence. No such measures were taken after that decision so as to lead to the conclusion that such an allegation was made or that the applicant’s situation was substantially affected by them in so far as the applicant was not heard or questioned in relation to the envisaged offences, she was not summoned and no statement was taken from her (see,
per a contrario,
Martins and Garcia Alves v. Portugal
, no.
37528/97, §§
19
‑
20, 16 November 2000;
Yankov and Manchev v.
Bulgaria
, nos.
27207/04 and 15614/05, § 18, 22 October 2009 and
Svinarenko and Slyadnev v. Russia
[GC], nos. 32541/08 and 43441/08, § 142, ECHR
2014 (extracts)). The Court also notes that even if the applicant was arrested, she was so in relation to a number of other offences for which she was indicted, she was never detained in relation to the offences that are the subject matter of this application (see,
per a contrario
,
Kaçiu and Kotorri v.
Albania
, nos.
33192/07 and 33194/07, § 150, 25 June 2013 and
Idalov v.
Russia
[GC], no. 5826/03, § 187, 22 May 2012).
Furthermore, no other steps were taken that could have substantially affected the applicant; the mere knowledge that the prosecutor had ordered further investigation and the very existence of the file did not have any repercussions on the applicant, she only became aware of the development of the proceedings after they had ended.
Moreover, the Court notes that the investigation ended with the prosecutors’ decisions of 8 December 2004 and 20 November 2007 not to institute criminal proceedings against the applicant and that she learnt of these decisions on 23 and 24 September 2010, respectively, when she inquired about the state of proceedings, aspect reinforcing that the applicant was not substantially affected by this investigation.
Having regard to all the circumstances of the case, the Court is thus satisfied that the applicant was not subject to a “charge” within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention and declares the application inadmissible as incompatible
ratione materiae
pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 19 March 2015.
Marialena Tsirli
Luis López Guerra
Deputy Registrar
President