Comunicat la 10 aprilie 2015 Prima secțiune Cerere nr. 55949/13 HERACLES S.A. General Cément COMPANY împotriva Greciei introdusă la 23 august 2013 EXPOSAT DEFICIENȚA, societatea Heracles S.A. General Cement Company ( Α C. Theodorou, H. Sinodinos și A. Tsavdaridis, avocați din Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta produce și comercializează ciment și materiale de construcție. Ea dispune de diverse fabrici și instalații în Grecia.
203/1986 din 7 august 1986, adoptat în temeiul Legii nr. 1363/1983, ministrul adjunct al industriei, cercetării și tehnologiei a pus recurenta sub controlul la mai mult de o parte și, în special, al organizației de ntreprinderi în participațiune (Οργανισμός Ανασυγκτήσεως Επιχειρήσε (81 452 619,22 EUR) care a avut loc prin capitalizarea datoriilor existente la acea dată față de creditorii publici (persoane juridice din statul membru) ai recurentei și în beneficiul cărora au fost emise acțiuni. Prin decizia din 7 octombrie 1987, Comisia Europeană (Comisia) consideră că dispozițiile legii nr. 1363/1983 erau în conformitate cu dispozițiile comunitare în materie de ajutoare de stat. La 1 august 1991, Comisia a aprobat ajutorul individual acordat de către reclamantă în temeiul articolului 203/1986.
În 1992, statul a vândut reclamanta în cadrul unei proceduri de privatizare. Vânzarea a raportat la stat 120 790 445 400 drahme (adică 354 484 065,74 EUR). Între timp, unii foști acționari ai recurentei au introdus în fața instanței o acțiune în anulare a celui menționat anterior, deoarece ar fi contrar dispozițiilor comunitare în materie de ajutoare de stat. Prin hotărârea nr. 2380/1994, instanța administrativă a respins acțiunea. Prin hotărârea nr. La 6 iulie 1995, Tribunalul din Uniunea Europeană (fosta instanță de primă instanță), care fusese sesizat la 27 martie 1992 de anumiți concurenți ai reclamantei, a anulat decizia Comisiei din 1 august 1991 și a retrimis cauza în fața acesteia din urmă.
La 17 martie 1999, Comisia a adoptat o nouă decizie conform căreia o parte din recapitalizarea recurentei (în valoare de 2 488 000 000 drachmes, adică 7 300 000 EUR) era incompatibilă cu dispozițiile comunitare și a ordonat Greciei să ia toate măsurile necesare pentru recuperarea ajutorului considerat incompatibil cu dreptul comunitar. Cu toate acestea, Comisia, contrar practicii sale uzuale, nu l-a identificat în decizia sa pe debitorul căruia trebuia să i se ceară rambursarea ajutorului și nu a făcut nicio mențiune în niciun moment cu privire la privatizarea reclamantei. La 1 noiembrie 1999, Consiliul juridic de la . 647/1999 în care susținea că recurenta era beneficiarul ajutorului considerat incompatibil și că, prin urmare, îi revine obligația de a rambursa ajutorul.
La acea dată, termenul de recurs în fața instanței de primă instanță a comunităților europene împotriva deciziei Comisiei din 17 noiembrie 1999 În martie 1999 se încheiase deja o acțiune a reclamantei introdusă înainte ca Consiliul juridic al statului să desemneze beneficiarul ajutorului de la . La 1 iunie 2000, instanța a solicitat reclamantei să plătească suma de 23 771 731 934 drahme (69 762) 969,73 EUR) în temeiul unui ajutor considerat incompatibil și cu titlu de dobânzi. La 9 iunie 2000, recurentei i s-a impus obligația de a plăti la termen suma de 25 837 879 243 drachmes (și anume 75 826 498,15 EUR) astfel încât să nu mai fie impozitată în continuare dobânda exorbitantă exorbitantă în plus față de capitalul pe care trebuia să îl ramburseze (și care este de zece ori mai mare decât suma capitalului).
În acest caz, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de Primă Instanță, care se află în formațiune de judecător unic, cu privire la o acțiune în opoziție împotriva deciziei din 1 iunie 2000. Prin hotărârea din 22 octombrie 2001, acesta a considerat că a fost ilegal să plătească dobânzi capitalizate și a redus suma datorată de recurentă la suma de 8 731 636 000 drahme (și anume 25 624 757,15 EUR). În martie și aprilie 2002, la … Pe de o parte, el a considerat că instanța administrativă de primă instanță nu a încălcat art. 124 din Codul de procedură administrativă, referitor la posibilitatea de a cumula mai multe căi de atac în același act. El a recunoscut că acest act al recurentei constituia o simplă opoziție și nu o acțiune în anulare împotriva deciziei Comisiei din 17 martie 1999. O astfel de acțiune nu putea fi exercitată decât în fața instanței de primă instanță a Comunităților Europene, nu în fața instanțelor naționale.
Or, opoziția nu putea avea drept rezultat rambursarea unei sume. Pe de altă parte, el a considerat că instanța administrativă de primă instanță, judecând după faptul că nu a fost legat de forța lucrului despre care se vorbește în hotărârea nr 2380/1994 a instanței administrative de primă instanță, nu a avut nici o neîncredere în art. 5 din Codul de procedură administrativă. Instanțele interne nu au putut controla legalitatea deciziei Comisiei din 17 martie 1999, atât timp cât reclamanta nu a contestat legalitatea acestei decizii în fața Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene. 2380/1994, instanța administrativă nu a examinat conformitatea deciziei ministeriale din 7 august 1986 cu dreptul comunitar, ci a admis că majorarea forțată a capitalului social nu a cauzat prejudicii nici foștilor acționari ai reclamantei, nici libertății lor economice sau dreptului lor de proprietate.
În primul rând, recurenta reproșa Tribunalului Administrativ de Primă Instană că nu a acceptat ca cele două cereri ale sale, și anume respingerea sau modificarea notificării individuale din 1 Iunie 2000 și rambursarea sumei plătite în mod necuvenit în statul respectiv puteau fi prezentate cumulativ în fața acestei instanțe. Într-un al doilea motiv, recurenta reproșa aceleiași instanțe că a respins argumentul său potrivit căruia nu era ținută, având în vedere principiile securității juridice și încrederii legitime, de a rambursa ajutorul de stat incompatibil cu dreptul comunitar. printr-o hotărâre nr. 2894/2012 din 6 august 2012, Consiliul de Stat a respins recursul recurentei.
Acesta a confirmat faptul că actul din partea recurentei și-a exprimat opinia numai într-o opoziție care tindea să anuleze sau să modifice actul atacat, dar nu și într-o acțiune împotriva deciziei Comisiei din 17 martie 1999. O acțiune împotriva acestei decizii ar fi putut fi exercitată de recurentă, care, de altfel, era vizată direct și individual numai în fața instanței de primă instanță a comunităților europene. Întrucât reclamanta nu a exercitat o astfel de acțiune, legalitatea acestei decizii nu putea fi contestată în fața instanțelor interne. De asemenea, Consiliul de Stat a decis că nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție deoarece statul nu a exercitat el însuși o acțiune împotriva deciziei Comisiei.
GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil) și 13 din Convenție, recurenta se plânge de refuzul instanțelor elene de a lua în considerare acțiunea sa împotriva acțiunii … În primul rând, aceasta precizează că: nu există niciun motiv întemeiat de interes public care să justifice recuperarea ajutorului declarat incompatibil cu dreptul comunitar, cu atât mai mult cu cât statul și-a păstrat beneficiul ajutorului ca urmare a privatizării recurentei. În al doilea rând, Comisia afirmă că, chiar dacă ar fi existat interes public, principiul proporționalității nu ar fi fost respectat în cazul de față, statul elen a recuperat nu numai întregul ajutor, ci și dobânda exorbitantă exorbitantă pe o perioadă de paisprezece ani (de zece ori valoarea ajutorului declarat incompatibil).
În special, recurenta se plânge de încălcarea principiilor securității juridice și încrederii legitime din cauza, pe de o parte, a perioadei de 14 ani care a trecut printr-un acord ministerial nr. 203/1986 și a datei la care recurenta este obligată să plătească suma de 25 837 879 243 drachmes și, pe de altă parte, a deciziilor Comisiei Europene din 7 octombrie 1987 și 1 August 1991 și Hotărârile nr. 2380/1994 și 2626/1998 ale Tribunalului Administrativ și ale Consiliului de Stat care i-au fost favorabile, în măsura în care acestea au stabilit că: … iunie 2000 prin care statul membru în cauză avea obligația de a rambursa o parte din ajutorul de stat incompatibil cu dreptul comunitar a adus atingere dreptului de acces la o instanță a recurentei, ținând seama în special de motivele prezentate de instanțele elene pentru a o deduce dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale, garantate prin art. 1 din Protocolul nr. În special, a fost încălcat principiul proporționalității și certitudinii juridice, având în vedere faptul că au trecut 14 ani între naționalizarea reclamantei și data la care a fost obligată să ramburseze suma în cauză plus dobânda capitalizată
Communiquée le 10 avril 2015
Requête n o 55949/13
contre la Grèce introduite le 23 août 2013
La requérante, la société Heracles S.A. General Cement Company (
), est une filiale majoritaire de droit grec du groupe français de matériaux de construction Lafarge. Elle est représentée devant la Cour par M es C. Theodorou, H. Synodinos et A. Tsavdaridis, avocats à Athènes. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante produit et commercialise du ciment et des matériaux de construction. Elle dispose d’usines et d’installations diverses en Grèce. Par un arrêté n o 203/1986 du 7 août 1986, pris en application de la loi n o 1363/1983, le ministre adjoint de l’Industrie, de la Recherche et de la Technologie plaça la requérante sous la tutelle de l’Etat et notamment de l’Organisme de redressement d’entreprises (Οργανισμός Ανασυγκροτήσεως Επιχειρήσεων).
L’arrêté ordonna une augmentation forcée du capital social de la requérante pour un montant de 27 754 980 000 drachmes (81 452 619,22 euros (EUR)), qui s’effectua par le biais de la capitalisation des dettes existantes à cette date envers des créanciers publics (personnes morales appartenant à l’Etat) de la requérante et au profit desquels des actions furent émises. Par une décision du 7 octobre 1987, la Commission européenne (la Commission) considéra que les dispositions de la loi n o 1363/1983 étaient conformes aux dispositions communautaires en matière d’aides de l’Etat. Le 1 er août 1991, elle approuva l’aide individuelle octroyée par l’Etat à la requérante en application de l’arrêté n o 203/1986.
En 1992, l’Etat vendit la requérante dans le cadre d’une procédure de privatisation. La vente rapporta à l’Etat 120 790 445 400 drachmes (soit 354 484 065,74 EUR). Entretemps, certains anciens actionnaires de la requérante introduisirent devant la cour d’appel administrative d’Athènes un recours en annulation de l’arrêté précité car il serait contraire aux dispositions communautaires en matière d’aides de l’Etat. Par un arrêt n o 2380/1994, la cour d’appel administrative rejeta le recours. Par un arrêt n o 2626/1998, le Conseil d’Etat confirma cet arrêt. Le 6 juillet 1995, le tribunal de l’Union européenne (ex-Tribunal de première instance), qui avait été saisi le 27 mars 1992 par certains concurrents de la requérante, annula la décision de la Commission du 1 er août 1991 et renvoya l’affaire devant cette dernière.
La requérante intervint dans la procédure. Le 17 mars 1999, la Commission rendit une nouvelle décision selon laquelle une partie de la recapitalisation de la requérante (d’un montant de 2 488 000 000 drachmes, soit 7 300 000 EUR) était incompatible avec les dispositions communautaires. Elle ordonna à la Grèce de prendre toutes les mesures utiles afin de récupérer l’aide jugée incompatible avec le droit communautaire. Toutefois, la Commission – contrairement à sa pratique habituelle – n’identifia pas dans sa décision le débiteur auquel le remboursement de l’aide devait être demandé et ne fit à aucun moment mention de la privatisation de la requérante. Le 1 er novembre 1999, le Conseil juridique de l’Etat rendit l’avis n o 647/1999 dans lequel il affirmait que la requérante était le bénéficiaire de l’aide jugée incompatible et que c’était donc à elle de la rembourser.
À cette date, le délai de recours devant le tribunal de première instance des communautés européennes contre la décision de la Commission du 17 mars 1999 était déjà écoulé. Un recours de la requérante introduit avant que le Conseil juridique de l’Etat désigne le bénéficiaire de l’aide de l’Etat aurait été déclaré irrecevable. Le 1 er juin 2000, l’Etat demanda à la requérante de lui verser la somme de 23 771 731 934 drachmes (soit 69 762 969,73 EUR) au titre de l’aide jugée incompatible et au titre d’intérêts. Le 9 juin 2000, la requérante se vit contrainte de verser à l’Etat la somme de 25 837 879 243 drachmes (soit 75 826 498,15 EUR) de façon à ne plus continuer à se voir imposer des intérêts capitalisés exorbitants en sus du capital qu’elle devait rembourser (et qui s’élevaient à dix fois la somme du capital).
La requérante saisit alors le tribunal administratif d’Athènes, siégeant en formation de juge unique, d’une action en opposition contre la décision du 1 er juin 2000. Par un jugement du 22 octobre 2001, celui-ci considéra qu’il était illégal de verser des intérêts capitalisés et réduisit le montant dû par la requérante à la somme de 8 731 636 000 drachmes (soit 25 624 757,15 EUR). En mars et avril 2002, l’Etat et la requérante interjetèrent appel contre ce jugement devant le tribunal administratif d’Athènes siégeant en formation de trois juges. Par deux arrêts n os 2415/2004 et 2417/2004, le tribunal administratif rejeta les appels des deux parties. D’une part, il considéra que le tribunal administratif de première instance n’avait pas méconnu l’article 124 du code de procédure administrative, relatif à la possibilité de cumuler plusieurs voies de recours dans le même acte introductif d’instance.
Il admit que cet acte de la requérante constituait une simple opposition et non un recours en annulation contre la décision de la Commission du 17 mars 1999. Un tel recours ne pouvait être exercé que devant le tribunal de première instance des communautés européennes et non devant les juridictions nationales. Or, l’opposition ne pouvait avoir comme résultat le remboursement d’une somme. D’autre part, il considéra que le tribunal administratif de première instance, en jugeant qu’il n’était pas lié par la force de la chose jugée de l’arrêt n o 2380/1994 de la cour d’appel administrative d’Athènes, n’avait pas non plus méconnu l’article 5 du code de procédure administrative. Les juridictions internes ne pouvaient pas contrôler la légalité de la décision de la Commission du 17 mars 1999, tant que la requérante n’avait pas contesté la légalité de cette décision devant le tribunal de première instance des communautés européennes.
Par son arrêt n o 2380/1994, la cour d’appel administrative n’avait pas examiné la conformité de la décision ministérielle du 7 août 1986 avec le droit communautaire, mais avait admis que l’augmentation forcée du capital social n’avait pas causé un dommage ni aux anciens actionnaires de la requérante ni à leur liberté économique ou à leur droit de propriété. L’Etat et la requérante se pourvurent alors en cassation. Dans un premier moyen, la requérante reprochait au tribunal administratif de première instance de ne pas avoir accepté que ses deux demandes, à savoir le rejet ou l’amendement de la notification individuelle du 1 er juin 2000 et le remboursement du montant indûment versé à l’Etat, pouvaient être présentées de manière cumulative devant ce tribunal.
Dans un deuxième moyen, la requérante reprochait à ce même tribunal d’avoir rejeté son argument selon lequel elle n’était pas tenue, compte tenu des principes de sécurité juridique et de confiance légitime, de rembourser l’aide de l’Etat jugée incompatible avec le droit communautaire. Par un arrêt n o 2894/2012 du 6 août 2012, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi de la requérante. Il confirma que l’acte introductif d’instance de la requérante s’analysait seulement en une opposition qui tendait à annuler ou modifier l’acte attaqué, mais non en un recours contre la décision de la Commission du 17 mars 1999. Un recours contre cette décision aurait pu être exercé par la requérante, qui était d’ailleurs visée directement et individuellement, seulement devant le tribunal de première instance des communautés européennes.
Comme la requérante n’a pas exercé un tel recours, la légalité de cette décision ne pouvait pas être contestée devant les juridictions internes. Le Conseil d’Etat jugea aussi qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait que l’Etat n’avait pas lui-même exercé un recours contre la décision de la Commission. GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1 (droit à un procès équitable) et 13 de la Convention, la requérante se plaint du refus des juridictions grecques d’examiner son recours contre l’acte de l’administration la déclarant bénéficiaire de l’aide de l’Etat litigieuse. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.
Elle précise d’abord qu’aucune raison valable d’intérêt public ne justifiait le recouvrement auprès d’elle de l’aide déclarée incompatible avec le droit communautaire, d’autant plus que l’Etat avait conservé le bénéfice de l’aide suite à la privatisation de la requérante. Elle affirme ensuite qu’à supposer même qu’il y ait eu intérêt public, le principe de la proportionnalité n’aurait pas été respecté en l’occurrence, l’Etat grec ayant récupéré non seulement la totalité de l’aide, mais aussi des intérêts capitalisés exorbitants s’étalant sur une période de quatorze ans (dix fois le montant de l’aide déclarée incompatible).
La requérante se plaint notamment de la violation des principes de sécurité juridique et de confiance légitime en raison, d’une part, de la période de 14 ans écoulée entre l’arrêté ministériel n o 203/1986 et la date à laquelle la requérante s’est vue contrainte de verser la somme de 25 837 879 243 drachmes et, d’autre part, des décisions de la Commission européenne des 7 octobre 1987 et 1 er août 1991 et des arrêts n os 2380/1994 et 2626/1998 de la cour d’appel administrative et du Conseil d’Etat qui lui étaient favorables, dans la mesure où elles établissaient qu’il n’y avait pas eu aide de l’Etat en faveur de la requérante.
Le rejet de l’action de la requérante tendant à contester la décision du 1 er juin 2000 par lequel l’Etat l’obligeait à rembourser une partie de l’aide de l’Etat jugée incompatible avec le droit communautaire a-t-il porté atteinte : a) au droit d’accès à un tribunal de la requérante, compte tenu notamment des motifs avancés par les juridictions grecques pour la débouter ? b) au droit de la requérante au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 ? Plus particulièrement, y a-t-il eu atteinte au principe de proportionnalité et de sécurité juridique, eu égard au fait que quatorze ans se sont écoulés entre la « nationalisation » de la requérante et la date à laquelle elle a été contrainte de rembourser la somme litigieuse augmentée d’intérêts capitalisés ?