CHYLINSKI AND OTHERS v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT

NLD

HOTĂRÂRE

21.04.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Inadmissible

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CHYLINSKI AND OTHERS v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Toate reclamanții sunt reprezentați de dl Th.O.M. Dieben și dl G.A. Jansen, avocați care practică în Amsterdam. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 noiembrie 2011, dl Chylinski a fost oprit de poliție pentru că a călărit o bicicletă în întuneric fără a afișa luminile. Din un control de identitate a apărut că o alertă a fost introdusă în Sistemul de Informații Schengen de către Polonia în scopul arestării sale pentru predare. El a fost arestat provizoriu (voorlopig aangehouden) și luat în arestul poliției (inverzekingstelling) timp de trei zile. Întrebat de un ofițer de poliție în aceeași zi, dl Chylinski a consimțit să se predea în Polonia fără întârziere. La 28 noiembrie 2011, dl Chylinski a apărut în fața unui judecător de investigare (rechter-commissaris). El a consimțit din nou să se predea imediat în Polonia. În aceeași zi judecătorul de investigare a ordonat dlui Chylinski să fie luat în detenție inițială pe cale de reținere (prevenirea). Ordinea a fost în următoarele termeni: „Ordinează persoana solicitată să fie luată în detenție la înaintare și observă că persoana solicitată va fi eliberată imediat ce detenția la înaintare a durat douăzeci de zile și mandatul european de arestare nu a fost încă primit.” 7. La 15 decembrie 2011, procurorul public (oficiar van justitie) a solicitat prelungirea de către Curtea Regională de la Amsterdam (rechtbank) a detenției dlui Chylinski în timpul rezidenției, predarea încă nu a avut loc. O audiere a avut loc în aceeași zi. Dl Chylinski, reprezentat de avocat, susține că „circumstanțe speciale” în sensul articolului 35 alineatul (2) din Legea de Supraveghere (Overleverleverswet) care justifică prelungirea solicitată nu există și consideră că, în cazul în care autoritățile poloneze nu au venit să-l aducă pe dl Chylinski, autoritățile Țărilor de Jos ar trebui să efectueze transferul în Polonia înșiși. În prezentarea sa, o prelungire a termenelor prevăzute la art. 23 din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene nu a fost permisă decât dacă atât statele membre de emitere, cât și statele membre de executare au fost împiedicate prin forță majoră să efectueze predarea. În cazul în care Curtea Regională va ezita să urmeze acest punct de vedere, el a solicitat Curții Regionale să pună o întrebare preliminară Curții a Uniunii Europene (CJUE) în conformitate cu art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Curtea Regională și-a dat hotărârea în aceeași zi. Acesta a ordonat ca dl Chylinski să fie luat în detenție prelungită pe durata unei alte zece zile începând cu 18 decembrie 2011 și a refuzat să pună orice întrebare preliminară CJUE. Razul său a inclus următoarele: „Procurorul a susținut că lipsa unui transport anterior din Polonia constituie forța majoră pentru el și că el nu este obligat să ducă persoana solicitată în Polonia. Curtea regională consideră că procurorul public este însărcinat cu predarea efectivă. Pentru predarea reală el depinde de autoritățile poloneze în ceea ce privește transportul. Statul emitent, fiind partea cu interes în predare, este responsabil pentru transportul real. Dacă transportul real nu poate avea loc în termenul stabilit de lege, acest lucru constituie forță majoră pentru procurorul public. Procurorul public nu este obligat să ducă o persoană solicitată în țara care a eliberat mandatul european de arestare. Termenele din Legea de Supraviețuire care acoperă predarea efectivă sunt destinate creșterii eficienței și vitezei procedurii de predare. Acest lucru este, în primul rând, un interes al autorităților în cauză și, în plus, un interes al persoanei solicitate însuși. Interesul autorităților în cauză nu este prejudiciat deoarece acest lucru a ajuns la un acord reciproc [sic]. Interesul persoanei solicitate este prejudiciat. Mărimea prejudiciului este, cu toate acestea, limitată, deoarece predarea efectivă poate avea loc într-un ordin scurt, și anume la 27 decembrie, și poate fi justificată de ceea ce a fost mai sus considerat. Având în vedere motivele prezentate mai sus, Curtea regională nu consideră niciun motiv să pună întrebări preliminare.” Nu a fost posibilă niciun recurs împotriva acestei decizii. 10. Dl Chylinski a fost predat autorităților poloneze la aeroportul Schiphol (Amsterdam) la 27 decembrie 2011. 11. La 10 decembrie 2011, dl Milkovics a fost arestat provizoriu pe baza unei alerte introduse în sistemul de informare Schengen de către Ungaria în scopul arestării sale pentru predare. El a fost luat în custodie de poliție timp de trei zile. 12. Procurorul public a primit mandatul european de arestare relevant la 12 decembrie 2011. În ziua următoare, 13 decembrie 2011, el a ordonat prelungirea custodiei de poliție până la momentul în care Curtea Regională va lua o decizie privind detenția în închisoare. În același timp, totuși, el a ordonat suspendarea condițională (schorsing) a custodiei de poliție. 13. La 15 februarie 2012, Curtea Regională de Amsterdam a dat o hotărâre care a ordonat reținerea prelungită a dlui Milkovics, care, în același timp, a suspendat condițional până la data deciziei sale eventuale cu privire la permisibilitatea predarii. 14. La 29 februarie 2012, Curtea Regională a dat o hotărâre prin care a constatat predarea dlui Milkovics în Ungaria permisă. La 8 martie 2012, Curtea Regională a adoptat o decizie de prelungire a detenției dlui Milkovics în reținere cu 30 de zile începând din 10 martie 2012. Decizia a remarcat că predarea efectivă nu a avut loc încă din cauza „circumstanțelor speciale”. 16. La 12 martie 2012, dl Milkovics a depus o cerere de suspendare a detenției sale la înaintare. El a declarat că dorește să fie predat în Ungaria cât mai curând posibil pentru a dovedi nevinovăția sa; în orice caz, chiar și în cazul condamnării, condamnarea ar fi puțin probabilă să fie mai mult decât o condamnare suspendată la închisoare sau o ordine de serviciu comunitar având în vedere dosarul penal curat și caracterul relativ minor al acuzațiilor împotriva lui. În cazul în care Curtea Regională se gândește să nu adere la această cerere, el a sugerat ca o întrebare preliminară să fie pusă CJUE. 17. Curtea Regională și-a dat hotărârea la 15 martie 2012, după ce a avut loc o ședință. Rațiunea sa a inclus următoarele: „Prin art. 64 din Legea privind predarea permite suspendarea detenției în reținere în scopul predarii până la momentul în care Curtea Regională a permis predarea. Numai în circumstanțe excepționale, Curtea regională se consideră însăși împuternicită să ordone suspendarea detenției în reținere în scopul predecesării după această decizie; un exemplu este situația în care continuarea detenției ar conduce la o încălcare a articolului 5 din Convenție. Curtea Regională consideră că nu există o circumstanță excepțională care ar trebui să conducă la suspendarea detenției reținute în scopul predarii persoanei solicitate. În acest sens, Curtea Regională constată că persoana solicitată a petrecut doar nouăzeci de zile în detenție și că predarea efectivă autorităților maghiare va avea loc foarte curând, cel târziu la 26 martie 2012. Prin urmare, Curtea Regională nu poate vedea că continuarea detenției în reținere în scopul predarii constituie deja o încălcare a articolului 5 din Convenție. Nici Curtea Regională nu consideră necesară să ia în considerare cererea de suspendare a detenției în conformitate cu standardele aplicabile situației în care Curtea Regională nu și-a dat încă hotărârea. Spre deosebire de avocatul, Curtea regională nu consideră limitarea posibilității de suspendare în scopul predarii la perioada anterioară deciziei, astfel cum se prevede la art. 64 din Legea privind predarea, de a face obiectul articolului 12 din Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. Prezentul articol prevede că persoana solicitată poate fi eliberată provizoriu în orice moment în conformitate cu legislația internă a statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a respectivului stat membru să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni absoarbarea persoanei [sublinierea în original]. În mod clar, legislatorul Țărilor de Jos a considerat restricția posibilităților de suspendare menționate mai sus necesare pentru a împiedica persoana solicitată să se absoargă. Nici nu este cazul că Legea privind predarea exclude posibilitatea de a elibera persoana solicitată din decizia până când predarea efectivă are loc. Este, la urma urmei, în puterea procurorului să elibereze persoana solicitată în orice moment dacă ar trebui să existe ocazie de a face acest lucru. De asemenea, în cazul în care procurorul public nu caută prelungirea detenției în reținere în vederea predarii sau în cazul în care Curții regionale respinge o cerere de prelungire, persoana solicitată va fi eliberată provizoriu până când se va preda efectiv. În consecință, nu este necesară contrue [art. 64 din Legea privind transferul] în funcție de Decizia-cadru, nici nu este necesară nici o întrebare preliminară [la CJUE].” 18. Dl Milkovics a depus un recurs împotriva acestei decizii în fața Curții de Apel din Amsterdam (gerechtshof). 19. Dl Milkovics a fost predat autorităților maghiare la Aeroportul Schiphol la 26 martie 2012, fiind rămas în detenție până atunci. 20. Curtea de Apel a avut o audiere în cazul din 4 aprilie 2012. Dl Milkovics a fost reprezentat de avocatul său. Relieng pe S.T.S. Țările de Jos, nr. 277/05, CEHR 2011, avocatul său a solicitat ca recursul să fie declarat admisibil în ciuda predarii dlui Milkovics nouă zile mai devreme. El a contestat decizia Curții Regionale, susținând că art. 5 din Convenție și articolele 6 și 52 § 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au acționat să anuleze art. 64 alineatul (1) din Legea privind transferul și să introducă un test de subsidiaritate. Subliniind faptul că niciun recurs nu impune hotărârea Curții de Apel, el solicită din nou o întrebare preliminară care va fi adresată CJUE. 21. Curtea de Apel a respins apelul dlui Milkovics la 18 aprilie 2012. Rațiunea sa a inclus următoarele: „Datorită art. 64 din Legea privind predarea suspendarea detenției pentru predare în scopuri de predare este posibilă numai atâta timp cât nu s-a luat nici o decizie judiciară privind permisiunea de predare. Această regulă recunoaște excepțiile numai dacă există o situație excepțională, în care există un pericol ca drepturile garantate de art. 5 din Convenție să fie încălcate. Nu există astfel de situații în acest caz, având în vedere, de asemenea, scurta perioadă pe care persoana solicitată a petrecut în detenție în scopuri de predare în Țările de Jos. Sistemul Legii privind predarea și [Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre] se bazează pe presupunerea că ordinele autorităților judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să fie de încredere ca și cum acestea ar fi decizii ale statului membru solicitat în sine. Persoana solicitată își poate exercita drepturile pe baza Convenției și a acordurilor conexe, fără limitare, în Ungaria și va trebui să se adreseze autorităților maghiare în acest scop. Nu există nici o nouă evaluare de către instanțele Țărilor de Jos în anumite circumstanțe. Având în vedere cele de mai sus, nu este necesar să se pună întrebări preliminare.” Nu s-a putut apela împotriva acestei decizii. 22. La 31 iulie 2011, dl Targus, fiind capturat, a fost solicitat să-și arate licența de pescuit. Din un control de identitate a apărut că o alertă a fost introdusă în Sistemul de Informații Schengen de către Polonia în scopul arestării sale pentru predare. La 2 august 2011, judecătorul de investigare a ordonat ca dl Targus să fie în detenție inițială. Ordinea a fost în următoarele termeni: „Ordinează persoana solicitată să fie luată în reținere la reținere și observă că persoana solicitată va fi eliberată imediat ce detenția la reținere a durat douăzeci de zile și mandatul european de arestare nu a fost încă primit.” 24. La 3 august 2011, judecătorul investigator a dat o decizie condițională de suspendare a detenției dlui Targus în reținere la reținere. 25. La 3 octombrie 2011, Curtea Regională de Amsterdam a dat o decizie de ordonare a dlui Targus în detenție prelungită, care, în același timp, a suspendat condițional până la data deciziei sale eventuale privind permisibilitatea predarii. 26. Procurorul public a primit mandatul european de arestare relevant la 5 august 2011. 27. La 6 decembrie 2011, Curtea Regională a dat o decizie de a acorda permisiunea predarii dlui Targus în Polonia în ceea ce privește o acuzație, dar a refuzat această permisiune în ceea ce privește o pluralitate de alte acuzații. Dl Targus a fost retras în detenție în aceeași zi. 28. La 15 decembrie 2011, procurorul a solicitat prelungirea de către Curtea Regională de la Amsterdam a detenției dlui Targus în timpul reținutului, predarea nu a avut loc încă. 29. O audiere a avut loc în aceeași zi. Dl Targus, reprezentat de avocat, susține că, din aceleași motive ca și în cazul dlui Chylinski (a se vedea punctul 8 de mai sus) „circumstanțe speciale” în sensul articolului 35 alineatul (2) din Legea privind predarea justifică prelungirea solicitată nu există și a solicitat Curții regionale să pună o întrebare preliminară la CJUE în temeiul articolului 267 din TFUE. În alternativă, el susține că nu există nici un pericol de abscondare, deoarece a rămas doar o acuzație pentru el de a face față în Polonia, una minoră și a construit o existență stabilă în Țările de Jos cu familia sa. 30. Curtea regională și-a dat hotărârea în aceeași zi. Acesta a ordonat prelungirea detenției dlui Targus în reținere pentru încă zece zile începând cu 16 decembrie 2011 și a refuzat să pună orice întrebare preliminară CJUE. Raționarea acestui punct este identică cu cea a dlui Chylinski (a se vedea punctul 9 de mai sus). De asemenea, a constatat că nu există circumstanțe speciale care justifică suspendarea detenției. Dl Targus a fost predat autorităților poloneze la aeroportul Schiphol (Amsterdam) la 27 decembrie 2011. 32. Următoarele dispoziții ale dreptului pozitiv al Uniunii Europene sunt relevante pentru cazul: „Curtea a Uniunii Europene are competența de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor instituțiilor, organismelor, birourilor sau agențiilor Uniunii; în cazul în care o astfel de întrebare este susținută în fața oricărei instanțe sau instanțe ale unui stat membru, această instanță poate, dacă consideră că o decizie privind această chestiune este necesară pentru a-i permite să se judece, solicită Curții să se pronunțe pe această temă. În cazul în care o astfel de întrebare este susținută într-un caz pe calea unei instanțe sau a unui tribunal al unui stat membru împotriva căror hotărâri nu există cale judiciară în temeiul dreptului intern, această instanță sau instanța intervine în fața Curții. În cazul în care o astfel de întrebare este susținută într-un caz pe calea unei instanțe sau a unui tribunal al unui stat membru cu privire la o persoană în custodie, Curtea a Uniunii Europene acționează cu minimul de întârziere.” „Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei”.” „1. Orice limitare a exercitării drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta carte trebuie să fie prevăzută prin lege și să respecte esența acestor drepturi și libertăți. Sub rezerva principiului proporționalității, limitările pot fi făcute numai dacă sunt necesare și îndeplinesc cu adevărat obiectivele de interes general recunoscute de Uniune sau necesitatea de a proteja drepturile și libertățile altora. ...” „Când o persoană este arestat pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana solicitată ar trebui să rămână în detenție, în conformitate cu legea statului membru de executare. Persoana poate fi eliberată provizoriu în orice moment în conformitate cu legislația internă a statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a respectivului stat membru să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni absoarbarea persoanei”. „1. Persoana solicitată să fie predată cât mai curând posibil la o dată convenită între autoritățile în cauză. El sau ea va fi predat cel târziu 10 zile de la decizia finală privind executarea mandatului european de arestare. În cazul în care predarea persoanei solicitate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată prin circumstanțe care nu sunt controlate de niciunul dintre statele membre, autoritățile judiciare de executare și emitere se contactează imediat și se acordă o nouă dată de predare. În acest caz, predarea se efectuează în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită. Predarea poate fi, în mod excepțional, amânată temporar din motive umanitare grave, de exemplu, dacă există motive substanțiale de a crede că ar pune în pericol viața sau sănătatea persoanei solicitate. Execuția mandatului european de arestare are loc imediat ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează imediat autoritatea judiciară de emitere și acordă o nouă dată de predare. În acest caz, predarea se efectuează în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. La expirarea termenelor menționate la alineatele (2)- (4), dacă persoana este încă deținută în custodie, este eliberată.” 33. În hotărârea sa din 6 octombrie 1982, în cauza 283/81 (Srl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA/Ministrul Sănătății), Curtea a Comunităților Europene (denumită în continuare „CEJ”) a răspuns la o cerere de la Curtea Italiană de casă pentru o hotărâre privind dacă art. 177 alineatul al treilea paragraf din Tratatul CEE (denumit în continuare art. 267 din TFUE) stabilește obligația de a face trimitere la o chestiune care împiedică instanța națională să stabilească dacă întrebarea susținută este justificată sau dacă a pus această obligație subordonată constatării anterioare a unei îndoieli interpretative rezonabile. În acest sens, CEJ a considerat necesar să se definească sensul, în sensul dreptului comunitar, al expresiei „în cazul în care se pune o astfel de întrebare” pentru a determina circumstanțele în care o instanță națională sau un tribunal împotriva căruia deciziile nu există remediere judiciară în temeiul dreptului național sunt obligate să pună o chestiune în fața acesteia. CEJ a observat următoarele: „... trebuie, în primul rând, subliniat faptul că art. 177 nu constituie un mijloc de recurs disponibil părților la o procedură pe calea unei instanțe naționale. Prin urmare, pur și simplul fapt că o parte susține că diferența dă naștere la o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar nu înseamnă că instanța sau tribunalul în cauză este obligată să ia în considerare faptul că o întrebare a fost susținută în sensul articolului 177. În al doilea rând, din relația dintre art. 177 al doilea și al treilea paragraf, instanțele sau tribunalele menționate la al treilea paragraf au aceeași discreție ca orice alt tribunal național pentru a se asigura dacă o decizie privind o chestiune de drept comunitar este necesară pentru a le permite să se judece. Prin urmare, aceste instanțe sau tribunale nu sunt obligate să se adreseze instanței de justiție o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar susținută în fața acestora, dacă această întrebare nu este relevantă, adică, dacă răspunsul la această întrebare, indiferent de ce ar putea fi, nu poate afecta în niciun fel rezultatul cazului.” și a prezentat următoarea interpretare a articolului 177 din Tratatul CEE: „Al treilea paragraf din art. 177 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că o instanță sau un tribunal împotriva căruia nu este necesară nicio soluție judiciară în temeiul dreptului național, atunci când se pune o întrebare a dreptului comunitar în fața acesteia, să se conformeze obligația de a pune chestiunea în fața Curții, cu excepția cazului în care a stabilit că întrebarea susținută este irelevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a fost deja interpretată de Curtea sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât să nu permit nicio îndoință rezonabilă. Existența unei astfel de posibilități trebuie evaluată în funcție de caracteristicile specifice ale dreptului comunitar, de dificultățile specifice la care își crește interpretarea și de riscul de divergență în deciziile judiciare în cadrul Comunității.” 34. În cauza 388/85, Pardini/Minstrul del Commercio con l’Estero [1988], Rec., p. 2041, punctul 11; Hotărârea C-159/90, Societatea pentru protecția copiilor nenăscuți Irlanda/Grogan [1991], Rec. p. I-4685, punctul 12; și Hotărârea C-176/96, Jyri Lehtonen, Castors Canada Dry Namur-Braine ASBL și Fédération Royale Belge des Sociétés de Basket-ball ASBL (FRBSB), punctul 19, CEJ a susținut: „A] instanța națională sau tribunalul nu este împuternicită să aducă o chestiune în fața Curții prin intermediul unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 177 din tratat, cu excepția cazului în care se solicită o litigiu în fața acesteia să ia o decizie care ar putea lua în considerare hotărârea preliminară. Pe de altă parte, Curtea nu are competența de a auzi o trimitere pentru o hotărâre preliminară atunci când la momentul în care este făcută procedura în fața instanței care a făcut ca aceasta a fost deja încheiată.” 35. În partea sa relevantă, Legea privind predarea prevede următoarele: „1. La cererea procurorului public, Curtea Regională poate ordona persoanei solicitate deținute în reținere la ședința sa. Înainte de a-și încheia examinarea cazului în ședință, Curtea regională decide ex officio ... cu privire la detenția extinsă în reținere a persoanei solicitate în cazul în care este în detenție inițială în vederea detenției deținute în reținere sau în custodia de poliție.” „Detenția ordonată în temeiul articolului 27 se încheie, fără a aduce atingere posibilității detenție suplimentară pentru alte motive, imediat după ce: a. acest lucru este ordonat de procurorul public sau de Curtea Regională, fie de oficiu, fie la cererea persoanei solicitate sau a avocatului său; b. a durat zece zile de la ziua hotărârii Curții Regionale, cu excepția cazului în care Curtea Regională a prelungit detenția la cererea procurorului public între timp.” „1. Prolungarea detenției, astfel cum se menționează în secțiunea 33 sub b, nu poate fi mai mult de zece zile. În derogare de la primul paragraf, detenția poate fi prelungită timp de treizeci de zile, dacă: a. în plus, extrădarea a fost solicitată, sau predarea de către Curtea Penală Internațională sau de un alt tribunal internațional, iar ministrul competent nu a decis încă asupra acestor cereri; b. predarea a fost permisă, dar predarea efectivă nu s-a dovedit posibilă în termenul stabilit în acest scop. Persoana solicitată trebuie să aibă posibilitatea de a fi auzită în legătură cu cererea de prelungire a detenției sale.” (1). Persoana solicitată este predată cât mai curând posibil după decizia în care a fost permisă predarea în întregime sau în parte, dar nu mai târziu de zece zile de la data prezentei decizii. Procurorul public decide ora și locul după consultarea cu autoritățile judiciare emitente. În cazul în care datorită circumstanțe speciale, predarea persoanei solicitate nu poate avea loc în termenul stabilit în primul paragraf, o nouă dată se stabilește prin acord reciproc. În acest caz, predarea se efectuează în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. Predarea poate fi amânată în mod excepțional atâta timp cât motivele umanitare grave împiedică predarea, în special atâta timp cât călătoria ar fi iresponsabilă având în vedere starea de sănătate a persoanei solicitate. Autoritatea judiciară solicitată este informată fără întârziere. Procurorul public stabilește, după consultarea autorității judiciare solicitante, momentul și locul în care poate avea loc predarea. În acest caz, predarea se efectuează în termen de zece zile de la noua dată astfel determinată. Detenția persoanei solicitate se încheie după expirarea termenelor stabilite în primul până la al treilea paragraf.” „1. În cazurile în care o decizie privind detenția poate sau trebuie luată în temeiul prezentei acte, se poate da o ordonanță pentru a fi amânată sau suspendată condițional (voorwaardelijk opgeschort de geschorst) până la momentul hotărârii Curții regionale în care predarea este permisă. Condițiile care trebuie stabilite pot presupune numai să prevină abscondarea persoanei solicitate. ...”

A list of the applicants is set out in the appendix. All applicants are represented by Mr Th.O.M. Dieben and Mr G.A. Jansen, lawyers practising in Amsterdam. 2. The facts of the cases, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. 3. On 25 November 2011 Mr Chylinski was stopped by police for riding a bicycle in the dark without showing lights. From an identity check it emerged that an alert had been entered in the Schengen Information System by Poland for the purpose of his arrest for surrender. He was provisionally arrested (voorlopig aangehouden) and taken into police custody (inverzekeringstelling) for three days. 4. Questioned by a police officer the same day, Mr Chylinski consented to his surrender to Poland without delay. 5. On 28 November 2011 Mr Chylinski appeared before an investigating judge (rechter-commissaris). He again consented to his immediate surrender to Poland. 6. On the same day the investigating judge ordered Mr Chylinski taken into initial detention on remand (bewaring). The order was in the following terms: “Orders the requested person to be taken into detention on remand and notes that the requested person shall be released as soon as the detention on remand has lasted twenty days and the European arrest warrant has not yet been received.” 7. On 15 December 2011 the public prosecutor (officier van justitie) sought the prolongation by the Amsterdam Regional Court (rechtbank) of Mr Chylinski’s detention on remand, surrender having not yet taken place. 8. A hearing was held the same day. Mr Chylinski, represented by counsel, argued that “special circumstances” within the meaning of section 35(2) of the Surrender Act (Overleveringswet) justifying the prolongation requested did not exist. He took the view that if the Polish authorities did not come to fetch Mr Chylinski, then the Netherlands authorities should effect the transfer to Poland themselves. In his submission, an extension of the time-limits set out in Article 23 of the Council Framework Decision of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between European Union Member States was permitted only if both the issuing and the executing Member States were prevented by force majeure from effecting the surrender. Should the Regional Court be hesitant to follow this view, he asked the Regional Court to put a preliminary question to the Court of Justice of the European Union (CJEU) under Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union (TFEU). 9. The Regional Court gave its decision the same day. It ordered Mr Chylinski to be taken into extended detention on remand (gevangenhouding) for a further ten days from 18 December 2011 and declined to put any preliminary question to the CJEU. Its reasoning included the following: “The public prosecutor has argued that the lack of any earlier transport from Poland constitutes force majeure for him and that he is not under any obligation to take the requested person to Poland. The Regional Court takes the view that the public prosecutor is tasked with the actual surrender. For the actual surrender he is dependent on the Polish authorities as regards transport. The issuing state, being the party with an interest in the surrender, is responsible for the actual transport. If the actual transport cannot take place within the time-limit set by law, then this constitutes force majeure for the public prosecutor. The public prosecutor is under no obligation to take a requested person to the country that issued the European arrest warrant. The time-limits in the Surrender Act covering actual surrender are intended to increase the efficiency and speed of the surrender procedure. This is in the first place an interest of the authorities concerned and additionally an interest of the requested person himself. The interest of the authorities concerned is not harmed since this has come into being by mutual agreement [sic]. The interest of the requested person is harmed. The extent of the harm is however limited since actual surrender can actually take place in short order, namely on 27 December, and can be justified by what has been considered above. In view of the reasons outlined above the Regional Court sees no reason to put any preliminary questions.” No appeal was possible against this decision. 10. Mr Chylinski was surrendered to the Polish authorities at Schiphol (Amsterdam) Airport on 27 December 2011. 11. On 10 December 2011 Mr Milkovics was provisionally arrested on the basis of an alert entered in the Schengen Information System by Hungary for the purpose of his arrest for surrender. He was taken into police custody for three days. 12. The public prosecutor received the relevant European arrest warrant on 12 December 2011. The following day, 13 December 2011, he ordered the extension of the police custody until such time as the Regional Court would give a decision concerning detention on remand. At the same time, however, he ordered the conditional suspension (schorsing) of the police custody. 13. On 15 February 2012 the Amsterdam Regional Court gave a decision ordering Mr Milkovics’s extended detention on remand, which at the same time it conditionally suspended until the date of its eventual decision on the permissibility of surrender. 14. On 29 February 2012 the Regional Court gave a decision finding Mr Milkovics’s surrender to Hungary permissible. Mr Milkovics was taken into detention on remand the same day. 15. On 8 March 2012 the Regional Court gave a decision extending Mr Milkovics’s detention on remand by a further thirty days starting on 10 March 2012. The decision noted that actual surrender had not yet taken place because of “special circumstances”. 16. On 12 March 2012 Mr Milkovics lodged a request for the suspension of his detention on remand. He stated that he wished to be surrendered to Hungary as soon as possible so as to prove his innocence; at all events, even in the event of a conviction the sentence would be unlikely to be more than a suspended prison sentence or a community service order given his clean criminal record and the (in his submission) relatively minor nature of the charges against him. Should the Regional Court be minded not to accede to this request, he suggested that a preliminary question be put to the CJEU. 17. The Regional Court gave its decision on 15 March 2012 after having held a hearing. It dismissed the applicant’s request for suspension of his detention on remand. Its reasoning included the following: “Section 64 of the Surrender Act allows the suspension of detention on remand for the purpose of surrender until the moment at which the Regional Court has permitted the surrender. Only in exceptional circumstances does the Regional Court consider itself empowered to order the suspension of the detention on remand for the purpose of surrender after that decision; an example is the situation in which continued detention would lead to a violation of Article 5 of the Convention. The Regional Court takes the view that no exceptional circumstances are apparent that ought to lead to the suspension of the detention on remand for the purpose of surrender of the requested person. In so finding, the Regional Court notes that the requested person has spent only nineteen days in detention and that actual surrender to the Hungarian authorities is expected to take place very soon, no later than 26 March 2012. The Regional Court therefore cannot see that continuing the detention in remand for the purpose of surrender constitutes a violation of Article 5 of the Convention already now. Nor does the Regional Court see any need to consider the request for suspension of the detention according to the standards applicable to the situation in which the Regional Court has not yet given its decision. Unlike counsel, the Regional Court does not consider the limitation of the possibility of suspension for the purpose of surrender to the period preceding the decision, as laid down in section 64 of the Surrender Act, to run counter to Article 12 of Council Framework Decision 2002/584 of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States. That Article provides that the person requested may be released provisionally at any time in conformity with the domestic law of the executing Member State, provided that the competent authority of the said Member State takes all the measures it deems necessary to prevent the person absconding [emphasis in the original]. Clearly the Netherlands legislature has considered the restriction of the possibilities of suspension referred to above necessary to prevent the requested person absconding. Nor is it the case that the Surrender Act rules out the possibility of releasing the requested person from the decision until actual surrender takes place. It is, after all, within the power of the public prosecutor to release the requested person at any time if there should be occasion to do so. Likewise, if the public prosecutor does not seek the prolongation of the detention on remand for the purpose of surrender or if the Regional Court dismisses a request for its prolongation, then the requested person will be released provisionally until actual surrender takes place. There is accordingly no necessity to construe [section 64 of the Surrender Act] in the light of the Framework Decision, nor is there a need for any preliminary questions [to the CJEU].” 18. Mr Milkovics lodged an appeal against this decision with the Amsterdam Court of Appeal (gerechtshof). 19. Mr Milkovics was surrendered to the Hungarian authorities at Schiphol Airport on 26 March 2012, having remained in detention until then. 20. The Court of Appeal held a hearing in the case on 4 April 2012. Mr Milkovics was represented by his counsel. Relying on S.T.S. v. the Netherlands, no. 277/05, ECHR 2011, his counsel asked that the appeal be declared admissible despite Mr Milkovics’s surrender nine days earlier. He challenged the decision of the Regional Court, arguing that Article 5 of the Convention and Articles 6 and 52 § 1 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union acted to override section 64(1) of the Surrender Act and introduce a subsidiarity test. Pointing out that no appeal lay to the decision of the Court of Appeal, he again asked for a preliminary question to be put to the CJEU. 21. The Court of Appeal dismissed Mr Milkovics’s appeal on 18 April 2012. Its reasoning included the following: “Given section 64 of the Surrender Act suspension of detention on remand for surrender purposes is possible only as long as no judicial decision has been taken about allowing surrender. This rule admits of exceptions only if there is an exceptional situation, in which there is a danger that the rights guaranteed by Article 5 of the Convention may be violated. There is no such situation in the present case, considering also the brief period that the requested person has spent in detention for surrender purposes in the Netherlands. The system of the Surrender Act and [Council Framework Decision 2002/584 of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States] is based on the assumption that the orders of the judicial authorities of the Member States of the European Union are to be trusted as if they were decisions of the requested Member State itself. The requested person can exercise his rights based on the Convention and related arrangements without limitation in Hungary and will have to approach the Hungarian authorities for that purpose. There is no point to any further assessment by the Netherlands courts in the given circumstances. In view of the above, there is no need to put any preliminary questions.” No appeal was possible against this decision. 22. On 31 July 2011 Mr Targus, having been spotted fishing, was asked to show his fishing licence. From an identity check it emerged that an alert had been entered in the Schengen Information System by Poland for the purpose of his arrest for surrender. He was provisionally arrested and taken into police custody for three days. 23. On 2 August 2011 the investigating judge ordered Mr Targus taken into initial detention on remand. The order was in the following terms: “Orders the requested person to be taken into detention on remand and notes that the requested person shall be released as soon as the detention on remand has lasted twenty days and the European arrest warrant has not yet been received.” 24. On 3 August 2011 the investigating judge gave a decision conditionally suspending Mr Targus’s detention on remand. 25. On 3 October 2011 the Amsterdam Regional Court gave a decision ordering Mr Targus taken into extended detention on remand, which at the same time it conditionally suspended until the date of its eventual decision on the permissibility of surrender. 26. The public prosecutor received the relevant European arrest warrant on 5 August 2011. 27. On 6 December 2011 the Regional Court gave a decision giving permission for Mr Targus’s surrender to Poland in respect of one charge but refusing such permission in respect of a plurality of other charges. Mr Targus was taken back into detention on remand the same day. 28. On 15 December 2011 the public prosecutor sought the prolongation by the Amsterdam Regional Court of Mr Targus’s detention on remand, surrender having not yet taken place. 29. A hearing was held the same day. Mr Targus, represented by counsel, argued that on the same grounds as in the case of Mr Chylinski (see paragraph 8 above) that “special circumstances” within the meaning of section 35(2) of the Surrender Act justifying the prolongation requested did not exist and asked the Regional Court to put a preliminary question to the CJEU under Article 267 of the TFEU. In the alternative, he argued that there was no danger of his absconding since only one charge remained for him to face in Poland, a minor one at that, and he had built a stable existence in the Netherlands with his family. 30. The Regional Court gave its decision the same day. It ordered the prolongation of Mr Targus’s detention on remand for a further ten days from 16 December 2011 and declined to put any preliminary question to the CJEU. Its reasoning on this point was identical to that in the case of Mr Chylinski (see paragraph 9 above). It also found that there were no special circumstances justifying suspending the detention. No appeal was possible against this decision. 31. Mr Targus was surrendered to the Polish authorities at Schiphol (Amsterdam) Airport on 27 December 2011. 32. The following provisions of positive European Union law are relevant to the case: “The Court of Justice of the European Union shall have jurisdiction to give preliminary rulings concerning: (a) the interpretation of the Treaties; (b) the validity and interpretation of acts of the institutions, bodies, offices or agencies of the Union; Where such a question is raised before any court or tribunal of a Member State, that court or tribunal may, if it considers that a decision on the question is necessary to enable it to give judgment, request the Court to give a ruling thereon. Where any such question is raised in a case pending before a court or tribunal of a Member State against whose decisions there is no judicial remedy under national law, that court or tribunal shall bring the matter before the Court. If such a question is raised in a case pending before a court or tribunal of a Member State with regard to a person in custody, the Court of Justice of the European Union shall act with the minimum of delay.” “Everyone has the right to liberty and security of person.” “1. Any limitation on the exercise of the rights and freedoms recognised by this Charter must be provided for by law and respect the essence of those rights and freedoms. Subject to the principle of proportionality, limitations may be made only if they are necessary and genuinely meet objectives of general interest recognised by the Union or the need to protect the rights and freedoms of others. ...” “When a person is arrested on the basis of a European arrest warrant, the executing judicial authority shall take a decision on whether the requested person should remain in detention, in accordance with the law of the executing Member State. The person may be released provisionally at any time in conformity with the domestic law of the executing Member State, provided that the competent authority of the said Member State takes all the measures it deems necessary to prevent the person absconding.” “1. The person requested shall be surrendered as soon as possible on a date agreed between the authorities concerned. 2. He or she shall be surrendered no later than 10 days after the final decision on the execution of the European arrest warrant. 3. If the surrender of the requested person within the period laid down in paragraph 2 is prevented by circumstances beyond the control of any of the Member States, the executing and issuing judicial authorities shall immediately contact each other and agree on a new surrender date. In that event, the surrender shall take place within 10 days of the new date thus agreed. 4. The surrender may exceptionally be temporarily postponed for serious humanitarian reasons, for example if there are substantial grounds for believing that it would manifestly endanger the requested person’s life or health. The execution of the European arrest warrant shall take place as soon as these grounds have ceased to exist. The executing judicial authority shall immediately inform the issuing judicial authority and agree on a new surrender date. In that event, the surrender shall take place within 10 days of the new date thus agreed. 5. Upon expiry of the time limits referred to in paragraphs 2 to 4, if the person is still being held in custody he shall be released.” 33. In its judgment of 6 October 1982 in Case 283/81 (Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA v Ministry of Health), the Court of Justice of the European Communities (hereafter ECJ) responded to a request from the Italian Court of Cassation for a ruling as to whether the third paragraph of Article 177 of the EEC Treaty (now Article 267 of the TFEU) laid down an obligation to refer a matter which precluded the national court from determining whether the question raised was justified or whether it made that obligation conditional on the prior finding of a reasonable interpretative doubt. In this connection, the ECJ found it necessary to define the meaning, for purposes of Community law, of the expression “where any such question is raised” in order to determine the circumstances in which a national court or tribunal against whose decisions there is no judicial remedy under national law is obliged to bring a matter before it. The ECJ observed the following: “... it must in the first place be pointed out that Article 177 does not constitute a means of redress available to the parties to a case pending before a national court or tribunal. Therefore the mere fact that a party contends that the dispute gives rise to a question concerning the interpretation of Community law does not mean that the court or tribunal concerned is compelled to consider that a question has been raised within the meaning of Article 177. Secondly, it follows from the relationship between the second and third paragraphs of Article 177 that the courts or tribunals referred to in the third paragraph have the same discretion as any other national court or tribunal to ascertain whether a decision on a question of community law is necessary to enable them to give judgment. Accordingly, those courts or tribunals are not obliged to refer to the court of justice a question concerning the interpretation of community law raised before them if that question is not relevant, that is to say, if the answer to that question, regardless of what it may be, can in no way affect the outcome of the case.” and gave the following interpretation of Article 177 of the EEC Treaty: “The third paragraph of Article 177 of the EEC Treaty must be interpreted as meaning that a court or tribunal against whose decisions there is no judicial remedy under national law is required, where a question of Community law is raised before it, to comply with its obligation to bring the matter before the Court of Justice, unless it has established that the question raised is irrelevant or that the Community provision in question has already been interpreted by the Court of Justice or that the correct application of Community law is so obvious as to leave no scope for any reasonable doubt. The existence of such a possibility must be assessed in the light of the specific characteristics of Community law, the particular difficulties to which its interpretation gives rise and the risk of divergences in judicial decisions within the Community.” 34. In Case 338/85 Pardini v Ministero del Commercio con l’Estero [1988] ECR 2041, paragraph 11; Case C-159/90 Society for the Protection of Unborn Children Ireland v Grogan [1991] ECR I-4685, paragraph 12; and Case C-176/96, Jyri Lehtonen, Castors Canada Dry Namur-Braine ASBL and Fédération Royale Belge des Sociétés de Basket-ball ASBL (FRBSB), paragraph 19, the ECJ held: “[A] national court or tribunal is not empowered to bring a matter before the Court by way of a reference for a preliminary ruling under Article 177 of the Treaty unless a dispute is pending before it in the context of which it is called upon to give a decision which could take into account the preliminary ruling. Conversely, the Court of Justice has no jurisdiction to hear a reference for a preliminary ruling when at the time it is made the procedure before the court making it has already been terminated.” 35. In its relevant part, the Surrender Act provides as follows: “1. At the request of the public prosecutor, the Regional Court can order the person requested detained on remand at its hearing. 2. Before terminating its examination of the case in the hearing the Regional Court shall decide ex officio ... on the extended detention on remand of the person requested if he is in initial detention on remand or police custody.” “Detention ordered pursuant to section 27 shall – without prejudice to the possibility of further detention on other grounds – be terminated as soon as: a. it is so ordered by the public prosecutor or the Regional Court, whether ex officio or at the request of the person requested or his counsel; b. it has lasted ten days from the day of the Regional Court’s decision, unless the Regional Court has prolonged the detention on the application of the public prosecutor in the meantime.” “1. Prolongation of the detention as referred to in section 33 under b can be for no longer than ten days. 2. In derogation from the first paragraph, the detention can be prolonged for thirty days at a time if: a. in addition, extradition has been requested, or surrender by the International Criminal Court or another international tribunal, and the competent Minister has not yet decided on those requests; b. surrender has been permitted, but actual surrender has not proved possible within the time-limit set for that purpose. 3. The person requested shall be given the opportunity to be heard about the application for prolongation of his detention.” “1. The person requested shall be surrendered as soon as possible after the decision in which surrender has been permitted in whole or in part, but no later than ten days after the date of this decision. The public prosecutor shall decide the time and place after consultation with the issuing judicial authorities. 2. If owing to special circumstances the surrender of the requested person cannot take place within the time-limit set in the first paragraph, a new date shall be determined by mutual agreement. In that event, the surrender shall take place within 10 days of the new date thus agreed. 3. The surrender may exceptionally be postponed as long as serious humanitarian reasons prevent the surrender, in particular as long as travel would be irresponsible in view of the state of health of the person requested. The requesting judicial authority shall be informed of this without delay. The public prosecutor shall, after consulting the requesting judicial authority, determine the time and place at which the surrender can take place. In that event, the surrender shall take place within ten days of the new date thus determined. 5. The detention of the person requested shall be terminated after the time-limits set out in the first through third paragraphs have ended.” “1. In cases in which a decision on detention can or must be taken pursuant to this Act, an order can be given for such detention to be conditionally deferred or suspended (voorwaardelijk opgeschort of geschorst) until the moment of the decision of the Regional Court in which the surrender is permitted. The conditions to be set may purport only to prevent the requested person’s absconding. ...”

§ Cauze similare