CASE OF DELFI AS v. ESTONIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF DELFI AS v. ESTONIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

Hotărârea

din 16 iunie 2015

În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei

(Cererea nr.

64569/09)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

PROCEDURA

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

A. Originea cauzei

B. Articolul și comentariile publicate în portalul internet de știri

C. Procesul civil împotriva societății reclamante

D. Evoluția ulterioară

II. Dreptul și practica interne relevante

III. Instrumente internaționale relevante

A. Consiliul Europei

B. Alte surse internaționale

IV. norme relevante ale Uniunii Europene și elemente de drept comparat

A. Instrumentele și jurisprudența organelor Uniunii Europene

B. Drept comparat

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

10 din Convenție

A. Hotărârea Camerei

B. Argumentele părților în fața Marii Camere

C. Observațiile intervenienților

D. Motivarea Curții

Pentru aceste motive,

Opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakaș, de Gaetano și Kjølbro

Opinia concordantă a judecătorului Zupančič

Opinia separată comună a judecătorilor Sajó și Tsotsoria

ANEXĂ

În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Ișıl Karakaș, Ineta Ziemele, Boštjan M. Zupančič, András Sajó, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Helena Jäderblom, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iulie 2014 și 18 martie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

64569/09 îndreptată împotriva Republicii Estonia, prin care Delfi AS, o societate pe acțiuni înregistrată în Estonia (

societatea reclamantă

), a sesizat Curtea la 4

decembrie 2009, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

2.

Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul V. Otsmann și doamna K.

Turk, avocați în Tallinn. Guvernul estonian (

Guvernul

)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna M. Kuurberg, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Societatea reclamantă consideră faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de terți în portalul său internet de știri ca fiind o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare care contravine art.

10 din Convenție.

4.

Cererea a fost repartizată Secției a cincea a Curții (art.

52 §

1 din Regulamentul Curții –

Regulamentul

). La 1 februarie 2011, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (art.

25 §

1 din Regulament). Cauza a fost astfel repartizată Secției întâi în compunerea sa remaniată. La 10 octombrie 2013, o cameră compusă din Isabelle Berro

‑

Lefèvre, președinte, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, și André Wampach, grefier adjunct de secție, a pronunțat o hotărâre în care, în unanimitate, Camera a declarat cererea admisibilă și a constatat neîncălcarea art.

10 din Convenție.

5.

La 8 ianuarie 2014, societatea reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în conformitate cu art.

43 din Convenție. Colegiul Marii Camere a încuviințat cererea în data de 17 februarie 2014.

6.

Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art.

26 §

4 și 5 din Convenție și art.

24 din Regulament.

7.

Societatea reclamantă și Guvernul au prezentat observații scrise complementare (art.

59 §

1 din Regulament) cu privire la fondul cauzei.

8.

De asemenea, s-au primit observații scrise din partea organizațiilor enumerate în continuare, care au primit încuviințarea președintelui Marii Camere să intervină ca terți în procedura scrisă (art.

36 §

2 din Convenție și art.

44 §

2 din Regulament):

Helsinki Foundation for Human Rights

;

Article 19

;

Access

;

Media Legal Defence Initiative

(MLDI) și cele 28 de organizații asociate; în solidar,

European Digital Media Association

(EDiMA),

Computer and Communications Industry Association

(CCIA Europe) și EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociații de furnizori europeni de servicii de internet.

9.

La 9 iulie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.

59 §

3 din Regulament).

S-au înfățișat:

–

–

pentru Guvern

doamnele M. Kuurberg,

agent

,

M.

Kaur,

K.

Mägi,

consilieri

;

–

pentru societatea reclamantă

domnul

V.

Otsmann,

doamna

K.

Turk,

consilieri

.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnul Otsmann și doamnele Turk și Kuurberg, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii Ziemele, Spano, Raimondi, Villiger și Bianku.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

10.

Societatea reclamantă este o societate pe acțiuni (

aktsiaselts

) înregistrată în Estonia.

A. Originea cauzei

11.

Societatea reclamantă are în proprietate Delfi, un portal internet de știri în care se publicau zilnic circa 330 de articole de știri la data depunerii cererii. Delfi este unul dintre cele mai mari portaluri internet de știri din Estonia. Acesta publică știri în limbile estoniană și rusă în Estonia, dar funcționează și în Letonia și Lituania.

12.

În perioada în litigiu, la finalul articolelor de știri apăreau termenii „Adaugă un comentariu” și câmpuri pentru comentarii, numele autorului comentariului și adresa sa de e-mail (acest ultim câmp era opțional). Sub aceste câmpuri, apăreau două butoane: „Adaugă comentariu” și „Citește comentariile”. Butonul „Citește comentariile” permitea accesul la secțiunea cu comentariile altora, care era o rubrică separată de articol. Comentariile se încărcau automat și, ca atare, nu erau modificate sau moderate de societatea reclamantă. Articolele înregistrau zilnic circa 10

000 de comentarii, pe care majoritatea cititorilor le scriau sub pseudonime.

13.

Exista însă un sistem de notificare și retragere în vigoare: oricare cititor putea semnala un comentariu ca

leim

(termenul estonian pentru un mesaj ofensator sau calomnios ori un mesaj care instigă la ură pe internet), iar comentariul era șters rapid. Mai mult, exista un sistem pentru ștergerea automată a comentariilor care conțineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În plus, persoana care se considera victima unui comentariu calomnios putea sesiza direct societatea reclamantă, care ștergea imediat comentariul.

14.

Societatea reclamantă a luat măsuri pentru a-i informa pe utilizatori că respectivele comentarii scrise pe website nu exprimă opinia societății și că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru conținutul lor. De asemenea, societatea a afișat pe website-ul Delfi „Reguli pentru comentarii”, cu următorul conținut:

„Forumul Delfi este un mijloc tehnic ce permite utilizatorilor să scrie comentarii. Delfi nu aduce modificări comentariilor. Autorul comentariilor este răspunzător pentru conținutul acestora. Vă rugăm să rețineți că au existat cazuri în care instanțele estoniene au sancționat autorii pentru conținutul unui comentariu [...]

Delfi interzice comentariile al căror conținut nu respectă bunele practici; acestea sunt comentariile care:

– conțin amenințări;

– conțin insulte;

– instigă la ostilitate și violență;

– instigă la activități ilegale [...]

– conțin referiri fără legătură cu subiectul, spam sau publicitate;

– sunt lipsite de temei și/sau legătură cu subiectul;

– conțin expresii obscene și vulgarități [...]

Delfi își rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii și de a restricționa accesul autorilor la scrierea altor comentarii [...]”

În text se explica, de asemenea, funcționarea sistemului de notificare și retragere.

15.

Guvernul a declarat că Delfi avea, în Estonia, antecedente notorii de publicare a unor comentarii calomnioase și degradante. Astfel, la 22 septembrie 2005, săptămânalul

Eesti Ekspress

a publicat o scrisoare deschisă adresată de redacție ministrului justiției, Procurorului general și Avocatului poporului, în care se exprima îngrijorarea față de ironizarea continuă a persoanelor pe website-urile publice din Estonia. În scrisoare, Delfi a fost menționat ca o sursă de calomniere agresivă și arogantă. Destinatarii scrisorii deschise au dat un răspuns în ediția din 29 septembrie 2005 a

Eesti Ekspress

. Ministrul justiției a subliniat că persoanele calomniate au dreptul de a-și apăra, în justiție, onoarea și reputația formulând o acțiune în despăgubire împotriva societății Delfi. Procurorul general a citat motivele juridice care pot aduce sub incidența legii penale amenințările, instigarea la ură socială și agresiunile sexuale săvârșite asupra minorilor; acesta a remarcat că răspunderea pentru fapte de calomnie și insultă intra în cadrul procedurii civile. Avocatul poporului a citat normele de drept având ca obiect garantarea libertății de exprimare și protecția dreptului oricărei persoane la onoare și reputație, în special art. 1043 și art. 1046 din Legea privind obligațiile (

Võlaõigusseadus

).

B. Articolul și comentariile publicate în portalul internet de știri

16.

La 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat „SLK a distrus un drum de gheață proiectat”. Drumurile de gheață sunt drumuri publice formate pe marea înghețată și deschise între partea continentală a Estoniei și unele insule în timpul iernii. Abrevierea

SLK

provine de la

Saaremaa Laevakompanii AS

(Compania Maritimă Saaremaa, o societate pe acțiuni). SLK asigură servicii publice de transport cu feribotul între partea continentală și unele insule. În perioada în litigiu, L. era acționarul unic sau majoritar al SLK și membru al comitetului de supraveghere al societății.

17.

În zilele de 24 și 25 ianuarie 2006, articolul a înregistrat 185 de comentarii. Aproximativ 20 dintre acestea conțineau amenințări și insulte la adresa persoanei lui L.

18.

La 9 martie 2006, avocații lui L. au solicitat societății reclamante eliminarea comentariilor calomnioase și au cerut să îi plătească clientului lor suma de 500

000 coroane estoniene (

kroons

- EEK) [aproximativ 32

000 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral. Cererea viza următoarele 20 de comentarii:

„1. sunt curenți în [V]äinameri

2/ apa din larg e mai aproape de locurile menționate, iar gheața e mai subțire.

Propunere – să facem ca în 1905, să mergem în [K]uressaare cu niște bețe și să-i băgăm pe [L.] și [Le.] în sac

oricum se scaldă în bani datorită monopolului și subvențiilor de stat și acum începură să se teamă că mașinile se pot duce în insule timp de câteva zile fără să le intre vreun ban în portofele. arză-te-ar focul în nava ta, jidan scârbos!

Cândva, [M.] și alți moguli făceau pe șefii, dar lăcomia s-a întors împotriva lor (odihnească-se în pace †). O să se întoarcă și împotriva ticăloșilor ăstora mai devreme sau mai târziu. Ce seamănă, aia culeg, dar ar trebui totuși să fie opriți (prin linșare, fiindcă statul este neputincios în privința lor – ei sunt de fapt cei care conduc statul), deoarece pe ei îi preocupă numai prezentul. După ei, potopul.

drace, cum pui un ceaun pe foc și iese fum pe coșul de la saună, ciorile din Saaremaa se adună acolo – crezând că [...] urmează să fie sacrificat un porc. nici gând

[1]

pentru fiecare [L.]... și asta nu se compară deloc cu Mihailul unui berbec. Chiar îmi pare rău de [L.] – e și el om la urma urmei... :D :D :D

19.

Societatea reclamantă a șters comentariile injurioase în aceeași zi, adică la 6 săptămâni după ce au fost scrise.

20.

La 23 martie 2006, societatea reclamantă a răspuns cererii avocaților lui L. și l-a informat pe acesta că respectivele comentarii au fost șterse conform sistemului de notificare și retragere, dar că respinge cererea pentru despăgubiri.

C. Procesul civil împotriva societății reclamante

21.

La 13 aprilie 2006, L. a formulat la Tribunalul Harju o acțiune civilă împotriva societății reclamante.

22.

La ședința de judecată din 28 mai 2007, reprezentanții societății reclamante au declarat,

inter alia

, că în cazuri precum „Noaptea bronzului” (tulburarea ordinii publice în legătură cu mutarea monumentului Soldatul de bronz în aprilie 2007), Delfi a șters zilnic între 5

000 și 10

000 de comentarii, tot din proprie inițiativă.

23.

Prin hotărârea din 25 iunie 2007, tribunalul a respins acțiunea introdusă de L. Instanța a constatat că nu se putea angaja răspunderea societății reclamante, în baza Legii privind serviciile societății informaționale (

Infoühiskonna teenuse seadus

), al cărei temei legal îl constituia Directiva privind comerțul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă). Instanța a considerat că se impunea o diferențiere între domeniul comentariilor în portalul de știri al societății reclamante și domeniul jurnalistic al portalului; administrarea primului domeniu de către societatea reclamantă avea, în principal, caracter mecanic și pasiv; societatea reclamantă nu putea fi considerată editorul comentariilor și nici nu avea obligația de a le supraveghea.

24.

L. a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Tallinn care, la 22 octombrie 2007, s-a pronunțat în favoarea lui L., considerând că a fost greșită constatarea tribunalului că nu se putea angaja răspunderea societății reclamante în baza Legii privind serviciile societății informaționale. Curtea de apel a casat hotărârea tribunalului și i-a retrimis cauza pentru o nouă examinare.

25.

Societatea reclamantă a declarat recurs la Curtea Supremă care, la 21 ianuarie 2008, a respins examinarea acestuia.

26.

La 27 iunie 2008, în urma reexaminării cauzei, Tribunalul Harju a pronunțat o soluție favorabilă lui L. Conform instrucțiunilor primite de la curtea de apel, instanța s-a bazat pe Legea privind obligațiile (

Võlaõigusseadus

) și a declarat inaplicabilă Legea privind serviciile societății informaționale. S-a constatat că societatea reclamantă a afișat pe site-ul său internet o notă care avertiza că nu se editează comentariile, se interzice scrierea unor comentarii care contravin bunelor practici, iar societatea reclamantă își rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii. S-a observat totodată că s-a instituit un sistem prin care utilizatorii puteau sesiza societatea despre existența unor comentarii neadecvate. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că aceste măsuri nu erau suficiente și nu ofereau o protecție corespunzătoare a drepturilor personalității terților. Instanța a constatat că societatea reclamantă însăși trebuia considerată a fi cea care publică comentariile și că nu-și putea declina răspunderea publicând o clauză de exonerare, conform căreia nu este răspunzătoare pentru conținutul comentariilor.

27.

Tribunalul a constatat că știrea propriu-zisă publicată în portalul de știri Delfi era echilibrată; însă unele comentarii erau vulgare, jignitoare și calomnioase și aduceau atingere onoarei, demnității și reputației lui L. Instanța a hotărât că acele comentarii depășeau limitele criticii justificate și constituiau simple insulte. Tribunalul a concluzionat că libertatea de exprimare nu cuprindea apărarea comentariilor respective și că au fost încălcate drepturile personalității lui L.; instanța i-a acordat acestuia 5

000

EEK (320 EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

28.

La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menținut hotărârea tribunalului. Instanța a subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra comentariilor scrise în portalul său de știri; însă, dat fiind că a optat să nu facă așa ceva, ar fi trebuit să creeze un alt sistem eficient care ar fi asigurat practic eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din portal. S-a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente și că faptul de a impune victimelor potențiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului bunei-credințe.

29.

Curtea de apel a respins argumentul societății reclamante, conform căruia aceasta era exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societății informaționale. Instanța a reținut că Delfi nu era un simplu intermediar în privința comentariilor și că activitatea sa nu avea un caracter pur tehnic, automat și pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Instanța a concluzionat așadar că societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conținut decât al unor servicii tehnice.

30.

La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societății reclamante. Înalta instanță a confirmat hotărârea curții de apel pe fond, însă a modificat parțial motivarea acesteia.

31.

Curtea Supremă a declarat, în special, următoarele:

„10. Camera [Curții Supreme] consideră că motivele invocate în recurs nu permit infirmarea hotărârii curții de apel. Concluzia la care aceasta a ajuns în hotărârea sa este corectă, însă raționamentul juridic pe care l-a aplicat trebuie modificat și completat în baza art.

692 alin.

(2) Cod de procedură civilă.

– la 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat «SLK a distrus un drum de gheață proiectat»;

– recurenta acorda persoanelor care accesau portalul internet posibilitatea de a scrie comentarii la articole;

– printre comentariile scrise [

avaldatud

]

[2]

la articolul respectiv erau 20 care îl denigrau pe intimat [L.];

– recurenta a eliminat cele 20 de comentarii după ce a primit scrisoarea intimatului din data de 9 martie 2006.

10 din Legea SSI [Legea privind serviciile societății informaționale] nu sunt aplicabile în cazul recurentei.

În conformitate cu art.

2 alin.

(6) din Legea privind reglementările și normele tehnice, un serviciu al societății informaționale este un serviciu specificat la art.

2 alin.

(1) din Legea SSI. Conform acestei dispoziții, «serviciile societății informaționale» sunt servicii prestate sub formă de activități economice sau profesionale ca răspuns la o cerere directă din partea destinatarului acestor servicii fără ca părțile să fie prezente simultan în același loc; aceste servicii implică prelucrarea, stocarea sau transmiterea datelor prin mijloace electronice destinate prelucrării și stocării digitale a datelor. Prin urmare, existența unei furnizări de servicii ale societății informaționale necesită ca serviciile respective să fie furnizate fără prezența fizică a părților, ca datele să fie transmise prin mijloace electronice și ca serviciul să fie furnizat contra cost la cererea utilizatorului serviciului.

Articolele

8-11 din Legea SSI definesc răspunderea furnizorilor de servicii diferite ale societății informaționale. Art.

10 prevede că, în cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca: 1) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită; 2) furnizorul să ia măsuri de îndată ce ia cunoștință sau cunoaște astfel de fapte pentru eliminarea sau blocarea conținutului respectiv. Dispoziția respectivă se aplică așadar atunci când serviciul furnizat constă în stocarea datelor pe un server [al furnizorului de servicii] și acordarea de acces utilizatorilor la datele respective. Sub rezerva condițiilor formulate în acest articol, răspunderea furnizorului unui astfel de serviciu nu poate fi angajată pentru conținutul pe care îl stochează deoarece acest furnizor are doar rol de intermediar în sensul dispoziției sus-menționate și nu creează dar nici nu modifică acel conținut.

Întrucât Legea privind serviciile societății informaționale transpune pe piața internă Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic (Directiva privind comerțul electronic) este, de asemenea, necesar, pentru interpretarea dispozițiilor acesteia, să se țină seama de principiile și obiectivele acestei directive. Articolele 12-15 din directivă, care constituie temeiul articolelor 8-11 din Legea SSI, sunt completate de considerentul 42 din preambul, în conformitate cu care derogările în materie de răspundere prevăzute la articolele 12-15 se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societății informaționale se limitează la procesul tehnic de exploatare și de a acorda acces la o rețea de comunicații cu privire la care informațiile furnizate prin terți sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăți eficacitatea transmiterii; această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate. Prin urmare, furnizorii de servicii așa-zise «de conținut» care controlează conținutul informațiilor stocate nu pot invoca derogările prevăzute la articolele 12-15 din directivă.

Camera [Curții Supreme] consideră, ca și curtea de apel, că activitățile recurentei în momentul afișării comentariilor nu au caracter pur tehnic, automat și pasiv. Obiectivul recurentei nu este simpla furnizare a unui serviciu de intermediar. Aceasta a integrat secțiunea comentariilor în portalul de știri, invitându-i pe vizitatorii website-ului să adauge la știri propriile lor judecăți [

hinnangud

] și opinii (comentarii). În această secțiune, recurenta invită activ cititorii să comenteze știrile care apar în portal. Numărul de accesări pe care aceasta îl înregistrează depinde de numărul de comentarii; veniturile obținute din anunțurile publicitare afișate în portal depind și ele de [numărul de accesări]. Astfel, publicarea comentariilor reprezintă pentru recurentă un interes economic. Faptul că nu le scrie ea însăși nu înseamnă că nu are niciun control asupra secțiunii de comentarii. Stabilește regulile pentru această secțiune și aduce modificări acesteia (ștergând anumite comentarii) dacă regulile sunt încălcate. Utilizatorii, din contră, nu pot modifica sau șterge comentariile pe care le-au scris. Aceștia pot doar să semnaleze comentariile neadecvate. Astfel, recurenta poate selecta ce comentarii vor fi publicate și cele care nu vor fi publicate. Faptul că nu s-a folosit de această posibilitate nu înseamnă că nu avea niciun control asupra afișării comentariilor. Camera consideră, similar curții de apel, că recurenta, care gestionează datele stocate în secțiunea comentariilor, prestează un serviciu de conținut, motiv pentru care circumstanțele care înlătură răspunderea menționate la art.

10 din Legea SSI nu sunt aplicabile în speță.

Camera a definit termenii «dezvăluire» și «persoană care face o dezvăluire» la pct.

24 din hotărârea pronunțată la 21 decembrie 2005 în cauza civilă nr.

3

‑

2

‑

1-95-05. Camera a declarat că, în sensul art.

1047 din Legea privind obligațiile, «dezvăluire» [

avaldamine

] înseamnă comunicarea de informații către terți, iar «persoană care face o dezvăluire» înseamnă persoana care comunică informații către terți. Camera a precizat că, în cazul publicării [

avaldamine

] de informații în mass-media, cel care publică/dezvăluie [

avaldaja

] poate fi atât societatea mass-media, cât și persoana care a transmis informațiile respective. Publicarea de știri și comentarii pe un portal internet reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică [

ajakirjanduslik tegevus

]. Cu toate acestea, natura mass-media pe Internet [

Internetiajakirjandus

] face imposibil să i se pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile anterior publicării lor ca și când website-ul ar fi o publicație de presă scrisă [

trükiajakirjanduse väljaanne

]. Deși editorul [

väljaandja

] [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor, într-un portal de internet, cu toate acestea, autorii comentariilor sunt cei aflați la originea publicării lor și cei care le pun la dispoziția publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este așadar persoana căreia i se dezvăluie informația. Cu toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul [

väljaandja

] de publicații tipărite, cât și operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informații [

avaldajad

] pentru acele comentarii în calitate de profesioniști.

În cazurile care implică o judecată de valoare [

väärtushinnang

] care discreditează o persoană și aduce atingere onoarei și reputației sale, faptul că judecata de valoare decurge din informații publicate/dezvăluite sau că este negativă din cauza propriului sens este irelevant pentru definirea publicării/dezvăluirii și editor/persoană care dezvăluie [...]. Astfel, într-un asemenea caz, constituie publicare/dezvăluite comunicarea către terți a unei judecăți de valoare [art.

1046 alin.

(1) din Legea privind obligațiile] și/sau de informații care pot transmite o judecată de valoare unei persoane; oricine comunică astfel de judecăți [

hinnangud

] și informații unui terț este cel care face public/dezvăluie. În speță, comentariile au fost făcute accesibile unui număr nelimitat de persoane (publicul larg).

45 din Constituție în sensul că aceasta s-a bazat, pentru a justifica ingerința în exercitarea libertății de exprimare, pe principiul bunei-credințe și nu pe lege, și că ștergerea unui comentariu din portal ar aduce atingere libertății de exprimare a persoanei care a scris comentariul, Camera explică următoarele.

Exercitarea oricărui drept fundamental este delimitată de art.

19 alin.

(2) din Constituție, care prevede că orice persoană trebuie să onoreze și să respecte drepturile și libertățile altora și trebuie să respecte legea în exercitarea drepturilor și libertăților sale și în îndeplinirea obligațiilor sale. Prima teză de la art.

45 alin.

(1) din Constituție stabilește dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, cu alte cuvinte dreptul de a difuza informații cu orice conținut în orice fel. Acest drept este totuși limitat de interzicerea oricărei atingeri calomnioase aduse onoarei și reputației, astfel cum se prevede în Constituție (art.

17). Camera consideră că, în caz de conflict între libertatea de exprimare pe de o parte, și onoarea și reputația cuiva pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că art.

17 din Constituție, care are forma unei interdicții, nu exclude complet orice restrângere a dreptului la onoare și reputație, ci se limitează la sancționarea calomniei (art.

1046 din Legea privind obligațiile). Cu alte cuvinte, nerespectarea acestei interdicții nu ar fi constituțională (art.

11 ​​din Constituție). A doua teză de la art.

45 alin.

(1) din Constituție prevede că legea poate restrânge libertatea de exprimare pentru a proteja dreptul la onoare și reputație.

Se poate considera că următoarele dispoziții din Legea privind obligațiile restrâng libertatea de exprimare în interesul protejării dreptului la onoare și reputație: art.

1045 alin.

(1) pct. 4, art.

1046 alin.

(1), art.

1047 alin. (1), (2) și (4), art.

1055 alin. (1) și (2) și art.

134 alin.

(2). Tribunalul a considerat că atingerea adusă onoarei intimatului nu a fost justificată și a fost așadar ilegală întrucât comentariile nu au discutat subiectul știrii, ci au constat pur și simplu în insulte aduse intimatului pentru a-l denigra. Curtea de apel a fost de acord cu această opinie. Camera consideră, la rândul său, că, dacă art.

1046 din Legea privind obligațiile se interpretează în conformitate cu Constituția, se impune concluzia că este ilegal să se aducă atingere onoarei unei persoane. Aprecierea din punct de vedere juridic a celor 20 de comentarii injurioase, făcută de instanțele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns, în mod întemeiat, la concluzia că respectivele comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare, aduceau atingere demnității umane și conțineau amenințări.

Spre deosebire de curtea de apel, Camera [Curții Supreme] nu consideră că ștergerea comentariilor ilicite și contrare drepturilor personalității petentului nu a cauzat o ingerință în exercitarea, de către autorii comentariilor, a libertății lor de exprimare. Camera consideră că aplicarea oricărei măsuri care restrânge un drept fundamental în vreun fel poate fi considerată ca o ingerință în exercitarea acestui drept fundamental. Cu toate acestea, ingerința cauzată de un operator profesionist al unui portal internet în exercitarea libertății de exprimare de către persoane care scriu comentarii se justifică prin obligația de a respecta onoarea și reputația terților, pe care i-o stabilește Constituția (art.

17) și legea (art.

1046 din Legea privind obligațiile), pe de o parte, și prin obligația de a se asigura că nu cauzează un prejudiciu altei persoane [art.

1045 alin.

(1) pct. 4 din Legea privind obligațiile], pe de altă parte.

În baza obligației sale legale de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane, recurenta ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conținut vădit ilicit. Dar aceasta nu a făcut așa ceva. În conformitate cu art.

1047 alin.

(3) din Legea privind obligațiile, dezvăluirea de informații sau de afirmații nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informațiile sau alte fapte ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea fapte are un interes legitim în dezvăluirea lor, și dacă persoana care prezintă informațiile a verificat informațiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravității potențialei încălcări. Cu toate acestea, publicarea unor judecăți de valoare care sunt formulate în limbaj neadecvat și care aduc atingere onoarei unui terț nu se poate justifica prin invocarea condițiilor prevăzute în această dispoziție: astfel de judecăți nu rezultă din informațiile dezvăluite, ci sunt create și publicate în scopul de a aduce atingere onoarei și reputației țintei lor. Publicarea unor comentarii cu caracter vădit ilicit este ea însăși ilicită. Mai mult decât atât, odată publicate comentariile, recurenta, care ar fi trebuit să aibă cunoștință de conținutul lor ilicit, nu le-a șters din portal din proprie inițiativă. În aceste condiții, instanțele nu s-au arătat nerezonabile atunci când au declarat ilicită inactivitatea recurentei. Prin urmare, recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat intimatului, instanțele stabilind că aceasta nu a dovedit că nu a avut nicio culpă [

süü

] [art.

1050 alin.

(1) din Legea privind obligațiile].”

D. Evoluția ulterioară

32.

La 1 octombrie 2009, Delfi a anunțat în portalul său internet că persoanele care au scris comentarii injurioase nu pot scrie comentarii noi până când nu citesc și acceptă Regulile pentru comentarii; s-a anunțat că conducerea societății a desemnat o echipă de moderatori care să se ocupe de moderarea ulterioară a comentariilor scrise în portal. Acești moderatori verificau toate comentariile raportate ca neadecvate. Aceștia supravegheau totodată respectarea Regulilor pentru comentarii. Conform informațiilor publicate pe website, în august 2009 numărul comentariilor scrise de cititori a fost de 190

000; dintre acestea, moderatorii au șters 15

000 comentarii (circa 8%), majoritatea fiind spam sau comentarii irelevante; proporția comentariilor calomnioase a fost mai mică de 0,5% din numărul total de comentarii.

II. Dreptul și practica interne relevante

33.

Constituția Republicii Estonia (

Eesti Vabariigi põhiseadus

) prevede următoarele:

Art.

17

„Nimeni nu poate fi supus calomniei prin atingerea adusă onoarei sau reputației.”

Art.

19

„(1) Orice persoană are dreptul la liberă autodezvoltare.

(2) Orice persoană respectă și ține seama de drepturile și libertățile altora și respectă legea în exercitarea drepturilor și libertăților sale și în îndeplinirea obligațiilor sale.”

Art.

45

„(1) Orice persoană are dreptul la libera răspândire a gândurilor, opiniilor, credințelor și a altor informații prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace. Acest drept poate fi restrâns prin lege pentru motive de apărare a ordinii publice, a moralei, a drepturilor și libertăților, a sănătății, a onoarei și reputației altora. Acest drept mai poate fi restrâns prin lege în cazul funcționarilor din administrația centrală și locală, pentru apărarea unui secret de stat sau de afaceri ori a unor informații confidențiale care le-au ajuns la cunoștință în virtutea funcției lor, pentru apărarea vieții de familie și vieții private a altora, precum și în interesul justiției.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

34.

Art.

138 din Legea privind principii generale din Codul civil (

Tsiviilseadustiku üldosa seadus

) prevede că drepturile se exercită, iar obligațiile se îndeplinesc cu bună-credință. Un drept nu poate fi exercitat contrar legii sau cu scopul de a prejudicia o altă persoană.

35.

Art.

134 alin. (2) din Legea privind obligațiile (

Võlaõigusseadus

) prevede:

„În cazul obligației de despăgubire a unui prejudiciu cauzat [...] prin încălcarea unuia dintre drepturile personalității, în special prin calomnie, persoana obligată la plată va despăgubi persoana vătămată pentru prejudiciul moral numai dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării, în special de suferința fizică sau psihică.”

36.

Art.

1043 din Legea privind obligațiile prevede că o persoană (

tortfeasor

– autorul prejudiciului) care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane (victima) trebuie să plătească despăgubiri pentru prejudiciu dacă autorului i se poate imputa culpa (

süü

) pentru cauzarea prejudiciului sau răspunderea (

vastutab

) pentru cauzarea prejudiciului.

37.

Conform art.

1045 din aceeași lege, un prejudiciu este cauzat ilicit dacă

rezultă

din încălcarea unuia dintre drepturile personalității victimei.

38.

Legea privind obligațiile include și următoarele dispoziții relevante:

Art.

1046 – Caracterul ilicit al atingerii cauzate drepturilor personalității

„(1) Reprezintă un act ilicit, dacă nu există dispoziții contrare în lege, fapta care aduce atingere onoarei unei persoane prin emiterea unei judecăți nejustificate, prin folosirea nejustificată a numelui sau imaginii persoanei, sau prin încălcarea inviolabilității vieții private sau a unuia dintre drepturile personalității. La stabilirea caracterului ilicit, se iau în considerare tipul încălcării, motivul încălcării, precum și gravitatea acesteia în raport cu scopul urmărit.

(2) Încălcarea unuia dintre drepturile personalității nu este ilicită dacă încălcarea este justificată în raport cu alte drepturi apărate prin lege și cu drepturile terților sau interesul public. În asemenea cazuri, caracterul ilicit se stabilește în baza unei evaluări comparative a diferitelor drepturi și interese apărate prin lege.”

Art.

1047 – Caracterul ilicit al dezvăluirii unor informații incorecte

„(1) Reprezintă a acțiune ilicită încălcarea drepturilor personalității sau ingerința în activitățile economice ori profesionale ale unei persoane prin prezentarea [

avaldamine

] de informații incorecte sau prin prezentarea incompletă sau înșelătoare a unei informații despre acea persoană sau activitățile sale, cu excepția cazului în care persoana dovedește că, la momentul prezentării sale, nu știa sau nu avea cunoștință că informația respectivă era incorectă sau incompletă.

(2) Dezvăluirea unor afirmații care pot atinge onoarea ori a unor fapte care ar putea afecta negativ situația economică a unei persoane este considerată ilicită, cu excepția cazului în care se face proba verității celor afirmate.

3) Spre deosebire de dispozițiile de la alin.

1) și 2) din prezentul articol, dezvăluirea de informații sau de afirmații nu este considerată ilicită dacă persoana care prezintă informațiile ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea informații sau afirmații are un interes legitim în dezvăluirea lor, precum și dacă persoana care dezvăluie informațiile a verificat informațiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravității potențialei încălcări.

(4) În eventualitatea dezvăluirii unor informații incorecte, victima poate solicita ca persoana care a dezvăluit asemenea informații să le infirme ori să publice o rectificare pe propria cheltuială, indiferent dacă dezvăluirea a fost ilicită sau nu.”

Art.

1050 – Răspunderea pentru fapta săvârșită cu vinovăție [

süü

]

„1) Răspunderea autorului unui prejudiciu este înlăturată dacă acesta dovedește că prejudiciul nu a fost cauzat din vina acestuia [

süü

], dacă nu există prevederi contrare în lege.

2) Situația, vârsta, nivelul educației, cunoștințele, capacitățile și celelalte aspecte care caracterizează persoana se iau în considerare pentru a stabili vinovăția acesteia [

süü

], în sensul prezentului capitol.

3) Dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru un prejudiciu și sunt obligate la repararea acestuia și dacă, în mod legal, una sau mai multe dintre acestea sunt obligate la repararea acestuia pentru că l-au cauzat în mod ilicit, cu vinovăție sau fără, caracterul condamnabil al comportamentului și forma de vinovăție a diferitelor persoane a căror răspundere este angajată se iau în considerare la repartizarea, între acestea, a obligației de a repara prejudiciul.”

Art.

1055 – Interzicerea acțiunilor prejudiciabile

„(1) În cazul în care o persoană cauzează un prejudiciu ilicit în formă continuată ori amenință cu cauzarea unui prejudiciu ilicit, victima sau persoana amenințată are dreptul să solicite încetarea comportamentului prejudiciabil sau încetarea amenințărilor. În caz de vătămare a integrității corporale ori a sănătății, încălcarea inviolabilității vieții private sau a oricărui altuia dintre drepturile personalității, se poate solicita,

inter alia

, să i se interzică autorului prejudiciului (

tortfeasor

) să se mai apropie de persoane (ordin de protecție), să se reglementeze folosirea locuinței sau comunicațiilor ori să se aplice alte măsuri similare.

(2)

Dreptul de a solicita încetarea comportamentului prejudiciabil menționat la alin.

(1) al prezentului articol nu se aplică în cazul în care se poate considera în mod rezonabil ca un astfel de comportament intră într-un cadru tolerabil al relațiilor umane sau răspunde unui interes public semnificativ. În acest caz, victima are dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în mod ilicit.

[...]”

39.

Legea privind serviciile societății informaționale (

Infoühiskonna teenuse seadus

) prevede următoarele:

Art. 8 – Răspunderea limitată în caz de simplă transmitere a informațiilor și acordare a accesului la rețeaua publică de comunicații de date

„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în simpla transmitere într-o rețea publică de comunicații de date a unor informații oferite de un destinatar al serviciului sau în acordarea accesului la o rețea publică de comunicații de date, furnizorul serviciului nu este răspunzător pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(2) Activitățile de transmitere și de furnizare a accesului în sensul alin.

(1) de la prezentul articol includ stocarea automată, intermediară și tranzitorie a informațiilor transmise, atâta timp cât stocarea servește exclusiv pentru executarea transmiterii în rețeaua publică de comunicații de date și cu condiția ca durata stocării să nu depășească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.”

Art. 9 – Răspunderea limitată în caz de stocare temporară

a informațiilor în memoria cache

(1) În cazul în care se furnizează un serviciu constând în transmiterea printr-o rețea publică de comunicații de date a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul de servicii nu este răspunzător pentru stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, dacă metoda transmiterii necesită stocare-caching din motive tehnice și stocarea-caching servește exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaților către alți destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiția ca:

Art. 10 – Răspunderea limitată în caz de furnizare

a unui serviciu de stocare a informațiilor

„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(2) Alin.

(1) nu se aplică în cazul în care destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.”

Art. 11 – Absența obligației în materie de supraveghere

„(1) Un furnizor de servicii prevăzute la art. 8-10 din prezenta lege nu are obligația de a supraveghea informațiile în momentul simplei transmiteri a acestora sau al furnizării accesului la acestea, al stocării lor temporare în memoria cache sau al stocării lor la cererea unui destinatar al serviciului, după cum furnizorul de servicii nu are nici obligația de a căuta în mod activ informații sau circumstanțe care indică o activitate ilicită.

(2) Dispozițiile alin.

1 din prezentul articol nu restrâng dreptul unui funcționar însărcinat cu supravegherea să solicite dezvăluirea unor astfel de informații de către un furnizor de servicii.

(3) Furnizorii de servicii au obligația de a informa prompt autoritățile de supraveghere competente despre presupuse activități ilicite desfășurate sau presupuse informații ilicite furnizate de destinatarii serviciilor lor menționate la art. 8-10 din prezenta lege, precum și obligația de a comunica autorităților competente informații care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare-hosting.

[...]”

40.

La art. 244 și următoarele Cod de procedură civilă (

Tsiviilkohtumenetluse seadustik

) se prevede o procedură de administrare a probelor prealabilă procesului (

eeltõendamismenetlus

), în cadrul căreia se pot strânge elemente de probă într-o fază anterioară procedurii judiciare în cazul în care există motive să se creadă că există riscul ca acestea să dispară ori utilizarea lor să fie dificilă ulterior.

41.

În hotărârea din 21 decembrie 2005 (cauza nr.

3-2-1-95-05), Curtea Supremă a constatat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligațiile, dezvăluire [

avaldamine

] înseamnă comunicarea unor informații către terți. Prin urmare, o persoană care a transmis informații unui editor media [

meediaväljaanne

] poate fi considerată o persoană care a făcut afirmații calomnioase [

avaldaja

], chiar dacă nu este cea care publică articolul [

ajaleheartikli avaldaja

] în cauză. Curtea Supremă a confirmat această poziție în hotărârile ulterioare, de exemplu în hotărârea din 21 decembrie 2010 (cauza nr.

3

‑

2

‑

1-67-10).

42.

În mai multe cauze interne, au fost depuse plângeri pentru calomnie împotriva mai multor părți, de exemplu, împotriva editurii unui ziar și autorului unui articol (hotărârea Curții Supreme din 7 mai 1998 în cauza nr.

3-2-1-61-98) ori împotriva editurii unui ziar și persoanei intervievate care a făcut afirmațiile (hotărârea Curții Supreme din 1 decembrie 1997 în cauza nr.

3-2-1-99-97). În alte cauze, plângerile au fost îndreptate exclusiv împotriva editorului unui ziar (hotărârea Curții Supreme din 30 octombrie 1997 în cauza nr.

3-2-1-123-97 și hotărârea din 10 octombrie 2007 în cauza nr.

3-2-1-53-07).

43.

Ulterior hotărârii Curții Supreme din 10 iunie 2009 în cauza nr.

3-2-1-43-09, care se află la originea prezentei cauze, mai multe instanțe de fond au soluționat în același mod problema răspunderii în cazul comentariilor scrise la articole de știri publicate online. Astfel, în hotărârea din 21 februarie 2012 (cauza nr.

2-08-76058), Curtea de Apel Tallinn a menținut hotărârea prin care instanța de fond, învestită cu judecarea unei cauze îndreptate împotriva editurii unui ziar, l-a declarat pe editor răspunzător pentru comentariile calomnioase scrise de cititorii ziarului în secțiunea de comentarii de pe websiteul propriu. Instanțele au considerat că editura este un furnizor de servicii de conținut. Acestea au respins cererea editurii pentru a solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să pronunțe o hotărâre preliminară considerând că este evident că editura nu întrunește condițiile în baza cărora un operator poate fi considerat furnizor de servicii pasiv în sensul interpretării date de CJUE și Curtea Supremă, precum și că normele aplicabile în speță sunt suficient de clare. Instanțele au considerat inutil să solicite alte clarificări de la CJUE. De asemenea, au subliniat că, în conformitate cu hotărârea din 23 martie 2010 [cauzele conexate C-236/08-C-238/08,

Google France și Google

, Culegerea de jurisprudență a CJUE din 2010, p.

I

‑

2417], este sarcina instanțelor naționale să examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat și pasiv, presupunând lipsa cunoașterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanțele au considerat că, în prezenta cauză, situația era diferită. Referitor la comentariile calomnioase în sine, editorul le ștersese deja la data pronunțării hotărârii: instanțele nu s-au pronunțat așadar asupra acestei chestiuni și au respins cererea de acordare a unei despăgubiri, introdusă de reclamant. O hotărâre similară a fost pronunțată la 27 iunie 2013 în cauza nr.

2-10-46710: în hotărârea pronunțată în cauză, care a avut ca obiect comentariile calomnioase scrise de utilizatorii unui portal internet de știri, Curtea de Apel Tallinn a declarat portalul răspunzător pentru situație și a respins cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral.

III. Instrumente internaționale relevante

A. Consiliul Europei

44.

La 28 mai 2003, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat, la cea de a 840-a ședință a adjuncților miniștrilor, Declarația privind libertatea de comunicare pe internet. În partea relevantă a declarației se prevăd următoarele:

„Statele membre ale Consiliului Europei,

[...]

Convinse, de asemenea, că este necesar să se limiteze răspunderea furnizorilor de servicii când acționează doar ca simpli transmițători, sau când, de bună-credință, asigură acces sau găzduiesc conținut din partea unei terțe părți;

Reamintind în acest sens Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic);

Evidențiind că libertatea de comunicare pe internet nu ar trebui să prejudicieze demnitatea umană, drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora, în special ale minorilor;

Considerând că trebuie găsit un echilibru între respectarea voinței utilizatorilor internetului de a nu li se divulga identitatea și necesitatea ca autoritățile de aplicare a legii să poată da de urma celor răspunzători de săvârșirea de infracțiuni;

[...]

Declară că încearcă să respecte următoarele principii în domeniul comunicațiilor pe internet:

Principiul 1: Regulile conținutului pentru internet

Statele membre nu ar trebui să supună conținutul de pe internet unor restricții care le depășesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conținut.

[...]

Principiul 3: Absența unui control prealabil din partea statului

Autoritățile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul publicului la informații sau alt tip de comunicare pe internet, indiferent de frontiere. Aceasta nu împiedică instalarea de filtre de protecție pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei, cum ar fi școli sau biblioteci.

Cu condiția respectării mecanismelor de protecție de la art.

10 §

2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se pot lua măsuri pentru a impune eliminarea conținutului clar identificabil din internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta, dacă autoritățile naționale competente au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea lui.

[...]

Principiul 6: Răspunderea limitată a furnizorilor de servicii pentru conținutul de pe internet

Statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligație generală de a supraveghea conținutul de pe internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl stochează, nici de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe care indică o activitate ilegală.

Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de servicii nu sunt considerați răspunzători pentru conținutul de pe internet atunci când atribuțiile lor sunt limitate, după cum o definește legea națională, la transmiterea informațiilor sau furnizarea accesului la internet.

În cazurile în care atribuțiile furnizorilor de servicii sunt mai largi și aceștia stochează conținut care provine de la terți, statele membre îi pot considera co-răspunzători dacă nu acționează prompt pentru a înlătura sau bloca accesul la informații sau servicii de îndată ce aceștia iau cunoștință, după cum este definit de către legea națională, de natura lor ilegală, sau în cazul unei acțiuni în despăgubiri, de fapte sau circumstanțe care evidențiază ilegalitatea activității sau informației.

Atunci când se definesc conform legii naționale obligațiile furnizorilor de servicii, după cum au fost menționate în paragraful precedent, trebuie acordată o atenție corespunzătoare respectării libertății de exprimare a celor care au făcut ca informațiile să fie disponibile de la bun început, cât și dreptului corespunzător al utilizatorilor la acele informații.

În toate cazurile, sus-menționatele limitări ale răspunderii nu ar trebui să afecteze posibilitatea de a se interveni cu acțiuni în încetare în cazul în care furnizorii de servicii sunt obligați să înceteze sau să prevină, pe cât posibil, o încălcare a legii.

Principiul 7: Anonimatul

Pentru a asigura protecția împotriva supravegherii online și a spori libera exprimare a informațiilor și ideilor, statele membre trebuie să respecte voința utilizatorilor de internet de a nu își face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri și să colaboreze pentru a-i descoperi pe cei răspunzători de săvârșirea unor infracțiuni, în conformitate cu legea internă, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și alte acorduri internaționale în domeniile justiției și poliției.”

45.

În Recomandarea CM/Rec(2007)16 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la măsurile pentru promovarea valorii de serviciu public a internetului (adoptată la 7 noiembrie 2007), s-a menționat faptul că internetul poate, pe de o parte, să favorizeze în mod considerabil exercitarea anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale omului, iar pe de altă parte, să împiedice drepturile respective dar și altele. Comitetul a recomandat statelor membre să stabilească limitele rolurilor și responsabilităților tuturor părților principale implicate în domeniul noilor tehnologii ale informațiilor și comunicațiilor elaborând un cadru normativ clar în acest sens.

46.

Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la noul concept de mass-media (adoptată la 21

septembrie 2011) este formulată astfel:

„[...]

Comitetul de Miniștri, în conformitate cu art.

15 lit.

b din Statutul Consiliului Europei, recomandă statelor membre:

– să adopte un concept de mass-media, nou și extins, care include toți factorii care participă la producerea și difuzarea, către o populație care poate fi mare, de conținut (informații, analize, comentarii, opinii, educație, cultură, artă și divertisment în formă scrisă, sonoră, vizuală, audiovizuală sau orice altă formă) și de aplicații concepute pentru a facilita comunicarea interactivă în masă (exemplu: rețele sociale) sau alte experiențe interactive la scară mare bazate pe conținut (exemplu: jocuri online), menținând totuși (în toate cazurile sus-menționate) supravegherea sau controlul editorial asupra conținutului;

– să evalueze necesitatea unor reglementări pentru toți actorii care furnizează servicii sau produse în ecosistemul mediatic pentru a garanta fiecărei persoane dreptul de a căuta, primi și transmite informații în conformitate cu art.

10 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și pentru a extinde asupra actorilor respectivi garanțiile aplicabile împotriva ingerințelor care altminteri ar putea aduce atingere drepturilor consacrate de art.

10, inclusiv în situațiile care riscă să conducă la autolimitare sau autocenzură nejustificată;

– să aplice criteriile prevăzute în anexa la recomandare atunci când elaborează un răspuns gradual și diferențiat pentru actorii care se încadrează în noul concept de mass-media, bazate pe normele relevante ale Consiliului Europei în materie de mass-media, ținând seama de funcțiile specifice ale actorilor în activitatea mediatică și de impactul potențial și importanța acestora pentru funcționarea sau ameliorarea bunei guvernanțe într-o societate democratică;

[...]”

Părțile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:

„7. În cadrul unei abordări diferențiate și graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma corespunzătoare (diferențiată), cât și de nivelul corespunzător (gradual) de protecție, iar responsabilitățile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art.

10 din Convenția europeană a drepturilor omului și cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei.

[...]

[...]

inter pares

și solicitarea retragerii anumitor materiale), deciziile finale fiind luate în conformitate cu o procedură definită la nivel intern, ținând seama de criterii precise (moderare reactivă). În ceea ce privește conținutul generat de utilizator, noile mijloace de comunicare folosesc deseori moderarea

a posteriori

(denumită deseori post-moderare), care poate fi imperceptibilă la prima vedere. Procesarea editorială poate fi, de asemenea, automatizată (de exemplu: algoritmi prealabili care selecționează conținutul sau îl compară cu materialul protejat prin drept de autor).

[...]

[...]

47.

La 16 aprilie 2014, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2014)6 către statele membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii de internet. În părțile relevante din ghid se prevăd următoarele:

Libertatea de exprimare și de informare

„Aveți dreptul de a căuta, obține și comunica informații și idei la liberă alegere, fără nicio ingerință și indiferent de frontiere. Asta înseamnă că:

[...]

B. Alte surse internaționale

48.

În Raportul din 16 mai 2011 către Consiliul drepturilor omului (A/HRC/17/27), Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite pentru promovarea și protejarea dreptului la libertatea de opinie și de exprimare a declarat următoarele:

„25. Tipurile legitime de informații care pot fi restricționate includ materialele pornografice cu minori (pentru a proteja drepturile copiilor), discursurile de instigare la ură (pentru a proteja drepturile comunităților vizate), calomnia (pentru a proteja drepturile și reputația altor persoane împotriva atacurilor nefondate), instigarea publică și directă la genocid (pentru a proteja drepturile altora) și apologia urii etnice, rasiale sau religioase care constituie instigare la discriminare, ostilitate și violență (pentru a proteja drepturile altora, de exemplu dreptul la viață).

[...]

[...]

[...]

49.

În declarația comună adoptată la 21 decembrie 2005, Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite pentru promovarea și protejarea dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, Reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-media și Raportorul special al OSA pentru libertate de exprimare au afirmat următoarele:

„Nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru conținutul difuzat pe internet dacă nu este autorul acestuia, cu excepția cazurilor în care și-a asumat conținutul respectiv sau a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătorești pentru retragerea conținutului.”

IV. norme relevante ale Uniunii Europene și elemente de drept comparat

A. Instrumentele și jurisprudența organelor Uniunii Europene

50.

Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) prevede următoarele:

„(9) În multe cazuri, libera circulație a serviciilor societății informaționale poate fi o reflectare specifică, în legislația comunitară, a unui principiu mai general, și anume libertatea de exprimare, definită la articolul 10 alineatul (1) din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de toate statele membre. Din acest motiv, directivele care reglementează prestarea serviciilor societății informaționale trebuie să garanteze că această activitate poate fi exercitată liber în temeiul articolului menționat, sub singura rezervă a restricțiilor prevăzute la alineatul (2) din același articol și la articolul 46 alineatul (1) din tratat. Prezenta directivă nu aduce atingere normelor și principiilor fundamentale de drept intern privind libertatea de exprimare.

[...]

(42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societății informaționale se limitează la procesul tehnic de exploatare și de a acorda acces la o rețea de comunicații cu privire la care informațiile furnizate prin terți sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăți eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate.

(43) Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» și pentru forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în nici un fel în informația transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informația pe care o transmite. Această cerință nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii, deoarece acestea nu alterează integritatea informației conținute în transmitere.

(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acțiuni ilegale depășește activitățile de «simplă transmitere» sau de stocare-caching și, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere prevăzute pentru acest tip de activitate.

(45) Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare prevăzute în prezenta directivă nu aduc atingere posibilității de a se interveni cu acțiuni în încetare de diferite tipuri. Aceste acțiuni în încetare pot lua în special forma unor hotărâri ale instanțelor judecătorești sau ale autorităților administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia, inclusiv prin înlăturarea informațiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea.

(46) Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societății informaționale care constă în stocarea informațiilor trebuie să acționeze rapid pentru înlăturarea informațiilor în cauză sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia cunoștință sau își dă seama de caracterul ilicit al acestor activități. Este oportun să se procedeze la înlăturarea informațiilor în cauză sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertății de exprimare și a procedurilor stabilite în acest sens la nivel național. Prezenta directivă nu afectează posibilitatea statelor membre de a defini cerințe specifice care trebuie îndeplinite prompt înainte de înlăturarea informațiilor sau de blocare a accesului la acestea.

(47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligația de supraveghere decât în legătură cu obligațiile cu caracter general. Aceasta nu privește obligațiile de supraveghere aplicabile într-un caz specific și, mai ales, nu afectează deciziile autorităților naționale luate în conformitate cu legislația internă.

(48) Prezenta directivă nu aduce atingere în nici un mod posibilității statelor membre de a cere furnizorilor de servicii care dețin informații furnizate de destinatarii serviciilor lor să acționeze cu precauțiile care sunt de așteptat în mod rezonabil din partea lor și care sunt definite de legislația internă în scopul de a depista și a preveni anumite tipuri de activități ilicite.

[...]

Articolul 1

Obiectiv și sferă de aplicare

(1) Prezenta directivă își propune să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre.

[...]

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

(a) «servicii ale societății informaționale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE;

(b) «furnizor de servicii»: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societății informaționale;

(c) «furnizor de servicii stabilit»: furnizor de servicii care desfășoară efectiv o activitate economică utilizând un sediu stabil pe o perioadă nedeterminată. Prezența și folosirea mijloacelor tehnice și a tehnologiilor necesare furnizării serviciului nu constituie, în sine, sediu al prestatorului; [...]

[...]

Secțiunea 4: Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari

Articolul 12

„Simpla transmitere” („Mere conduit”)

(1) În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(a) să nu inițieze transmiterea;

(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii și

(c) să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.

(2) Activitățile de transmitere și de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ stocarea automată, intermediară și tranzitorie a informațiilor transmise, atâta timp cât stocarea servește exclusiv pentru executarea transmiterii în rețeaua de comunicații și cu condiția ca durata stocării să nu depășească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.

(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 13

Stocarea – caching

(1) În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea printr-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, atâta timp cât stocarea servește exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaților către alți destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiția ca:

(a) furnizorul să nu modifice informația;

(b) furnizorul să îndeplinească condițiile de acces la informație;

(c) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informației, larg recunoscute pe scară largă și folosite de întreprinderile din sector;

(d) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută și folosită în industrie, în scopul de a obține date privind utilizarea informației

și

(e) furnizorul să acționeze prompt pentru eliminarea informațiilor pe care le-a stocat sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoștință că informațiile transmise inițial au fost eliminate din rețea ori accesul a fost blocat sau că o instanță sau o autoritate administrativă a dispus eliminarea informației sau blocarea acesteia.

(2) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 14

Stocarea – hosting

(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(a) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită

sau

(b) furnizorul, din momentul în care ia la cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.

(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.

Articolul 15

Absența obligației generale în materie de supraveghere

(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 și 14 și nici obligația generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite.

(2) Statele membre pot institui obligația furnizorilor de servicii ale societății informaționale de a informa prompt autoritățile publice competente despre presupuse activități ilicite pe care le-ar desfășura destinatarii serviciilor lor ori despre presupuse informații ilicite pe care aceștia le-ar furniza sau obligația de a comunica autorităților competente, la cererea acestora, informații care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare – hosting.”

51.

Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE, prevede următoarele:

Articolul 1

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

(2) «serviciu» – orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.

În sensul prezentei definiții:

–- «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;

–- «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor, și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

–- «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.

În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiții.

Prezenta directivă nu se aplică:

–- serviciilor de radiodifuziune;

— serviciilor de difuzare a emisiunilor de televiziune prevăzute la litera (a) din Directiva 89/552/CEE.”

52.

În hotărârea din 23 martie 2010 (cauzele conexate C-236/08―C-238/08,

Google France și Google

), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea furnizorului serviciului de referențiere ar putea fi limitată în temeiul art.

14 din Directiva 2000/31, trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat și pasiv, presupunând lipsa cunoașterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanța a hotărât că art.

14 din Directiva privind comerțul electronic trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută de acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de referențiere pe internet atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al datelor stocate. Dacă acesta nu a jucat un astfel de rol, furnizorul respectiv nu poate fi ținut răspunzător pentru datele pe care le-a stocat la cererea unei persoane care publică anunțuri, cu excepția cazului în care, luând cunoștință de caracterul ilicit al acestor date sau de activitățile persoanei care publică anunțuri, acesta nu a acționat în mod prompt pentru înlăturarea ori pentru blocarea accesului la datele respective.

53.

În hotărârea din 12 iulie 2011 (cauza C

‑

324/09,

L’Oréal și alții

), CJUE a dispus că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei piețe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaștere sau un control al datelor stocate. Operatorul menționat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistență constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora. Instanța a precizat însă că, dacă operatorul pieței online nu a jucat un asemenea rol activ și în consecință, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al art.

14 alin.

(1) din Directiva 2000/31, nu se poate prevala totuși de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziție în cazul în care a avut cunoștință de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză și, în ipoteza unei astfel de cunoștințe, nu a acționat prompt în conformitate cu alin.

(1) lit.

(b) al articolului

14 menționat.

54.

În hotărârea din 24 noiembrie 2011 (cauza C-70/10,

Scarlet Extended

), CJUE a dispus că nu se poate adresa unui furnizor de acces la internet o somație de a institui un sistem de filtrare a tuturor comunicațiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea programelor informatice „peer-to-peer” care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și pentru perioadă nelimitată, apt să identifice în cadrul rețelei acestui furnizor circulația de fișiere electronice care conțin o operă muzicală, cinematografică sau audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deține drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării transferului de fișiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.

55.

În hotărârea din 16 februarie 2012 (cauza C-360/10,

Sabam

), CJUE a dispus că directivele 2000/31/CE, 2001/29/CE și 2004/48/CE se opun unei somații adresate de o instanță națională unui furnizor de servicii de stocare de a institui un sistem de filtrare a informațiilor stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fișiere electronice care conțin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale cu privire la care solicitantul pretinde că deține drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării punerii la dispoziția publicului a respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.

56.

În hotărârea din 13 mai 2014 (cauza C

‑

131/12,

Google Spain și Google

), CJUE – învestită cu interpretarea Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date – a dispus că activitatea unui motor de căutare pe internet trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul Directivei 95/46/CE și că această prelucrare a datelor cu caracter personal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal (garantate prin articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menționată permite oricărui utilizator de internet să își formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informațiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet [...] și să stabilească astfel un profil mai mult sau mai puțin detaliat al acestei persoane. Instanța a adăugat că efectul ingerinței în drepturile amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul și motoarele de căutare, care conferă informațiilor cuprinse într-o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu. CJUE a considerat că, având în vedere gravitatea potențială a acestei ingerințe, ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului motorului. Instanța a considerat că trebuie căutat un echilibru just între interesul legitim al utilizatorilor de internet de a avea acces la informație și drepturile fundamentale ale persoanei vizate și a stabilit că drepturile persoanei vizate protejate prevalează, ca regulă generală, asupra interesului utilizatorilor de internet, dar că acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informației în discuție și de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce privește viața privată a persoanei vizate, precum și de interesul publicului de a dispune de informația respectivă. CJUE a precizat că, în anumite cazuri, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine din lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită. S-a precizat că dispozițiile sunt valabile în special atunci când datele sunt neadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile pentru care au fost procesate și cu timpul care s-a scurs.

57.

În hotărârea din 11 septembrie 2014 (cauza C-291/13,

Papasavvas

), CJUE a dispus că, întrucât o societate editoare de presă care publică pe site-ul său internet versiunea electronică a unui ziar are, în principiu, cunoștință despre informațiile pe care le publică și exercită un control asupra acestora, ea nu poate fi considerată drept „furnizor intermediar”, în sensul articolelor 12-14 din Directiva 2000/31, indiferent dacă accesul la site este contra cost sau gratuit. Instanța a concluzionat că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12-14 din Directiva 2000/31 nu vizează situația unei societăți editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea electronică a unui ziar, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de publicitatea comercială difuzată pe acest site, în măsura în care aceasta are cunoștință despre informațiile pe care le publică și exercită un control asupra acestora, indiferent dacă accesul la site-ul respectiv este gratuit sau contra cost.

B. Drept comparat

58.

Din informațiile de care dispune Curtea, reiese că în unele state membre atât ale Consiliului Europei, cât și ale Uniunii Europene, Directiva privind comerțul electronic, în forma transpusă în dreptul intern, constituie un izvor primar de drept în domeniul respectiv.

‑

De asemenea, se pare că, cu cât operatorul este mai implicat în conținutul terților înainte de încărcarea lui online – prin cenzură prealabilă, prin modificarea acestuia, prin selectarea destinatarilor, prin apelul la comentarii pe teme definite în prealabil sau prin asumarea conținutului – cu atât mai mult riscă să fie considerat răspunzător pentru acel conținut. Unele țări au adoptat norme suplimentare referitoare expres la procedurile pentru eliminarea conținutului internet considerat ilicit, precum și dispoziții referitoare la repartizarea răspunderii în acest context.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

10 din Convenție

59.

Societatea reclamantă susține că faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de utilizatorii portalului internet de știri i-a încălcat libertatea de exprimare astfel cum este prevăzută la art.

10 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

60.

Guvernul contestă acest argument.

A. Hotărârea Camerei

61.

În hotărârea din 10 octombrie 2013, Camera a constatat, pentru început, divergența dintre părți cu privire la rolul societății reclamante în speță: în opinia Guvernului, aceasta trebuia considerată ca fiind cea care a făcut publice comentariile calomnioase; în schimb, societatea considera că în joc se afla libertatea sa de a transmite un conținut creat și publicat de terți și că nu era editorul comentariilor scrise de utilizatori. Camera nu a încercat să stabilească exact rolul ce îi trebuia atribuit în acest sens, constatând pur și simplu că părțile nu contestă, în fond, faptul că deciziile pronunțate de instanțele interne în speță constituiau o ingerință în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului la libertate de exprimare garantat prin art.

10 din Convenție.

62.

În ceea ce privește legalitatea măsurii în litigiu, Camera a respins argumentul societății reclamante, conform căruia ingerința în exercitarea, de către societate, a dreptului la libertate de exprimare nu era o măsură „prevăzută de lege”. Observând că instanțele estoniene au concluzionat că activitățile societății reclamante nu intrau sub incidența Directivei privind comerțul electronic și nici a Legii privind serviciile societății informaționale, Camera a reamintit că sarcina Curții nu este de a se substitui instanțelor interne și că autoritățile naționale, în special instanțele, sunt cele care au sarcina să interpreteze legislația internă. Camera a mai stabilit că, coroborate cu jurisprudența relevantă, dispozițiile relevante de drept civil – deși sunt destul de generale și nu sunt la fel de detaliate în comparație cu, de exemplu, Legea privind serviciile societății informaționale – prevedeau clar că un editor media este răspunzător pentru declarațiile calomnioase făcute în publicația media proprie. Având în vedere faptul că societatea reclamantă era operatorul profesionist al unuia dintre cele mai importante portaluri internet de știri din Estonia și că reputația i se datora parțial comentariilor scrise în secțiunea de comentarii a acestuia, Camera a considerat că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activitățile ei și ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele pe care acestea le-ar putea avea.

63.

Camera a considerat că restrângerea libertății de exprimare a societății reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputația și drepturile altora. Aceasta a considerat că faptul că autorii comentariilor erau, în principiu, răspunzători pentru acestea nu exclude scopul legitim al considerării societății reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputației și drepturilor altora.

64.

Referitor la proporționalitatea ingerinței în exercitarea, de către societatea reclamantă, a libertății sale de exprimare, Camera a reținut că nu s-a contestat faptul că respectivele comentarii erau calomnioase. Pentru a evalua proporționalitatea ingerinței, Camera a examinat, în primul rând, contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni sau șterge comentariile calomnioase; în al treilea rând – răspunderea autorilor reali ai comentariilor ca alternativă la răspunderea societății reclamante; în al patrulea rând – consecințele procedurii interne pentru societatea reclamantă.

65.

În special, Camera a considerat că articolul societății reclamante care a înregistrat comentariile calomnioase aborda un subiect ce prezenta un anumit grad de interes public și că societatea reclamantă ar fi trebuit să prevadă că acesta ar putea cauza reacții negative și să dea dovadă de precauție pentru a evita să fie considerată răspunzătoare pentru eventuala atingere adusă reputației altora. Camera a făcut mai multe constatări: filtrul automat prealabil și sistemul de notificare și retragere folosite de societatea reclamantă nu asigurau o protecție suficientă a drepturilor terților; publicarea articolelor de știri și a comentariilor cititorilor la acele articole făcea parte din activitatea profesională a societății reclamante; veniturile din publicitate depindeau de numărul de cititori și de comentarii la acele articole; societatea dispunea de mijloace pentru a exercita un control considerabil asupra comentariilor scrise de cititori și pentru a prevedea natura comentariilor pe care le puteau genera articolele, precum și pentru a lua măsurile tehnice sau manuale pentru a preveni afișarea publică a afirmațiilor calomnioase. Camera a observat, în special, faptul că nu exista o posibilitate realistă de a declanșa o acțiune civilă împotriva autorilor comentariilor deoarece era foarte dificil de stabilit identitatea acestora. În fine, Camera a declarat că nu este convinsă că măsurile prin care o parte vătămată poate depune plângere numai împotriva autorilor comentariilor calomnioase i-ar fi garantat persoanei vătămate o protecție efectivă a dreptului la respectarea vieții private. Constatând că a fost alegerea societății reclamante să permită comentarii din partea utilizatorilor neînregistrați în prealabil, Camera a considerat că societatea și-a asumat o anumită răspundere pentru acele comentarii. Pentru toate aceste motive și pentru valoarea modică a sumei pe care societatea a fost obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri, Camera a hotărât că restrângerea libertății de exprimare a societății reclamante a fost justificată și proporțională cu scopul urmărit. Prin urmare, Camera a constatat că nu s-a încălcat art.

10 din Convenție.

B. Argumentele părților în fața Marii Camere

a) Observații generale

66.

Societatea reclamantă susține că, în prezent, există tot mai mulți utilizatori de internet care generează ei înșiși conținutul publicat pe internet și că această contribuție este foarte valoroasă: comentariile la articole de știri sunt adesea la originea dezbaterilor importante din societate și chiar îi informează pe jurnaliști despre aspecte necunoscute de public, contribuind astfel la declanșarea unor investigații jurnalistice. Posibilitatea ca „orice persoană” să îmbogățească dezbaterea publică promovează democrația și este cea mai bună modalitate de a concretiza obiectivele libertății de exprimare. Constituie o provocare, în acest context, să se asigure faptul că cei care încalcă drepturile altora răspund pentru acțiunile lor, evitând totodată cenzura.

67.

În ceea ce privește conținutul generat de utilizatori, societatea reclamantă consideră că este suficient ca furnizorul de servicii de stocare-hosting să elimine imediat conținutul imediat ce ia cunoștință de caracterul lui ilicit. Societatea consideră că, în cazul în care Curtea ar considera, din contră, că măsura este insuficientă, efectul ar fi fie interzicerea discursului public anonim, fie restrângerea arbitrară – de către intermediar – a libertății de exprimare a comentatorilor, intermediarul fiind astfel împins să greșească în sensul unei precauții excesive pentru a evita riscul angajării răspunderii sale.

b) Cu privire la rolul Delfi

68.

Societatea reclamantă a solicitat Marii Camere să examineze toate circumstanțele cauzei, inclusiv aspectul dacă aceasta ar trebui considerată o societate editoare de presă tradițională sau un intermediar. Mai susține că ar trebui să fie considerată nu ca o societate editoare de presă, argumentând că acest tip de societate este răspunzătoare pentru conținutul publicat indiferent de autorul lui, ci ca un intermediar, și că, în această calitate, a fost îndreptățită să respecte cadrul legal precis și previzibil care, în opinia sa, limitează obligația de a controla comentariile scrise de terți. Potrivit acesteia, intermediarii nu sunt cel mai bine plasați pentru a judeca legalitatea conținutului generat de utilizatori, în special în domeniul calomniei, deoarece consideră că numai victima este în măsură să spună dacă un conținut i-a prejudiciat sau nu reputația.

c) Cu privire la temeiul legal

69.

Societatea reclamantă a susținut că ingerința în exercitarea libertății sale de exprimare – care afectează în special dreptul de stocare a conținutului și de a permite utilizatorilor să-și exprime opinia – nu era prevăzută de lege. Aceasta susține că nu este prevăzut în textele de lege sau în jurisprudență că intermediarii ar trebui considerați ca fiind editorii unui conținut despre care nu au cunoștință. Din contră, legea a exclus expres posibilitatea ca furnizorii de servicii să fie considerați răspunzători pentru conținutul generat de terți. În această privință, societatea reclamantă citează Directiva UE privind comerțul electronic, Legea privind serviciile societății informaționale din Estonia și Declarația Consiliului Europei privind libertatea de comunicare pe internet. Directiva UE prevede o limitare a răspunderii în baza raportării însoțite de procedurile de eliminare a conținutului ilicit. În acest context, răspunderea furnizorilor de servicii nu este angajată în cazul în care, de îndată ce iau efectiv cunoștință de activități ilicite, aceștia acționează prompt pentru a elimina conținutul respectiv sau a bloca accesul la acesta. De asemenea, înlăturarea sau blocarea conținutului trebuie făcute cu respectarea principiului libertății de exprimare și a procedurilor stabilite în acest sens la nivel național (considerentul 46 din preambulul directivei). Societatea reclamantă susține că dispozițiile pe care le invocă sunt, fără îndoială, formulate cu suficientă precizie pentru a permite cetățenilor să își reglementeze conduita. Societatea susține că astfel a acționat în deplină conformitate cu normele de drept aplicabile din moment ce a înlăturat comentariile calomnioase în aceeași zi în care a primit cererea de înlăturare de la persoana care s-a considerat calomniată.

70.

Societatea reclamantă adaugă că, chiar și în cadrul dreptului pozitiv privind răspunderea delictuală, distribuitorii (servicii poștale, biblioteci, librării etc.) nu sunt considerați editori. Prin urmare, îi este greu să înțeleagă cum a putut Camera să considere că legislația privind răspunderea civilă delictuală în vigoare a fost aplicată în speță într-un „domeniu nou corespunzător noilor tehnologii”, adică în cazul unui operator al unui portal internet de știri al cărui serviciu constă, în opinia sa,