AFFAIRE LEBEDINSCHI c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 41971/11) îndreptată împotriva Republicii Moldova și prin care cetățean al acestui stat, M. Adrian Lebedinschi („reclamantul"), sesizează Curtea pe 23 iunie 2011 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de M. M. Burlacu. Guvernul moldav („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, M. L. Apostol.

Reclamantul susține că deciziile date de tribunalele naționale în cauza sa civilă nu sunt suficient motivate, în încălcarea articolului 6 din Convenție. Susține de asemenea că refuzul tribunalelor de a-i aloca indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă a adus atingere dreptului la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pe 23 august 2011, Curtea decide să rezerve acestei cereri un tratament prioritar în virtutea articolului 41 din regulamentul Curții.

Pe 29 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La momentul faptelor, reclamantul era comisar adjunct de poliție la Chișinău.

În noaptea de 1 noiembrie 2008, reclamantul se duce la locul unui accident de circulație. Acolo este lovit de o mașină.

Ulterior, reclamantul este spitalizat în urgență cu diagnosticul de „dezarticulare incompletă a piciorului stâng terț mediu superior, fractuă deschisă tip III A comminutivă terț inferior al piciorului drept, contuzie a cordonului și plămânilor, sindrom de distresă respiratorie și șoc traumatic gradul doi". Din cauza leziunilor suferite, membrul inferior stâng al reclamantului este amputat la nivelul treimii inferioare a femurului și pe piciorul drept este plasat un aparat Ilizarov (fixator extern).

Pe 9 septembrie 2009, comisia medicală-militară centrală a ministerului Afacerilor Interne („Ministerul") estimează că reclamantul este neaprivept pentru serviciul în poliție. Stabilește de asemenea că traumatismele interesatului s-au produs în exercitarea funcțiunilor acestuia.

Pe 17 septembrie 2009, reclamantul este concediat din funcția ocupată în cadrul Ministerului.

La o dată nespecificată, autoritățile recunosc dreptul reclamantului la indemnitatea unică de asigurare, datorată agenților de poliție răniți în exercitarea funcțiunilor. Pe 5 octombrie 2009, autoritățile versează interesatului suma de 36 655,35 lei moldoveni (MDL) (aproximativ 2 200 de euro (EUR) la momentul faptelor) la titlu al acestei indemnități.

Pe 11 noiembrie 2009, reclamantul angajează o acțiune împotriva Ministerului care urmărește în principal revederea în sus a sumei indemnității percepute.

Pe 29 martie 2010, reclamantul modifică parțial prețintele și cere versarea indemnității unice de pierdere a capacității de muncă, în aplicarea dispozițiilor regulamentului privind plata de către întreprinderi, organizații și instituții a indemnității unice de pierdere a capacității de muncă sau deces al angajatului ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale („Regulament") (§20 mai jos). Solicita suma de 571 000 MDL (aproximativ 34 300 EUR la momentul faptelor) la titlu al acestei indemnități.

Printr-o hotărâre din 5 octombrie 2010, curtea de apel din Chișinău respinge integral acțiunea reclamantului. Consideră că suma indemnității unice de asigurare a fost corect calculată de autoritați. Privind indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă, curtea de apel judecă că reclamantul nu are drept. La această privință, se referă la §4 al Regulamentului conform căruia dispozițiile textului nu se aplică agenților de poliție, cu excepția persoanelor angajate prin contract.

Printr-o scrisoare din 10 noiembrie 2010, Ministerul informează reclamantul că agenții de poliție din care făcea parte acesta erau angajați prin contract individual de muncă.

Pe 10 noiembrie 2010, Ministerul emite de asemenea o adeverință reclamantului confirmând, printre altele, că acesta exercitase funcțiuni în cadrul Ministerului pe baze contractuale.

Pe 15 noiembrie 2010, reclamantul depune o contestație împotriva hotărârii curții de apel. Indică că pe 1 octombrie 1993 semnase un contract de muncă cu Ministerul pentru o perioadă de nouă ani, zece luni și douăzeci și două de zile, și că pe 22 august 2005 un nou contract individual de muncă fusese semnat pentru o perioadă de cinci ani. Reclamantul face deosebire între personalul cu care Ministerul semna contract de muncă, din care făcea parte el, și persoanele angajate fără contract, și anume militarii trupelor jandarmeriei și funcționarii care trecuseră un concurs pentru funcția publică. Susține deci că dispozițiile Regulamentului se aplicau la privirea sa. Argumentează în sfârșit că indemnizația unică de asigurare care-i fusese versată era o prestație socială diferită de indemnizația unică de pierdere a capacității de muncă.

Printr-o hotărâre definitivă din 16 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție respinge contestația reclamantului ca neîntemeiată și confirmă hotărârea instanței inferioare. Nu răspunde la argumentul reclamantului derivat din existența unei relații contractuale cu Ministerul. II.

Dispozițiile relevante ale legii poliției din 18 decembrie 1990, în vigoare la momentul faptelor, se citesc în felul următor: „art. 19. Personalul poliției (...) Accederea la poziții în cadrul (...) poliției poate fi efectuată fie prin concurs, fie prin contract, în conformitate cu modalitățile stabilite de ministerul Afacerilor Interne. (...)"

Dispozițiile relevante, în vigoare la momentul faptelor, din codul de procedură civilă din 30 mai 2003 au fost redactate în felul următor: „art. 400. Motivele pentru a depune o contestație și pentru a infirma o decizie 1. Părțile și alți participanți la proces au drept de a depune o contestație atunci când: a) circumstanțele care prezintă importanță pentru examinarea pe fond a cauzei nu au fost integral constatate și clarificate; (...) d) normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate în mod eronat. (...) art. 410. Limitele examinării cauzei [puse în fața instanței de contestație] 1) La examinarea cauzei, instanța de contestație verifică, în limitele contestației depuse, și pe baza elementelor dosarului și a noilor înscrisuri, corectitudinea aplicării și interpretării normelor de drept material și procedural. (...)" ÎN DREPT I.

Guvernul susține că acest grief este manifestă neîntemeiat. De asemenea argumentează că, ținând seama de faptul că reclamantul a perceput alte prestații sociale, acesta nu are calitatea de victimă.

Reclamantul se opune acestor teze.

Curtea observă de la început că reclamantul invocă o atingere a dreptului la proces echitabil în contextul procedurii interne pe care a-o iniciase pentru a obține, printre altele, plata indemnității unice de pierdere a capacității de muncă. În aceste circumstanțe, consideră că faptul ca reclamantul să fi eventual beneficiat de alte prestații sociale nu are nici un impact asupra echității procedurii interne litigioase. De consecință, trebuie respinse excepția preliminară a Guvernului privind lipsa calității de victimă a reclamantului.

De altfel, Curtea consideră, la lumina observațiilor părților, că acest grief ridică chestiuni de fapt și drept care cer examinare pe fond. Concluzionează deci că acesta nu este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și respinge excepția preliminară a Guvernului formulată la această privință.

Constatând în sfârșit că acest grief nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond

Reclamantul susține că procedura internă a fost neechitabilă din cauza refuzului nemotivat al tribunalelor naționale de a aplica la privirea sa dispozițiile Regulamentului și de a-i acorda indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă. Consideră că, de la momentul în care furnizase dovada de angajare prin contract de către Ministerul, jurisdicțiile interne trebuiau să-i recunoască beneficiile indemnității în cauză. Deplorează absența răspunsului din partea tribunalelor naționale referitoare la argumentul derivat din statutul de contractual.

Guvernul consideră că pretenția reclamantului privește în principal aplicarea și interpretarea legislației interne și reamintește că această sarcină revine, în primul rând, instanțelor judiciare naționale. Susține de asemenea că jurisdicțiile interne au motivat în mod suficient deciziile. Consideră că curtea de apel din Chișinău răspunde argumentelor reclamantului și că Curtea Supremă de Justiție, acționând ca instanță de contestație, nu era obligată să motiveze decizia. Pentru ceea ce mai specific privește argumentul reclamantului derivat din existența unui raport contractual cu Ministerul, reamintește că art. 6 din Convenție nu obligă instanțele judiciare să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părților în proces. Argumentează în sfârșit că procesul în ansamblu a fost echitabil.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței constante, jurisdicțiile interne trebuie să motiveze deciziile (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288). Proporția datoriei de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată la lumina circumstanțelor fiecărei cazuri (Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr. 303-A). Dacă art. 6 § 1 din Convenție nu se poate înțelege ca cerând tribunalelor să dea răspuns detaliat la fiecare argument ridicat, trebuie cu toate acestea să rezulte din decizie că întrebările esențiale ale cauzei au fost tratate (Taxquet c. Belgia [Marea Cameră], nr. 926/05, § 91, CEDH 2010).

De altfel, Curtea reamintește că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu jurisdicții de acest fel are obligația de a se asigura că justiciabilii se bucură la acestea de garanțiile fundamentale ale articolului 6 (vezi, printre altele, Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11, și Erfar-Avef c. Grecia, nr. 31150/09, § 39, 27 martie 2014).

În cauza de față, Curtea constată că curtea de apel din Chișinău respinge pretenția reclamantului privind plata indemnității unice de pierdere a capacității de muncă sub motiv că dispozițiile Regulamentului nu se aplicau agenților de poliție, cu excepția personalului angajat prin contract. În contestația sa depusă înaintea Curții Supreme de Justiție, reclamantul articula în mod suficient de clar și precis un argument derivat din statutul de contractual care era susținut de dovezi. Curtea observă de asemenea că, potrivit dreptului procedural aplicabil la momentul faptelor, înalta jurisdicție trebuia să aprecieze elemente de fapt și drept (§22 mai sus), cel puțin în măsura în care acestea fuseseră invocate în contestație.

Curtea observă că argumentul derivat din statutul de contractual al reclamantului era relevant și decisiv. Dacă Curtea Supremă de Justiție l-ar fi găsit întemeiat, ar fi trebuit să admită pretenția interesatului privind plata indemnității unice de pierdere a capacității de muncă.

Rămâne Curții să cerceteze dacă, în speța, tăcerea Curții Supreme de Justiție privind argumentul sus-menționat al reclamantului poate rațional fi interpretată ca un respingere implicită. Observă că chestiunea dacă reclamantul putea trage avantaj din excepția conform căreia dispozițiile Regulamentului se aplicau personalului contractual se distinge juridic și logic de cea privind dacă, în regulă, textul litigios se aplică sau nu agenților de poliție. Necesita deci o răspuns specific și explicit. Curtea Supremă rămase în defect de a o face și este imposibil să se știe dacă cea din urmă pur și simplu neglijase argumentul derivat din statutul de contractual sau voiau să-l respingă și, în această din urmă ipoteză, din ce motive.

La lumina celor de mai sus, Curtea judecă că procedura nu a fost echitabilă și că, de consecință, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul susține că refuzul tribunalelor naționale de a-i acorda indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă, ca urmare a unui proces contrar articolului 6 § 1 din Convenție, aduce atingere dreptului la respectul bunurilor.

Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde să fi avut o „speranță legitimă" de a i se recunoaște dreptul la indemnitatea sus-menționată. Observă că reclamantul i s-a alocat indemnitatea unică de asigurare beneficiind dispozițiilor speciale aplicabile polițiștilor și argumentează că, în aceste condiții, acesta nu avea drept la indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă prevăzută de dispozițiile generale. Afirmă că dispozițiile Regulamentului se aplică persoanelor angajate prin contract de către Ministerul, care nu au statut de agent de poliție.

Curtea reamintește că Convenția nu garantează ca atare un drept de a dobândi bunuri. Un reclamant nu se poate plânge de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile incriminate privesc „bunurile" sale, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă" de a obține dispoziția efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, o creanță condiționată care se stinge din cauza nerealizării condiției legale nu poate fi considerată un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Slivenko și alții c. Letonia (dec.) [Marea Cameră], nr. 48321/99, § 121, CEDH 2002-II (extrase), și Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

Curtea subliniază la această privință că o „speranță legitimă" constituie un „bun" doar dacă un asemenea interes patrimonial prezintă o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (Kopecký, precitat, § 52). Cu toate acestea, nu se poate concluziona la existența unei „speranțe legitime" atunci când există controversă privind modul în care dreptul intern trebuie să fie interpretat și aplicat și argumentele dezvoltate de reclamant la această privință sunt în definitivă respinse de jurisdicțiile naționale (Kopecký, precitat, § 50, și Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 73049/01, § 65, CEDH 2007-I). Cum Curtea a enunțat de mai multe ori, există o deosebire între o simplă nădejde, oricât de înțeleasă ar fi aceasta, și o speranță legitimă, care trebuie să fie de natură mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau să aibă o bază jurisprudențială solidă în dreptul intern (Von Maltzan și alții c. Germania (dec.) [Marea Cameră], nr. 71916/01, 71917/01 și 10260/02, § 112, CEDH 2005-V).

Curtea reamintește că toate principiile care se aplică în general afacerilor privind art. 1 din Protocolul nr. 1 rămân pe deplin relevante în domeniul prestațiilor sociale. În particular, clauza sus-menționată nu impune nici o limitare libertății statelor contractante de a decide dacă vor institui sau nu un regim de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor care urmează să fie acordate în cadrul unui asemenea regim (Andrejeva c. Letonia [Marea Cameră], nr. 55707/00, § 77, CEDH 2009, și Stummer c. Austria [Marea Cameră], nr. 37452/02, § 82, CEDH 2011). În schimb, odată ce un stat contractant pune în vigoare legislație prevăzând versarea automată a unei prestații sociale – indiferent dacă acordarea acestei prestații depinde sau nu de versarea anterioară a cotizațiilor –, această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile (Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [Marea Cameră], nr. 65731/01 și 65900/01, § 54, CEDH 2005-X; și Carson și alții c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 42184/05, § 64, CEDH 2010).

În cauza de față, Curtea este chemată să determine dacă exista un interes patrimonial pe baza căruia reclamantul putea pretinde să aibă speranța legitimă de a i se recunoaște dreptul la indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă, prevăzută de Regulament.

Observă că, potrivit paragrafului 4 al Regulamentului, dispozițiile textului nu se aplică agenților Ministerului, cu excepția „persoanelor angajate pe baza unui contract de muncă sau acord".

Curtea observă că părțile nu se înteles privind modul în care dispozițiile relevante în speța trebuiau să fie interpretate și aplicate. Face remarc că §4 al Regulamentului este redactat în mod concis și general. Într-adevăr, excepția pe care o instituie ar putea fi interpretată fie în mod restrictiv beneficiind doar personalului contractual al Ministerului care nu are statut de agent de poliție – teză apărată de Guvern –, fie într-un mod mai larg aplicând și agenților de poliție care semnaseră un contract de muncă cu Ministerul – teză avansată de reclamant.

Curtea reamintește la această privință că, pentru a genera o „speranță legitimă", o dispoziție legală trebuie să determine regulile aplicabile unei creanțe. Dacă condițiile legale de îndeplinit și alți parametri ai creanței nu sunt clar definiți, dispoziția legală în cauză nu poate servi, doar de la sine, ca bază pe care ar putea se agață o „speranță legitimă" (Klaus și Iouri Kiladzé c. Georgia, nr. 7975/06, §§ 58-60, 2 februarie 2010)

Curtea reamintește de asemenea că incumbă în primul rând autorităților naționale, în special tribunalelor, să interpreteze și aplice dreptul intern (Slivenko c. Letonia [Marea Cameră], nr. 48321/99, § 105, CEDH 2003-X; și Jahn și alții c. Germania [Marea Cameră], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 86, CEDH 2005-VI). Se bucură de o competență limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern, în special dacă nici un element al dosarului nu îi permite de a concluziona că autoritățile au făcut o aplicare manifestă greșită, sau ducând la concluzii arbitrare, a dispozițiilor legale în cauză (Beyeler c. Italia [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 108, CEDH 2000-I). În cauza de față, Curtea observă că a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absența unui răspuns specific din partea Curții Supreme de Justiție privind argumentul reclamantului derivat din statutul de contractual. Cu toate acestea, nu poate specula asupra rezultatului acestei proceduri, chiar dacă Curtea Supremă ar fi răspuns argumentului reclamantului. De consecință, nu ar putea estima că respingerea acțiunii reclamantului de către tribunalele interne era arbitrară.

Curtea observă de asemenea că, potrivit elementelor din posesia sa, nu există jurisprudență internă recunoscând dreptul la indemnitatea unică de pierdere a capacității de muncă agenților de poliție aflți într-o situație similară cu cea a reclamantului.

La lumina celor de mai sus, nu poate deci concluziona, în prezenta cauză, la existența în favoarea reclamantului a unui interes patrimonial suficient stabilit pentru a fi exigibil.

Curtea deduce că reclamantul nu se poate prevaleze de un „bun" cum se envisajează de art. 1 din Protocolul nr. 1. Rezultă că pretenția derivată din articolul este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul solicita 728 312 lei moldoveni (MDL) (aproximativ 47 300 de euro (EUR) la momentul în care pretenția fusese formulată înaintea Curții) la titlu de prejudiciu material. Această sumă cuprinde suma indemnității unice de pierdere a capacității de muncă pe care autoritățile interne refuzaseră să i-o acorde, plus dobânzile de întârziere. Solicita de asemenea 50 000 MDL (aproximativ 3 200 EUR la momentul în care pretenția fusese formulată înaintea Curții) la titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul estimează că prejudiciul material nu are nici o legătură de cauzalitate cu prețintele ridicate înaintea Curții. Consideră de altfel că suma prejudiciului moral este excesivă și nesuportată.

Curtea nu observă nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a articolului 6 § 1 din Convenție și daunele materiale susținute și respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să aloce reclamantului întreaga sumă solicitată la titlu de prejudiciu moral, și anume 3 200 EUR. B. Frais et dépens

Reclamantul solicita de asemenea 25 000 MDL (aproximativ 1 600 EUR la momentul în care pretenția fusese formulată înaintea Curții) pentru cheltuielile și onorariile angajate înaintea jurisdicțiilor interne și 700 EUR pentru cele angajate înaintea Curții. Furnizează o factură justificând plata sumei de 25 000 MDL avocat care l-a reprezentat înaintea instanțelor naționale. Prezintă de asemenea un contract cu reprezentantul înaintea Curții conform căruia s-angajase să plătească 700 EUR onorarii acestuia.

Guvernul estimează aceste prețtenții ca fiind excesive și nesuportate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speța și ținând seama de documentele din posesia sa și de jurisprudența, Curtea estimează rezonabil de a aloca reclamantului suma integrală solicitată, și anume 2 300 EUR toate cheltuielile incluse. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit de a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind pretenția derivată din art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data soluționării: i) 3 200 EUR (trei mii două sute de euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 2 300 EUR (doi mii trei sute de euro), plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și onorarii; b) că de la expirarea acelui termen și până la versament, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Perfectat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 iunie 2015, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președintele

Le requérant a été représenté par M. M. Burlacu. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

Le requérant allègue que les décisions rendues par les tribunaux nationaux dans son affaire civile ne sont pas suffisamment motivées, en violation de l’article 6 de la Convention. Il soutient également que le refus des tribunaux de lui allouer l’indemnité unique de perte de capacité de travail a porté atteinte à son droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Le 23 août 2011, la Cour a décidé de réserver à cette requête un traitement prioritaire en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.

Le 29 novembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Au moment des faits, le requérant était commissaire adjoint de police à Chișinău.

La nuit du 1 er novembre 2008, le requérant se rendit sur les lieux d’un accident de la route. Il y fut fauché par une voiture.

Par la suite, le requérant fut hospitalisé d’urgence avec le diagnostic de « démembrement incomplet de la jambe gauche tiers moyen supérieur, fracture ouverte type III A comminutive tiers inférieur de la jambe droite, contusion du corde et des poumons, syndrome du stress pulmonaire et choc traumatique de deuxième degré ». À cause des lésions subies, le membre inférieur gauche du requérant fut amputé au niveau du tiers inférieur du fémur et sur la jambe droite fut mis en place un appareil d’Ilizarov (fixateur externe).

Le 9 septembre 2009, la commission médicale-militaire centrale du ministère des Affaires intérieures (« le Ministère ») estima que le requérant était inapte pour le service dans la police. Elle établit également que les traumatismes de l’intéressé étaient survenus dans l’exercice de ses fonctions.

Le 17 septembre 2009, le requérant fut licencié de son poste occupé au sein du Ministère. 12. À une date non spécifiée, les autorités reconnurent le droit du requérant à l’indemnité unique d’assurance, due aux agents de police blessés dans l’exercice de leurs fonctions. Le 5 octobre 2009, elles versèrent à l’intéressé la somme de 36 655,35 lei moldaves (MDL) (environ 2 200 euros (EUR) à l’époque des faits) au titre de cette indemnité.

Le 11 novembre 2009, le requérant engagea une action contre le Ministère tendant principalement à la révision à la hausse du montant de l’indemnité perçue.

Le 29 mars 2010, le requérant modifia en partie ses prétentions et demanda le versement de l’indemnité unique de perte de capacité de travail, en application des dispositions du règlement relatif au paiement par les entreprises, organisations et institutions de l’indemnité unique de perte de capacité de travail ou de décès de l’employé à la suite d’un accident de travail ou d’une maladie professionnelle (« le Règlement ») (paragraphe 20 ci-dessous). Il réclamait la somme de 571 000 MDL (environ 34 300 EUR à l’époque des faits) au titre de cette indemnité.

Par un arrêt du 5 octobre 2010, la cour d’appel de Chișinău rejeta intégralement l’action du requérant. Elle estima que le montant de l’indemnité unique d’assurance avait correctement été calculé par les autorités. Quant à l’indemnité unique de perte de capacité de travail, la cour d’appel jugea que le requérant n’y avait pas droit. À cet égard, elle fit référence au paragraphe 4 du Règlement aux termes duquel les dispositions de ce texte n’étaient pas applicables aux agents de police, à l’exception des personnes embauchées par contrat.

Par une lettre du 10 novembre 2010, le Ministère informa le requérant que les agents de police dont il faisait partie étaient embauchés par contrat individuel de travail.

Le 10 novembre 2010, le Ministère délivra également une attestation au requérant confirmant, entre autres, que ce dernier avait exercé ses fonctions au sein du Ministère sur des bases contractuelles.

Le 15 novembre 2010, le requérant forma un recours contre l’arrêt de la cour d’appel. Il indiquait que, le 1 er octobre 1993, il avait signé un contrat de travail avec le Ministère pour une période de neuf ans, dix mois et vingt-deux jours, et que, le 22 août 2005, un nouveau contrat individuel de travail avait été signé pour une période de cinq ans. Le requérant faisait la distinction entre le personnel avec lequel le Ministère signait un contrat de travail, dont il faisait partie, et les personnes embauchées sans contrat, à savoir les militaires des troupes des carabiniers et les fonctionnaires ayant passé un concours pour la fonction publique. Il soutenait dès lors que les dispositions du Règlement étaient applicables à son égard. Il arguait enfin que l’indemnisation unique d’assurance qui lui avait été versée était une prestation sociale différente de l’indemnisation unique de perte de capacité de travail.

Par un arrêt définitif du 16 février 2011, la Cour suprême de justice rejeta le recours du requérant comme mal fondé et confirma l’arrêt de l’instance inférieure. Elle ne répondit pas au moyen du requérant tiré de l’existence d’une relation contractuelle avec le Ministère. II.

Les dispositions pertinentes de la loi sur la police du 18 décembre 1990, en vigueur à l’époque des faits, se lisaient comme suit : « Article 19. Le personnel de la police (...) L’accession aux postes au sein (...) de la police peut être effectuée soit sur concours, soit sur contrat, conformément aux modalités établies par le ministère des Affaires intérieures. (...) » 22 . Les dispositions pertinentes, en vigueur à l’époque des faits, du code de procédure civile du 30 mai 2003 étaient ainsi rédigées : « Article 400. Les motifs pour former un recours et pour infirmer une décision 1. Les parties et les autres participants au procès sont en droit de former un recours lorsque : a) les circonstances qui revêtent de l’importance pour l’examen au fond de l’affaire n’ont pas été intégralement constatées et élucidées ; (...) d) les normes de droit matériel ou de droit procédural ont été méconnues ou appliquées d’une manière erronée. (...) Article 410. Les limites de l’examen de l’affaire [portée devant l’instance de recours] 1) Lors de l’examen de l’affaire, l’instance de recours vérifie, dans les limites du recours formé, et sur la base des éléments du dossier et des nouveaux écrits, la justesse de l’application et de l’interprétation des normes de droit matériel et procédural. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que ce grief est manifestement mal fondé. Il argue également que, compte tenu du fait que le requérant a perçu d’autres prestations sociales, ce dernier n’a pas la qualité de victime.

Le requérant s’oppose à ces thèses.

La Cour note d’emblée que le requérant invoque une atteinte à son droit à un procès équitable dans le cadre de la procédure interne qu’il a initiée aux fins d’obtenir, entre autres, le paiement de l’indemnité unique de perte de capacité de travail. Dans ces circonstances, elle estime que le fait pour le requérant d’avoir éventuellement bénéficié d’autres prestations sociales n’a aucune incidence sur l’équité de la procédure interne litigieuse. Par conséquent, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement relative au défaut de qualité de victime du requérant.

Par ailleurs, la Cour considère, à la lumière des observations des parties, que ce grief soulève des questions de fait et de droit qui appellent un examen au fond. Elle conclut donc que celui-ci n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et rejette l’exception préliminaire du Gouvernement formulée à cet égard.

Constatant enfin que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant allègue que la procédure interne a été inéquitable à cause du refus non motivé des tribunaux nationaux d’appliquer à son égard les dispositions du Règlement et de lui octroyer l’indemnité unique de perte de capacité de travail. Il estime que, à partir du moment où il a fourni la preuve d’avoir été embauché par contrat par le Ministère, les juridictions internes devaient lui reconnaître les bénéfices de l’indemnité en question. Il déplore l’absence de réponse de la part des tribunaux nationaux relativement au moyen tiré de son statut de contractuel.

Le Gouvernement considère que le grief du requérant a principalement trait à l’application et à l’interprétation de la législation interne et il rappelle que cette tâche incombe, en premier lieu, aux instances judiciaires nationales. Il soutient également que les juridictions internes ont motivé à suffisance leurs décisions. Il considère que la cour d’appel de Chișinău a répondu aux arguments du requérant et que le Cour suprême de justice, agissant en tant qu’instance de recours, n’était pas tenue de motiver sa décision. Pour ce qui est plus précisément du moyen du requérant tiré de l’existence d’un rapport contractuel avec le Ministère, il rappelle que l’article 6 de la Convention n’oblige pas les instances judiciaires de répondre de façon détaillée à chaque argument des parties au procès. Il argue enfin que le procès dans son ensemble a été équitable.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les juridictions internes doivent motiver leurs décisions ( Van de Hurk c. Pays ‑ Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288). L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A). Si l’article 6 § 1 de la Convention ne peut se comprendre comme exigeant des tribunaux d’apporter une réponse détaillée à chaque argument soulevé, il doit néanmoins ressortir de la décision que les questions essentielles de la cause ont été traitées ( Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 91, CEDH 2010).

Par ailleurs, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les États contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Néanmoins, un État qui se dote de juridictions de cette nature a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elles des garanties fondamentales de l’article 6 (voir, parmi d’autres, Delcourt c. Belgique , 17 janvier 1970, § 25, série A n o 11, et Erfar-Avef c. Grèce , n o 31150/09, § 39, 27 mars 2014).

En l’espèce, la Cour relève que la cour d’appel de Chișinău rejeta la prétention du requérant relativement au paiement de l’indemnité unique de perte de capacité de travail au motif que les dispositions du Règlement n’étaient pas applicables aux agents de police, hormis le personnel embauché par contrat. Dans son recours devant la Cour suprême de justice, le requérant articula d’une manière suffisamment claire et précise un moyen tiré de son statut de contractuel qu’il étayait par des preuves. La Cour remarque également que, selon le droit procédural applicable à l’époque des faits, la Haute juridiction devait apprécier des éléments de fait et de droit (paragraphe 22 ci-dessus), au moins dans la mesure où ceux-ci étaient invoqués dans le recours.

La Cour observe que le moyen tiré du statut de contractuel du requérant était pertinent et décisif. Si la Cour suprême de justice l’avait jugé fondé, elle aurait dû accueillir la prétention de l’intéressé tendant au paiement de l’indemnité unique de perte de capacité de travail.

Il reste à la Cour de rechercher si, en l’occurrence, le silence de la Cour suprême de justice par rapport au moyen susmentionné du requérant peut raisonnablement s’interpréter comme un rejet implicite. Elle relève que la question de savoir si le requérant pouvait tirer avantage de l’exception selon laquelle les dispositions du Règlement étaient applicables au personnel contractuel se distingue juridiquement et logiquement de celle de savoir si, en règle générale, le texte litigieux s’applique ou non aux agents de police. Elle exigeait donc une réponse spécifique et explicite. La Cour suprême est restée en défaut de le faire et il est impossible de savoir si celle ‑ ci a simplement négligé le moyen tiré du statut de contractuel ou bien a voulu le rejeter et, dans cette dernière hypothèse, pour quelles raisons. 36. À la lumière de ce qui précède, la Cour juge que la procédure n’a pas été équitable et que, par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant soutient que le refus des tribunaux nationaux de lui octroyer l’indemnité unique de perte de capacité de travail, à la suite d’un procès contraire à l’article 6 § 1 de la Convention, a porté atteinte à son droit au respect des biens.

Le Gouvernement estime que le requérant ne peut pas prétendre avoir eu une « espérance légitime » de se voir reconnaitre le droit à l’indemnité susmentionnée. Il relève que le requérant s’est vu attribuer l’indemnité unique d’assurance en bénéficiant des dispositions spéciales applicables aux policiers et argue que, dans ces conditions, celui-ci n’avait pas droit à l’indemnité unique de perte de capacité de travail prévue par les dispositions générales. Il affirme que les dispositions du Règlement s’appliquent aux personnes embauchées par contrat par le Ministère, n’ayant pas le statut d’agents de police.

La Cour rappelle que la Convention ne garantit pas en tant que tel un droit d’acquérir des biens. Un requérant ne peut se plaindre de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions incriminées se rapportent à ses « biens », au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. En revanche, une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition légale ne peut être considérée comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Slivenko et autres c. Lettonie (déc.) [GC], n o 48321/99, § 121, CEDH 2002 ‑ II (extraits), et Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX).

La Cour souligne à cet égard qu’une « espérance légitime » ne constitue un « bien » que si un tel intérêt patrimonial présente une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’il est confirmé par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecký , précité, § 52). Cependant, on ne saurait conclure à l’existence d’une « espérance légitime » lorsqu’il y a controverse sur la façon dont le droit interne doit être interprété et appliqué et que les arguments développés par le requérant à cet égard sont en définitive rejetés par les juridictions nationales ( Kopecký , précité, § 50, et Anheuser-Busch Inc. c . Portugal [GC], n o 73049/01, § 65, CEDH 2007 ‑ I). Comme la Cour l’a énoncé à de multiples reprises, il y a une différence entre un simple espoir, aussi compréhensible soit-il, et une espérance légitime, qui doit être de nature plus concrète et se fonder sur une disposition légale ou avoir une base jurisprudentielle solide en droit interne ( Von Maltzan et autres c. Allemagne (déc.) [GC], n os 71916/01, 71917/01 et 10260/02, § 112, CEDH 2005 ‑ V).

La Cour rappelle que tous les principes qui s’appliquent généralement aux affaires concernant l’article 1 du Protocole n o 1 gardent toute leur pertinence dans le domaine des prestations sociales. En particulier, ladite clause n’impose aucune restriction à la liberté pour les États contractants de décider d’instaurer ou non un régime de protection sociale ou de choisir le type ou le niveau des prestations censées être accordées au titre de pareil régime ( Andrejeva c. Lettonie [GC], n o 55707/00, § 77, CEDH 2009, et Stummer c. Autriche [GC], n o 37452/02, § 82, CEDH 2011). En revanche, dès lors qu’un État contractant met en place une législation prévoyant le versement automatique d’une prestation sociale – que l’octroi de cette prestation dépende ou non du versement préalable de cotisations –, cette législation doit être considérée comme engendrant un intérêt patrimonial relevant du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 pour les personnes remplissant ses conditions ( Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], n os 65731/01 et 65900/01, § 54, CEDH 2005 ‑ X ; et Carson et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 42184/05, § 64, CEDH 2010).

En l’espèce, la Cour est appelée à déterminer s’il existait un intérêt patrimonial sur le fondement duquel le requérant pouvait prétendre avoir l’espérance légitime de se voir reconnaître le droit à l’indemnité unique de perte de capacité de travail, prévue par le Règlement.

Elle note que, selon le paragraphe 4 du Règlement, les dispositions de ce texte ne sont pas applicables aux agents du Ministère, à l’exception des « personnes embauchées sur la base d’un contrat de travail ou d’un accord ».

La Cour observe que les parties divergent sur la façon dont les dispositions pertinentes en l’espèce devraient être interprétées et appliquées. Elle fait remarquer que le paragraphe 4 du Règlement est libellé d’une manière concise et générale. En effet, l’exception qu’il met en place pourrait être interprétée soit d’une manière restrictive bénéficiant au seul personnel contractuel du Ministère qui n’a pas le statut d’agent de police – thèse défendue par le Gouvernement –, soit d’une façon plus large en s’appliquant également aux agents de police ayant signé un contrat de travail avec le Ministère – thèse avancée par le requérant.

La Cour rappelle à cet égard que, pour engendrer une « espérance légitime », une disposition légale doit déterminer les règles applicables à une créance. Si les conditions légales à remplir et les autres paramètres de la créance ne sont pas clairement définis, la disposition légale en question ne peut pas servir, à elle seule, de base sur laquelle une « espérance légitime » pourrait venir se greffer ( Klaus et Iouri Kiladzé c. Georgie , n o 7975/06, § 58-60, 2 février 2010)

La Cour rappelle également qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 105, CEDH 2003 ‑ X; et Jahn et autres c. Allemagne [GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 86, CEDH 2005 ‑ VI). Elle jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne, surtout si aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que les autorités ont fait une application manifestement erronée, ou aboutissant à des conclusions arbitraires, des dispositions légales en cause ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 108, CEDH 2000 ‑ I). En l’espèce, la Cour note avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’absence de réponse spécifique de la part de la Cour suprême de justice relativement au moyen du requérant tiré du statut de contractuel. Cependant, elle ne peut pas spéculer sur l’issue de cette procédure, quand bien même la Cour suprême aurait répondu au moyen du requérant. Partant, elle ne saurait estimer que le rejet de l’action du requérant par les tribunaux internes était arbitraire.

La Cour remarque également que, selon les éléments en sa possession, il n’existe pas de jurisprudence interne reconnaissant le droit à l’indemnité unique de perte de capacité de travail aux agents de police se trouvant dans une situation similaire à celle du requérant. 49. À la lumière de ce qui précède, elle ne peut donc conclure, dans la présente affaire, à l’existence en faveur du requérant d’un intérêt patrimonial suffisamment établi pour être exigible.

La Cour en déduit que le requérant ne peut pas se prévaloir d’un « bien » tel qu’envisagé par l’article 1 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que le grief tiré de cet article est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 728 312 lei moldaves (MDL) (environ 47 300 euros (EUR) à l’époque où la prétention a été formulée devant la Cour) au titre du préjudice matériel. Cette somme comprend le montant de l’indemnité unique de perte de capacité de travail que les autorités internes ont refusé de lui octroyer, plus les intérêts moratoires. Il demande également 50 000 MDL (environ 3 200 EUR à l’époque où la prétention a été formulée devant la Cour) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement estime que le préjudice matériel n’a aucun lien de causalité avec les griefs soulevés devant la Cour. Il considère en outre que le montant du préjudice moral est excessif et non étayé.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée de l’article 6 § 1 de la Convention et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant l’intégralité de la somme réclamée au titre du préjudice moral, soit 3 200 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 25 000 MDL (environ 1 600 EUR à l’époque où la prétention a été formulée devant la Cour ) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 700 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Il fournit une facture justifiant le paiement de la somme de 25 000 MDL à l’avocat qui l’a représenté devant les instances nationales. Il présente également un contrat avec son représentant devant la Cour aux termes duquel il s’est engagé à payer 700 EUR d’honoraires à ce dernier.

Le Gouvernement estime ces prétentions excessives et non étayées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant l’intégralité de la somme réclamée, à savoir 2 300 EUR tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i) 3 200 EUR (trois mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 2 300 EUR (deux mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 juin 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stephen Phillips Josep Casadevall Greffier Président