CASE OF FRISANCHO PEREA v. SLOVAKIA

Reclamantul s-a născut în 1963 și trăiește în Maryland (Statele Unite ale Americii). În 1999 reclamantul s-a căsătorit cu A., un cetățen slovac. Au fost trei copii ai căsniciei: B., născut în 1999, C., născut în 2002, și D., născut în 2004. Copiii sunt toți cetățenii slovaci, în timp ce B. este, de asemenea, un cetățean peruvan, și C. și D. au, de asemenea, cetățenia Statelor Unite. Timp de aproximativ opt ani, până în iulie 2010, familia a trăit împreună într - o casă în Maryland. Apoi s-au mutat să stea cu prietenii, au luat copiii cu ea, cuplul a fost de acord cu custodia alternativă și au început să primească consiliere în căsătorie. Cu toate acestea, A. A depus o cerere de divorț, dar apoi a retras petiția ei. La 25 august 2010 A. a părăsit Statele Unite pentru Slovacia, luând copiii cu ea. În ziua următoare, ea a informat reclamantul că au plecat și că nu a avut nici o intenție de a reveni. În septembrie 2010 A. a depus o cerere de divorț în Slovacia și a solicitat ca copiii să fie încredințați în custodia sa prin intermediul unei măsuri intermediare. Statutul și rezultatul (dacă există) din aceste proceduri nu este cunoscut. 10. La 14 octombrie 2010, reclamantul a depus o cerere de returnare a copiilor în Statele Unite ca țară a reședinței lor obișnuite, care se bazează pe Legea privind dreptul privat și procedural internațional (Legea nr. 97/1963 Col., astfel cum a fost modificat), Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind jurisdicția și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materie de responsabilitate parentală, precum și Convenția de la Haga. 11. La 25 noiembrie 2010, cererea Convenției de la Haga a reclamantului a fost transmisă Curții de District Bratislava I, prin intermediarul Autorității Centrale Slovace responsabile cu punerea în aplicare a Convenției de la Haga. 12. La 21 ianuarie 2011, Curtea de District a ordonat returnarea copiilor în Statele Unite, după ce a constatat că era țara reședinței lor obișnuite, că au fost îndepărtate de acolo în mod incorect și că nu au fost stabilite obstacole pentru returnare. 13. La 28 aprilie 2011, Curtea Regională Bratislava a respins un recurs depus de A. și a susținut ordinul de întoarcere. Problema a devenit astfel soluționată prin forța unei decizii finale și obligatorii la 9 mai 2011. 14. La 31 mai 2011, reclamantul a depus în vederea executării judiciare a ordinului de returnare. 15. După mai multe încercări nesfârșite de a avea A. conform ordinului, Curtea de district Komárno a aderat la cerere la 28 noiembrie 2011 prin emiterea unui mandat de executare a ordinului. 16. La 29 iunie 2012, Curtea Regională Nitra a anulat mandatul de punere în aplicare după apelul de către A. A observat că, între timp, A. a contestat decizia din 28 aprilie 2011 prin intermediul unei plângeri în temeiul articolului 127 din Constituție (Legea constituțională nr. 460/1992 Col., astfel cum a fost modificat) la Curtea Constituțională; că, la 15 decembrie 2011, Curtea Constituțională a declarat această plângere admisibilă; și că, în același timp, a suspendat executabilitatea ordinului de returnare în așteptarea rezultatului procedurii cu privire la fondul plângerii A. (a se vedea punctele 20 și 21 de mai jos). Curtea Regională a concluzionat că, în aceste circumstanțe, s-a scurs o condiție esențială pentru executarea ordinului de returnare. În consecință, această chestiune a fost trimisă Curții de District pentru a lua o nouă decizie în funcție de rezultatul plângerii constituționale a A. 17. Reclamantul a contestat decizia din 29 iunie 2012 prin intermediul unui recurs asupra punctelor de drept. El a subliniat că nu a existat nicio ședință în fața Curții regionale și că numai din decizia Curții regionale a învățat de deciziile Curții Constituționale care îl susțin și de alte noi fapte relevante, cum ar fi faptul că reclamantul a solicitat să rămână procedura de punere în aplicare. Întrucât hotărârile Curții Constituționale nu au fost servite pe el și el nu a avut cunoștință de aceste fapte, el a fost privat de o oportunitate de a comenta și de a lua în considerare luarea de alte măsuri juridice. Acest lucru a fost contrar principiilor procedurilor adversare și egalității armelor și, în prezentarea reclamantului, el a fost astfel "prevenit de la acțiune în fața instanței", care constituie un motiv de admisibilitate pentru recursul său în temeiul articolului 237 litera (f) din Codul de Procedură Civilă (Legea nr. 99/1963 Col., astfel cum a fost modificat – „CCP”. 18. La 6 decembrie 2012, Curtea Supremă a declarat recursul inadmisibil. Acesta a observat că Curtea regională a primit din propunerea sa o copie a hotărârii Curții Constituționale de a suspenda aplicarea ordinului de returnare, că aceasta și-a bazat hotărârea pe aceasta și că o copie a hotărârii Curții Constituționale nu a fost niciodată notificată reclamantului. Cu toate acestea, Curtea Supremă a remarcat, de asemenea, că hotărârea Curții Constituționale a fost obligatorie pentru Curtea Regională și a considerat că, prin urmare, având servit reclamantului și l-a permis să formuleze comentarii, nu ar fi putut avea nici un impact asupra deciziei Curții Regionale. Prin urmare, în concluzia Curții Supreme, motivul invocat de reclamant pentru admisibilitatea recursului său nu a fost dat. 19. În consecință, Curtea de District a devenit obligată să pronunțe asupra cererei de executare a reclamantului din nou, ceea ce a făcut la 18 ianuarie 2013 prin respingerea acesteia. Curtea de District a observat că, la 16 mai 2012, Curtea Constituțională a anulat decizia de a susține ordonanța de returnare și că a remis apelul A. împotriva acestei ordine către Curtea Regională Bratislava pentru o nouă hotărâre (a se vedea punctul 23 de mai jos). Ordinea de returnare a fost, prin urmare, pe cale de apel și, ca atare, nu mai era aplicabilă. Hotărârea Curții de District a devenit finală și obligatorie la 8 februarie 2013. 20. La 6 iulie 2011 A. a contestat decizia din 28 aprilie 2011 de a susține ordinul de returnare (a se vedea punctul 13 de mai sus) prin intermediul unei plângeri adresate Curții Constituționale. Acesta a fost îndreptat împotriva Curții Regionale și, în aceasta, a afirmat că reclamantul a depus observații în răspuns la recursul său împotriva ordinului de returnare; că nu a fost furnizată o copie a acestor observații; că recursul său a fost determinat fără o audiere; și că, în consecință, a fost privată de posibilitatea de a face observații cu privire la aceste observații, care este contrar drepturilor sale în temeiul articolului 46 § 1 (dreptul la protecție judiciară), 47 § 3 (echitatea părților la proceduri judiciare) și 48 § 2 (dreapta de a face observații cu privire la dovezile evaluate) ale Constituției, precum și art. 6 § 1 (echitate) a convenției. În plus, A. a solicitat că Curtea Constituțională indică o măsură intermediară în vederea suspendării executării deciziei atacate. 21. La 15 decembrie 2011, Curtea Constituțională a declarat reclamația admisibilă și a hotărât că executabilitatea deciziei din 28 aprilie 2011 ar trebui suspendată în așteptarea rezultatului procedurii constituționale cu privire la fondul. În ceea ce privește cel de-al doilea hotărâre, Curtea Constituțională a constatat (i) că măsura suspensivă nu a fost contrară unui interes public important, (ii) că nu ar putea duce la o situație ireversibilă și „cauza în detrimentul sferei de proprietate” din A. în posibila încălcare a drepturilor și libertăților sale fundamentale și (iii) faptul că, având suspendată exercițiul executor, „nu a provocat niciun risc de deteriorare a oricărei părți în cauză”. 22. În cadrul procedurii care au urmat cu privire la fondul, Curtea regională Bratislava, în calitate de acuzată a plângerii, a prezentat, printre altele, că nu era obligație legală de a formula observații în răspunsul la un recurs, care trebuie comunicat recurentei pentru observații suplimentare, cu excepția cazului în care fostele observații au avut un impact substanțial asupra deciziei recursului. Cu toate acestea, observațiile reclamantului în răspunsul la recursul din partea A. nu aveau un astfel de impact. 23. Într-o hotărâre din 16 mai 2012, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a drepturilor A. după cum s-a menționat mai sus (a se vedea punctul 20), a anulat decizia din 28 aprilie 2011, a trimis cazul Curții Regionale pentru o nouă hotărâre a apelului A. împotriva ordinului de returnare și a acordat costurile sale legale. În principiu, Curtea Constituțională a acceptat pe deplin linia de argumente avansată de A. 24. Curtea Constituțională a remarcat, de asemenea, faptul că reclamantul a căutat permisiunea de a interveni în cadrul procedurii ca terță parte. În acest sens, acesta a observat că procedurile constituționale au fost desfășurate în cadrul procedural prevăzut în Legea Curții Constituționale (Legea nr. 38/1993 Col., astfel cum a fost modificat), ca lex specialis, și în CCP, ca lex generalis. Cu toate acestea, Legea Curții Constituționale nu prevedea ca terți să intervină în cadrul procedurii privind plângerile individuale, iar calitatea sa a unei lex specialis exclude aplicarea normelor de intervenție ale terțelor în temeiul CCP. Din acest motiv, Curtea Constituțională a observat în mod specific că nu a luat în considerare argumentele formulate de reclamant. 25. Reclamantul a obținut o copie a hotărârii Curții Constituționale la 16 august 2012. 26. La 28 februarie 2013, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională, susținând, printre altele, o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 46 § 1 din Constituție și al articolului 6 § 1 din Convenție (loialitate) în cadrul procedurii de executare, în special în faza lor dinainte de Curtea Regională și Curtea Supremă, și punând în substanță aceleași argumente ca și în recursul său privind punctele de drept (a se vedea punctul 17 mai sus). Reclamantul a subliniat, în plus, că au fost din punct de vedere substanțial aceleași motive că Curtea Constituțională însuși a constatat o încălcare a drepturilor A. în legătură cu apelul ei împotriva ordinului de returnare. 27. La 5 noiembrie 2013, Curtea Constituțională a declarat plângerea inadmisibilă. Acesta a susținut pe deplin raționamentul din spatele hotărârii Curții Supreme din 6 decembrie 2012 (a se vedea punctul 18 de mai sus) și a concluzionat că, în consecință, plângerea a fost evident nefondată. Decizia a fost transmisă reclamantului la 9 decembrie 2013. 28. În urma hotărârii Curții Constituționale din 16 mai 2012, la 21 septembrie 2012, Curtea Regională Bratislava a hotărât din nou apelul A. împotriva ordinii de returnare din 21 ianuarie 2011 prin anularea acestui ordin și prin remiterea cauzei la Curtea de District Bratislava I pentru o nouă hotărâre. 29. În perioada ulterioară, s-au desfășurat o serie de audieri în primă instanță și judecătorii din două niveluri de competență au abordat diverse chestiuni procedurale, cum ar fi traducerea documentelor într-o limbă pe care o înțelegea reclamantul, taxele de judecată și costurile traducerilor, drepturile de vizită ale reclamantului în legătură cu copiii săi, în așteptarea rezultatului procedurii cu privire la fondul, o injuncție de interzicere a A. să plece și să îndepărteze copiii constituie teritoriul Slovaciei, admiterea mamei A. la procedura ca terță parte, două amenzi procedurale privind A., provocările sale față de judecătorul de primă instanță pentru prejudecăți, cererea ei de un avocat de asistență juridică și stabilirea locației ei. Nu există nici o indicație că oricare dintre amenzile și hotărârile intermediare au fost efectiv executate. 30. Nu a fost luată nicio decizie cu privire la fond și Curtea de District a hotărât să încheie procedura la 28 noiembrie 2014. Acesta s-a referit la art. 12 (última teză) din Convenția de la Haga, care permite încheierea procedurii în cazul în care există o indicație că copilul în cauză a fost luat într-un alt stat și a observat că A. și copiii s-au mutat în Ungaria și au stabilit reședința acolo. 31. La 7 ianuarie 2015, reclamantul a recursat și apelul său pare să fie încă în așteptare.