Frisancho Perea împotriva Slovaciei

Reclamantul s-a născut în 1963 și trăiește în Maryland (Statele Unite ale Americii). În 1999 reclamantul s-a căsătorit cu A., un cetățen slovac. Au fost trei copii ai căsniciei: B., născut în 1999, C., născut în 2002, și D., născut în 2004. Copiii sunt toți cetățenii slovaci, în timp ce B. este, de asemenea, un cetățean peruvan, și C. și D. au, de asemenea, cetățenia Statelor Unite. Timp de aproximativ opt ani, până în iulie 2010, familia a trăit împreună într - o casă în Maryland. Apoi s-au mutat să stea cu prietenii, au luat copiii cu ea, cuplul a fost de acord cu custodia alternativă și au început să primească consiliere în căsătorie. Cu toate acestea, A. A depus o cerere de divorț, dar apoi a retras petiția ei.

La 25 august 2010 A. a părăsit Statele Unite pentru Slovacia, luând copiii cu ea. În ziua următoare, ea a informat reclamantul că au plecat și că nu a avut nici o intenție de a reveni. În septembrie 2010 A. a depus o cerere de divorț în Slovacia și a solicitat ca copiii să fie încredințați în custodia sa prin intermediul unei măsuri intermediare. Statutul și rezultatul (dacă există) din aceste proceduri nu este cunoscut. 10. La 14 octombrie 2010, reclamantul a depus o cerere de returnare a copiilor în Statele Unite ca țară a reședinței lor obișnuite, care se bazează pe Legea privind dreptul privat și procedural internațional (Legea nr. 97/1963 Col., astfel cum a fost modificat), Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind jurisdicția și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materie de responsabilitate parentală, precum și Convenția de la Haga.

11. La 25 noiembrie 2010, cererea Convenției de la Haga a reclamantului a fost transmisă Curții de District Bratislava I, prin intermediarul Autorității Centrale Slovace responsabile cu punerea în aplicare a Convenției de la Haga. 12. La 21 ianuarie 2011, Curtea de District a ordonat returnarea copiilor în Statele Unite, după ce a constatat că era țara reședinței lor obișnuite, că au fost îndepărtate de acolo în mod incorect și că nu au fost stabilite obstacole pentru returnare. 13. La 28 aprilie 2011, Curtea Regională Bratislava a respins un recurs depus de A. și a susținut ordinul de întoarcere. Problema a devenit astfel soluționată prin forța unei decizii finale și obligatorii la 9 mai 2011. 14. La 31 mai 2011, reclamantul a depus în vederea executării judiciare a ordinului de returnare.

15. După mai multe încercări nesfârșite de a avea A. conform ordinului, Curtea de district Komárno a aderat la cerere la 28 noiembrie 2011 prin emiterea unui mandat de executare a ordinului. 16. La 29 iunie 2012, Curtea Regională Nitra a anulat mandatul de punere în aplicare după apelul de către A. A observat că, între timp, A. a contestat decizia din 28 aprilie 2011 prin intermediul unei plângeri în temeiul articolului 127 din Constituție (Legea constituțională nr. 460/1992 Col., astfel cum a fost modificat) la Curtea Constituțională; că, la 15 decembrie 2011, Curtea Constituțională a declarat această plângere admisibilă; și că, în același timp, a suspendat executabilitatea ordinului de returnare în așteptarea rezultatului procedurii cu privire la fondul plângerii A. (a se vedea punctele 20 și 21 de mai jos).

Curtea Regională a concluzionat că, în aceste circumstanțe, s-a scurs o condiție esențială pentru executarea ordinului de returnare. În consecință, această chestiune a fost trimisă Curții de District pentru a lua o nouă decizie în funcție de rezultatul plângerii constituționale a A. 17. Reclamantul a contestat decizia din 29 iunie 2012 prin intermediul unui recurs asupra punctelor de drept. El a subliniat că nu a existat nicio ședință în fața Curții regionale și că numai din decizia Curții regionale a învățat de deciziile Curții Constituționale care îl susțin și de alte noi fapte relevante, cum ar fi faptul că reclamantul a solicitat să rămână procedura de punere în aplicare. Întrucât hotărârile Curții Constituționale nu au fost servite pe el și el nu a avut cunoștință de aceste fapte, el a fost privat de o oportunitate de a comenta și de a lua în considerare luarea de alte măsuri juridice.

Acest lucru a fost contrar principiilor procedurilor adversare și egalității armelor și, în prezentarea reclamantului, el a fost astfel "prevenit de la acțiune în fața instanței", care constituie un motiv de admisibilitate pentru recursul său în temeiul articolului 237 litera (f) din Codul de Procedură Civilă (Legea nr. 99/1963 Col., astfel cum a fost modificat – „CCP”. 18. La 6 decembrie 2012, Curtea Supremă a declarat recursul inadmisibil. Acesta a observat că Curtea regională a primit din propunerea sa o copie a hotărârii Curții Constituționale de a suspenda aplicarea ordinului de returnare, că aceasta și-a bazat hotărârea pe aceasta și că o copie a hotărârii Curții Constituționale nu a fost niciodată notificată reclamantului.

Cu toate acestea, Curtea Supremă a remarcat, de asemenea, că hotărârea Curții Constituționale a fost obligatorie pentru Curtea Regională și a considerat că, prin urmare, având servit reclamantului și l-a permis să formuleze comentarii, nu ar fi putut avea nici un impact asupra deciziei Curții Regionale. Prin urmare, în concluzia Curții Supreme, motivul invocat de reclamant pentru admisibilitatea recursului său nu a fost dat. 19. În consecință, Curtea de District a devenit obligată să pronunțe asupra cererei de executare a reclamantului din nou, ceea ce a făcut la 18 ianuarie 2013 prin respingerea acesteia. Curtea de District a observat că, la 16 mai 2012, Curtea Constituțională a anulat decizia de a susține ordonanța de returnare și că a remis apelul A. împotriva acestei ordine către Curtea Regională Bratislava pentru o nouă hotărâre (a se vedea punctul 23 de mai jos).

Ordinea de returnare a fost, prin urmare, pe cale de apel și, ca atare, nu mai era aplicabilă. Hotărârea Curții de District a devenit finală și obligatorie la 8 februarie 2013. 20. La 6 iulie 2011 A. a contestat decizia din 28 aprilie 2011 de a susține ordinul de returnare (a se vedea punctul 13 de mai sus) prin intermediul unei plângeri adresate Curții Constituționale.

Acesta a fost îndreptat împotriva Curții Regionale și, în aceasta, a afirmat că reclamantul a depus observații în răspuns la recursul său împotriva ordinului de returnare; că nu a fost furnizată o copie a acestor observații; că recursul său a fost determinat fără o audiere; și că, în consecință, a fost privată de posibilitatea de a face observații cu privire la aceste observații, care este contrar drepturilor sale în temeiul articolului 46 § 1 (dreptul la protecție judiciară), 47 § 3 (echitatea părților la proceduri judiciare) și 48 § 2 (dreapta de a face observații cu privire la dovezile evaluate) ale Constituției, precum și art. 6 § 1 (echitate) a convenției. În plus, A. a solicitat că Curtea Constituțională indică o măsură intermediară în vederea suspendării executării deciziei atacate.

21. La 15 decembrie 2011, Curtea Constituțională a declarat reclamația admisibilă și a hotărât că executabilitatea deciziei din 28 aprilie 2011 ar trebui suspendată în așteptarea rezultatului procedurii constituționale cu privire la fondul. În ceea ce privește cel de-al doilea hotărâre, Curtea Constituțională a constatat (i) că măsura suspensivă nu a fost contrară unui interes public important, (ii) că nu ar putea duce la o situație ireversibilă și „cauza în detrimentul sferei de proprietate” din A. în posibila încălcare a drepturilor și libertăților sale fundamentale și (iii) faptul că, având suspendată exercițiul executor, „nu a provocat niciun risc de deteriorare a oricărei părți în cauză”.

22. În cadrul procedurii care au urmat cu privire la fondul, Curtea regională Bratislava, în calitate de acuzată a plângerii, a prezentat, printre altele, că nu era obligație legală de a formula observații în răspunsul la un recurs, care trebuie comunicat recurentei pentru observații suplimentare, cu excepția cazului în care fostele observații au avut un impact substanțial asupra deciziei recursului. Cu toate acestea, observațiile reclamantului în răspunsul la recursul din partea A. nu aveau un astfel de impact. 23. Într-o hotărâre din 16 mai 2012, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a drepturilor A. după cum s-a menționat mai sus (a se vedea punctul 20), a anulat decizia din 28 aprilie 2011, a trimis cazul Curții Regionale pentru o nouă hotărâre a apelului A. împotriva ordinului de returnare și a acordat costurile sale legale.

În principiu, Curtea Constituțională a acceptat pe deplin linia de argumente avansată de A. 24. Curtea Constituțională a remarcat, de asemenea, faptul că reclamantul a căutat permisiunea de a interveni în cadrul procedurii ca terță parte. În acest sens, acesta a observat că procedurile constituționale au fost desfășurate în cadrul procedural prevăzut în Legea Curții Constituționale (Legea nr. 38/1993 Col., astfel cum a fost modificat), ca lex specialis, și în CCP, ca lex generalis. Cu toate acestea, Legea Curții Constituționale nu prevedea ca terți să intervină în cadrul procedurii privind plângerile individuale, iar calitatea sa a unei lex specialis exclude aplicarea normelor de intervenție ale terțelor în temeiul CCP.

Din acest motiv, Curtea Constituțională a observat în mod specific că nu a luat în considerare argumentele formulate de reclamant. 25. Reclamantul a obținut o copie a hotărârii Curții Constituționale la 16 august 2012. 26. La 28 februarie 2013, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională, susținând, printre altele, o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 46 § 1 din Constituție și al articolului 6 § 1 din Convenție (loialitate) în cadrul procedurii de executare, în special în faza lor dinainte de Curtea Regională și Curtea Supremă, și punând în substanță aceleași argumente ca și în recursul său privind punctele de drept (a se vedea punctul 17 mai sus). Reclamantul a subliniat, în plus, că au fost din punct de vedere substanțial aceleași motive că Curtea Constituțională însuși a constatat o încălcare a drepturilor A. în legătură cu apelul ei împotriva ordinului de returnare.

27. La 5 noiembrie 2013, Curtea Constituțională a declarat plângerea inadmisibilă. Acesta a susținut pe deplin raționamentul din spatele hotărârii Curții Supreme din 6 decembrie 2012 (a se vedea punctul 18 de mai sus) și a concluzionat că, în consecință, plângerea a fost evident nefondată. Decizia a fost transmisă reclamantului la 9 decembrie 2013. 28. În urma hotărârii Curții Constituționale din 16 mai 2012, la 21 septembrie 2012, Curtea Regională Bratislava a hotărât din nou apelul A. împotriva ordinii de returnare din 21 ianuarie 2011 prin anularea acestui ordin și prin remiterea cauzei la Curtea de District Bratislava I pentru o nouă hotărâre.

29. În perioada ulterioară, s-au desfășurat o serie de audieri în primă instanță și judecătorii din două niveluri de competență au abordat diverse chestiuni procedurale, cum ar fi traducerea documentelor într-o limbă pe care o înțelegea reclamantul, taxele de judecată și costurile traducerilor, drepturile de vizită ale reclamantului în legătură cu copiii săi, în așteptarea rezultatului procedurii cu privire la fondul, o injuncție de interzicere a A. să plece și să îndepărteze copiii constituie teritoriul Slovaciei, admiterea mamei A. la procedura ca terță parte, două amenzi procedurale privind A., provocările sale față de judecătorul de primă instanță pentru prejudecăți, cererea ei de un avocat de asistență juridică și stabilirea locației ei.

Nu există nici o indicație că oricare dintre amenzile și hotărârile intermediare au fost efectiv executate. 30. Nu a fost luată nicio decizie cu privire la fond și Curtea de District a hotărât să încheie procedura la 28 noiembrie 2014. Acesta s-a referit la art. 12 (última teză) din Convenția de la Haga, care permite încheierea procedurii în cazul în care există o indicație că copilul în cauză a fost luat într-un alt stat și a observat că A. și copiii s-au mutat în Ungaria și au stabilit reședința acolo. 31. La 7 ianuarie 2015, reclamantul a recursat și apelul său pare să fie încă în așteptare.

5. The applicant was born in 1963 and lives in Maryland (the United States of America). 6. In 1999 the applicant married A., a Slovak national. There were three children of the marriage: B., born in 1999, C., born in 2002, and D., born in 2004. The children are all Slovak nationals, while B. is also a Peruvian national, and C. and D. also have the United States nationality. 7. For about eight years, until July 2010, the family lived together in one household in Maryland. A. then moved to stay with friends, took the children with her, the couple agreed on alternating custody, and they started receiving marriage counselling. Nevertheless, A. filed for divorce, but then withdrew her petition. 8. On 25 August 2010 A. left the United States for Slovakia, taking the children with her.

The following day she informed the applicant that they had left and that she had no intention of coming back. 9. In September 2010 A. filed for divorce in Slovakia and requested that the children be entrusted to her custody by way of an interim measure. The status and outcome (if any) of these proceedings is not known. 10. On 14 October 2010 the applicant filed an application for the return of the children to the United States as the country of their habitual residence, relying on the (Slovakian) International Private and Procedural Law Act (Law no. 97/1963 Coll., as amended), the Council Regulation (EC) No. 2201/2003 of 27 November 2003 concerning jurisdiction and the recognition and enforcement of judgments in matrimonial matters and matters of parental responsibility, and the Hague Convention.

11. On 25 November 2010 the applicant’s Hague Convention application was transmitted to the Bratislava I District Court, through the intermediary of the Slovak Central Authority responsible for implementing the Hague Convention. 12. On 21 January 2011 the District Court ordered the children’s return to the United States, having found that it was the country of their habitual residence, that they had been removed from there wrongfully, and that no obstacles to the return had been established. 13. On 28 April 2011 the Bratislava Regional Court dismissed an appeal filed by A. and upheld the return order. The matter thus became resolved by force of a final and binding decision on 9 May 2011. 14. On 31 May 2011 the applicant filed for judicial enforcement of the return order.

15. Upon several unsuccessful attempts at having A. comply with the order voluntarily, the Komárno District Court acceded to the petition on 28 November 2011 by issuing a warrant for the order’s enforcement. 16. On 29 June 2012 the Nitra Regional Court quashed the enforcement warrant following an appeal by A. It observed that, meanwhile, A. had challenged the decision of 28 April 2011 by way of a complaint under Article 127 of the Constitution (Constitutional Law no. 460/1992 Coll., as amended) to the Constitutional Court; that on 15 December 2011 the Constitutional Court had declared that complaint admissible; and that, at the same time, it had suspended the enforceability of the return order pending the outcome of the proceedings on the merits of the complaint of A. (see paragraphs 20 and 21 below).

The Regional Court concluded that, in those circumstances, an essential prerequisite for the enforcement of the return order had lapsed. Consequently, the matter was remitted to the District Court for a new decision to be taken in the light of the outcome of the constitutional complaint of A. 17. The applicant challenged the decision of 29 June 2012 by way of an appeal on points of law. He pointed out that there had been no hearing before the Regional Court and that it was only from the Regional Court’s decision that he had learned of the Constitutional Court’s decisions underlying it and of other new relevant facts, such as that the applicant had applied for the enforcement proceedings to be stayed.

As the Constitutional Court’s decisions had not been served on him and he had had no knowledge of those facts, he had been deprived of an opportunity to comment and to consider the taking of other legal steps. This was contrary to the principles of adversary proceedings and equality of arms and, in the applicant’s submission, he had thereby been “prevented from acting before the court”, which constituted an admissibility ground for his appeal under Article 237 (f) of the Code of Civil Procedure (Law no. 99/1963 Coll., as amended – “CCP”). 18. On 6 December 2012 the Supreme Court declared the appeal inadmissible. It observed that the Regional Court had of its own motion obtained a copy of the Constitutional Court’s decision to suspend the enforceability of the return order, that it had based its decision on it, and that a copy of the Constitutional Court’s decision had never been served on the applicant.

However, the Supreme Court also noted that the Constitutional Court’s decision was binding upon the Regional Court and considered that, therefore, having it served on the applicant and having allowed him to comment could not have had any impact on the Regional Court’s decision. Therefore, in the Supreme Court’s conclusion, the ground invoked by the applicant for the admissibility of his appeal had not been given. 19. In consequence, it became incumbent upon the District Court to rule on the applicant’s enforcement petition anew, which it did on 18 January 2013 by dismissing it. The District Court observed that on 16 May 2012 the Constitutional Court had quashed the decision upholding the return order and that it had remitted the appeal of A. against that order to the Bratislava Regional Court for a new determination (see paragraph 23 below).

The return order was thus pending on appeal and, as such, it was no longer enforceable. The District Court’s decision became final and binding on 8 February 2013. 20. On 6 July 2011 A. challenged the decision of 28 April 2011 to uphold the return order (see paragraph 13 above) by way of a complaint to the Constitutional Court. It was directed against the Regional Court and, in it, she submitted that the applicant had filed observations in reply to her appeal against the return order; that she had not been served a copy of these observations; that her appeal had been determined without a hearing; and that she had accordingly been deprived of the opportunity to comment on those observations, which was contrary to her rights under Articles 46 § 1 (right to judicial protection), 47 § 3 (equality of parties to judicial proceedings) and 48 § 2 (right to comment on the evidence assessed) of the Constitution, as well as Article 6 § 1 (fairness) of the Convention.

In addition, A. requested that the Constitutional Court indicate an interim measure to the effect that the enforceability of the contested decision be suspended. 21. On 15 December 2011 the Constitutional Court declared the complaint admissible and ruled that the enforceability of the decision of 28 April 2011 should be suspended pending the outcome of the constitutional proceedings on the merits. As to the latter ruling, the Constitutional Court found (i) that the suspensive measure was not contrary to any important public interest, (ii) that not having the enforceability of the return order suspended could lead to an irreversible situation and “cause detriment to the property sphere” of A. in potential violation of her fundamental rights and freedoms, and (iii) that having the enforceability suspended “gave rise to no risk of damage to any party concerned”.

22. In the ensuing proceedings on the merits, the Bratislava Regional Court as the defendant of the complaint submitted, inter alia, that there was no statutory requirement for observations in reply to an appeal to be communicated to the appellant for further observations, unless the former observations had a substantial impact on the determination of the appeal. However, the applicant’s observations in reply to the appeal by A. had had no such impact. 23. In a judgment of 16 May 2012 the Constitutional Court found a violation of the rights of A. as identified above (see paragraph 20), quashed the decision of 28 April 2011, remitted the case to the Regional Court for a new determination of the appeal of A. against the return order, and awarded her legal costs.

In principle, the Constitutional Court fully embraced the line of argument advanced by A. 24. The Constitutional Court also noted that the applicant had sought leave to intervene in the proceedings as a third party. In that respect, it observed that constitutional proceedings were conducted in the procedural framework laid down in the Constitutional Court Act (Law no. 38/1993 Coll., as amended), as a lex specialis, and in the CCP, as a lex generalis. The Constitutional Court Act however envisaged no standing for third parties to intervene in proceedings on individual complaints, and its quality of a lex specialis excluded the application of the third-party-intervention rules under the CCP. For that reason, the Constitutional Court observed specifically that it had taken no account of the submissions made by the applicant.

25. The applicant obtained a copy of the Constitutional Court’s judgment on 16 August 2012. 26. On 28 February 2013 the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court, alleging inter alia a violation of his rights under Article 46 § 1 of the Constitution and Article 6 § 1 of the Convention (fairness) in the enforcement proceedings, in particular in their phase before the Regional Court and the Supreme Court, and raising in substance the same arguments as in his appeal on points of law (see paragraph 17 above). The applicant pointed out, in addition, that that it had been for substantially the same reasons that the Constitutional Court itself had found a violation of the rights of A. in relation to her appeal against the return order.

27. On 5 November 2013 the Constitutional Court declared the complaint inadmissible. It fully endorsed the reasoning behind the Supreme Court’s decision of 6 December 2012 (see paragraph 18 above) and concluded that, accordingly, the complaint was manifestly ill-founded. The decision was served on the applicant on 9 December 2013. 28. Following the Constitutional Court’s judgment of 16 May 2012, on 21 September 2012, the Bratislava Regional Court decided again on the appeal by A. against the return order of 21 January 2011 by quashing that order and remitting the case to the Bratislava I District Court for a new determination.

29. In the subsequent period a number of hearings were held at first instance and courts at two levels of jurisdiction dealt with various procedural matters such as translations of documents into a language the applicant understood, court fees and costs of the translations, the applicant’s visiting rights in relation to his children pending the outcome of the proceedings on the merits, an injunction prohibiting A. to leave and remove the children form the territory of Slovakia, admission of the mother of A. to the proceedings as a third party, two procedural fines on A., her challenges to the first-instance judge for bias, her request for a legal-aid lawyer and establishing her whereabouts. There is no indication that any of the fines and interim rulings were actually enforced.

30. No decision on the merits was taken and the District Court decided to terminate the proceedings on 28 November 2014. It referred to Article 12 (last sentence) of the Hague Convention, which permits termination of the proceedings if there is an indication that the child in question has been taken to another State, and observed that A. and the children had moved to Hungary and had established residence there. 31. On 7 January 2015 the applicant appealed and his appeal appears to be still pending.