DOR v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Constantin Dor, este resortisant român, s-a născut în 1975 și are domiciliul în București.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.

În data de 7 decembrie 2006, reclamantul a depus la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (denumit în continuare „OSIM”) un dosar pentru înregistrarea mărcii „CRUCIFIX” pentru produse și servicii identificate sub clasificarea internațională a produselor și serviciilor, cunoscută sub denumirea „Clasificarea de la Nisa”: asigurări, afaceri financiare, afaceri imobiliare (clasa 36); educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale (clasa 41); servicii științifice și tehnologice, precum și servicii de cercetare și de creație, referitoare la acestea; servicii de analiză și cercetare industrială; crearea și dezvoltarea calculatoarelor și a programelor de calculator, servicii juridice (clasa 42); servicii de siguranță pentru protejarea bunurilor și indivizilor; servicii personale și sociale oferite de către terți destinate să satisfacă nevoile indivizilor (clasa 45).

Marca pe care reclamantul dorea să o înregistreze era o combinație între un desen și cuvântul „crucifix” într-o grafie specială. Desenul reprezenta o cruce stilizată cu elemente florale, plasată pe un piedestal sub care era scris textul „CRUCIFIX”. Crucea era înconjurată de o coroană în forma literei C, reprezentând frunze de laur stilizate.

Reclamantul a plătit valoarea redevențelor la OSIM.

Într-o scrisoare din 21 mai 2007, adresată Ministerului Justiției, reclamantul și-a exprimat intenția de a înființa o asociație denumită „Asociația pentru inițiativă civilă, socială și educațională" și a plătit valoarea redevențelor pentru rezervarea și protecția acestei denumiri.

La 4 septembrie 2007, în baza art.

Reclamantul a solicitat Bisericii Ortodoxe Române acordul pentru folosirea mărcii „CRUCIFIX”. Cererea i-a fost respinsă pe motiv că înregistrarea unei mărci care conține un desen al unui obiect religios aduce atingere libertății cultelor și dreptului acestora din urmă de a folosi simbolurile religioase.

Reclamantul a trimis la OSIM un memorandum pentru a indica faptul că este de acord cu reducerea claselor de înregistrare, cu condiția ca marca să fie înregistrată, cel puțin, pentru servicii juridice.

La 2 decembrie 2008, în conformitate cu art.

Reclamantul a depus o contestație la OSIM. Acesta a invocat o încălcare a libertății de exprimare și a susținut că desenul existent în marcă nu

La 3 iulie 2009, comisia de reexaminare a respins contestația. Comisia a considerat că termenul „crucifix” aparținea patrimoniului cultural al Bisericii iar crucifixul era un obiect religios, asupra căruia cultele aveau drept exclusiv de producere și valorificare în conformitate cu art.

Comisia a concluzionat că, fără acordul bisericii, crucifixul nu putea fi utilizat în afara cultului. Potrivit comisiei, întrucât biserica se bucură de un nivel foarte ridicat de încredere din partea populației, folosirea mărcii „Crucifix” pentru servicii juridice ar putea induce în eroare publicul, făcându-l să creadă că aceste servicii sunt furnizate de biserică. Prin urmare, comisia a considerat că marca era de natură să inducă publicul în eroare, fapt interzis prin art.

Comisia a considerat, de asemenea, că marca era contrară ordinii publice și bunelor moravuri, în sensul art.

Observând că Directiva comunitară 84/104/CE nu a fost încă transpusă în dreptul intern, comisia a admis argumentele reclamantului și a respins aplicarea prezentei directive.

În final, comisia a reamintit că libertatea de exprimare nu se poate exercita împotriva ordinii publice și a bunelor moravuri.

Reiterând argumentele prezentate comisiei de reexaminare, reclamantul a contestat decizia la Tribunalul București.

Prin hotărârea din 8 iunie 2010, tribunalul a admis acțiunea și a dispus înregistrarea mărcii.

Instanța a considerat că obiectul litigiului îl constituia conformitatea mărcii cu ordinea publică. Pentru a răspunde la această întrebare, instanța a examinat noțiunea de „ordine publică” și a analizat caracteristicile mărcii în litigiu. După o analiză detaliată a definițiilor lexicale și juridice ale „ordinii publice”, instanța a concluzionat că aceasta din urmă viza toate normele imperative de drept public și drept privat care apără instituțiile și valorile de bază ale societății și asigură dezvoltarea economiei de piață și protecția cetățenilor.

Referitor la desenul mărcii în litigiu, tribunalul a considerat că acesta era o creație intelectuală care nu făcea parte din semnele oficiale a căror înregistrare era interzisă prin Convenția de la Paris.

În ceea ce privește dreptul intern, tribunalul a considerat că niciun text nu interzicea înregistrarea mărcii și că Legea nr.

În ceea ce privește inducerea în eroare invocată de OSIM, tribunalul a considerat că marca în litigiu, asociată cu serviciile juridice pentru care a fost solicitată, nu era de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natura, originea sau calitatea acestor servicii.

OSIM a declarat recurs. Oficiul a susținut că prevederile Legii nr.

Prin hotărârea definitivă din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis recursul și a respins acțiunea.

Examinând desenul aferent mărcii, curtea de apel a considerat că un consumator „mediu” percepe cu prioritate caracterul religios al acesteia și ar putea așadar să creadă în legătura dintre biserică și titularul mărcii care furnizează servicii juridice. Având în vedere implicarea largă a instituțiilor religioase în activitățile de caritate și de asistență în diverse domenii, curtea de apel a decis că nu era exclusă posibilitatea cultelor de a oferi, de asemenea, asistență juridică credincioșilor. Curtea de apel a concluzionat că titularul mărcii ar putea profita astfel de încrederea publicului în biserică.

Hotărând că marca avea așadar un caracter care induce în eroare, interzis prin art.

În final, curtea de apel a considerat că refuzarea înregistrării mărcii nu a încălcat drepturile garantate prin art.

Unul dintre membrii completului de judecată a formulat o opinie separată și a prezentat argumente pentru respingerea recursului. Acesta a considerat că cererea de înregistrare putea fi respinsă doar dacă era contrară dispozițiilor art.

Dreptul intern

Partea relevantă din Legea nr.

Legea nr.

Respectarea dreptului de consum se asigură în principal prin Legea nr.

Partea relevantă din Legea nr.

Dreptul internațional

Conform Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), o marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane. Mărcile constituie drepturi de proprietate intelectuală protejate.

Partea relevantă din Convenția de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății industriale este formulată astfel:

Partea relevantă din Directiva 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci este formulată astfel:

Această directivă a fost codificată prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008.

Invocând art.

Reclamantul susține că alegerea denumirii și a reprezentării grafice în cazul mărcii „CRUCIFIX” țin de libertatea sa de gândire, de conștiință și de religie și că, prin neînregistrarea acesteia, autoritățile naționale i-au încălcat libertatea de exprimare.

Curtea constată că prezenta cauză nu are ca obiect manifestarea libertății de gândire, de conștiință sau de religie a reclamantului, ci folosirea comercială a unei mărci. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că este necesar să examineze cererea exclusiv în raport cu art.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Curtea observă că respingerea cererii de înregistrare a mărcii „CRUCIFIX” a fost justificată de Curtea de Apel București prin riscul de a induce publicul în eroare cu privire la natura, caracteristicile și originea serviciilor furnizate publicului.

Curtea reamintește că publicitatea este, pentru cetățean, o modalitate de a cunoaște caracteristicile serviciilor și produselor care i se oferă (

În speță, prin cererea de înregistrare a mărcii „CRUCIFIX”, reclamantul intenționa să facă cunoscute publicului serviciile pe care dorea să le ofere sub această marcă, distingându-se de celelalte întreprinderi concurente. În acest context, marca în litigiu a fost un element important al strategiei sale de publicitate și comercializare.

Reamintind că art.

Prin urmare, respingerea cererii se interpretează ca o ingerință în exercitarea libertății de exprimare a reclamantului. O astfel de ingerință încalcă art.

Curtea observă că, la respingerea cererii, OSIM s-a bazat pe dispozițiile art.

Prin urmare, Curtea constată că ingerința în litigiu a fost „prevăzută de lege”, respectiv de art.

Curtea consideră că ingerința a urmărit un scop legitim, și anume protejarea publicului împotriva practicilor comerciale incorecte și respectarea dreptului consumatorilor. Rezultă că măsura în litigiu a urmărit scopurile legitime de „protejare a drepturilor altora” și „prevenire a faptelor penale”, în sensul art.

În hotărârea Marii Camere în cauza

În acest caz, autoritățile naționale sunt, în principiu, prin contactul lor direct și constant cu forțele vii din țările lor, mai bine situate decât instanța internațională pentru a se pronunța cu privire la „necesitatea” unei „restricții” ori „sancțiuni” destinate să îndeplinească obiectivele legitime urmărite (

În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor naționale, dar este obligată să verifice, prin prisma cauzei în ansamblu, dacă deciziile pe care acestea le-au pronunțat în conformitate cu puterea lor de apreciere sunt compatibile cu dispozițiile Convenției invocate [

Întinderea marjei de apreciere de care dispun statele contractante pentru a evalua necesitatea și amploarea unei ingerințe este mai mare atunci când reglementează libertatea de exprimare în domenii care pot ofensa convingerile personale intime ce țin de morală sau, în special, de religie [

Publicitatea poate face obiectul unor restricții destinate, în special, să împiedice concurența neloială și publicitatea falsă ori înșelătoare. În unele contexte, chiar și publicarea unor mesaje publicitare obiective și veridice poate suferi limitări destinate respectării drepturilor altora sau bazate pe particularitățile unei anumite activități comerciale ori profesii (

În speță, Curtea observă că reclamantul nu a demonstrat deloc existența unei legături între serviciile preponderent juridice pe care intenționa să le ofere publicului sub marca în litigiu și simbolul religios al crucifixului. În schimb, el s-a limitat la a afirma că o astfel de alegere ține de libertatea sa de gândire, de conștiință și de religie, precum și de libertatea sa de exprimare.

În aceste circumstanțe, Curtea nu vede niciun motiv pentru a considera că instanțele naționale au depășit marja lor de apreciere atunci când au constatat că exista riscul inducerii publicului în eroare și au acordat precădere dreptului acestuia din urmă de a fi protejat împotriva unei eventuale publicități false față de dreptul la libertate de exprimare al reclamantului.

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat niciun element referitor la efectele respingerii cererii de înregistrare a mărcii asupra situației sale personale ori financiare.

Având în vedere aceste elemente și ținând seama de ampla marjă de apreciere de care dispuneau autoritățile interne, Curtea consideră că ingerința în litigiu nu a fost disproporționată în raport cu scopul urmărit.

Rezultă că cererea trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu art.