Stanković și Trajković împotriva Serbiei

Primul și al doilea reclamant s-au născut în 1948 și, respectiv, în 1970 și locuiesc în comuna Bujanovac. În urma intervenției Organizației Tratatului Atlantic de Nord în Kosovo, la 9 iunie 1999, guvernele iugoslave și sârbe au convenit cu privire la retragerea treptată a forțelor lor militare și de poliție din teritoriul și la transferul tuturor controlului eficace către o forță de securitate internațională („KFOR”). În ceea ce privește o serie de municipalități, inclusiv Suva Reka, transferul, în conformitate cu Hotărârea tehnic militar, a avut loc până la 15 iunie 1999. S-a mai prevăzut ca KFOR să mențină „un mediu sigur pentru toți cetățenii kosovari”.

În conformitate cu propriul plan de retragere, care urma să fie sincronizat cu planul armatei iugoslave, forțele de poliție sârbe prevăd că un transfer al tuturor controlului eficace în comuna Suva Reka va avea loc, de fapt, la 13 iunie 1999. La 13 iunie 1999, primul soț al reclamantului a fost răpit de armata de eliberare a Kosovo („KLA”) din comuna Suva Reka. La 12 martie 2002, Curtea Municipală Bujanovac a declarat moartea soțului primului reclamant. Această hotărâre a devenit finală până la 3 aprilie 2002. La 19 mai 2005, primul reclamant, împreună cu copiii ei, a depus o cerere civilă împotriva Republicii Serbiei la Primul Tribunal Municipal de la Belgrad, cerând o compensație pentru anglomerarea mentală suferită ca urmare a incidentului.

10. La 19 mai 2006, respectiva instanță a hotărât împotriva reclamanților. 11. La 21 noiembrie 2007, hotărârea din prima instanță a fost susținută de Curtea de District din Belgrad în apel. Primul reclamant a fost preluat cu hotărârea Curții de District la 23 mai 2008. 12. În argumentul lor, Tribunalul Primului Municipal și Curtea de District au opune, printre altele, că, în timp ce soțul primului reclamant a fost într-adevăr răpit la 13 iunie 1999, Republica Serbia nu a putut fi considerată responsabilă, în sensul articolului 180 § 1 din Legea privind obligațiile (a se vedea punctul 26 de mai jos), deoarece până la KFOR trebuia să se prevadă siguranța tuturor cetățenilor Kosovo începând cu 9 iunie 1999 (a se vedea punctul 6 mai sus).

Prin urmare, faptul că forțele naționale de securitate au fost în curs de retragere din comuna Suva Reka la 13 iunie 1999 a fost doar o chestiune tehnică. 13. Primul reclamant nu ar fi putut depune un recurs suplimentar asupra punctelor de drept (revizija), având în vedere că suma de compensare solicitată este sub pragul statutar. 14. La 13 iunie 1999, al doilea soț reclamant a fost răpit de către KLA din comuna Suva Reka. 15. La 24 iunie 2002, Curtea Municipală Bujanovac a declarat moartea soțului celui de-al doilea reclamant. Această hotărâre a devenit finală până la 16 iulie 2002. 16. La 31 mai 2005, al doilea reclamant, împreună cu copiii ei și cu alți membri ai familiei, a depus o cerere civilă împotriva Republicii Serbiei la Primul Tribunal Municipal de la Belgrad, cerând o compensație pentru anglomerarea mentală suferită ca urmare a incidentului.

17. La 19 mai 2006, respectiva instanță a hotărât împotriva reclamanților. 18. La 3 aprilie 2008, hotărârea din prima instanță a fost susținută de Curtea de District din Belgrad în apel. 19. În argumentul lor, Tribunalul Primului Municipal și Curtea de District au opus, printre altele, că, în timp ce soțul celui de-al doilea reclamant a fost într-adevăr răpit la 13 iunie 1999, Republica Serbia nu a putut fi considerată responsabilă în sensul articolului 180 § 1 din Legea privind obligațiile, deoarece până la 9 iunie 1999 până la KFOR are dreptul să prevadă siguranța tuturor cetățenilor Kosovo. Prin urmare, faptul că forțele naționale de securitate au fost în curs de retragere din comuna Suva Reka la 13 iunie 1999 a fost doar o chestiune tehnică.

20. Al doilea reclamant nu ar fi putut depune un recurs suplimentar asupra punctelor de drept, având în vedere că suma de compensare solicitată este sub pragul statutar. 21. Reclamanții au susținut că în alte hotărâri, dictate între 2006 și 2010, Curtea de District din Belgrad și ulterior Curtea de Apel din Belgrad, precum și Curtea Supremă, în terță instanță, au stat în favoarea altor reclamanți, în ciuda faptului că afirmațiile lor se bazează pe fapte foarte similare și au avut în vedere aspecte juridice identice.

22. Având în vedere jurisprudența prevăzută de părți, în motivele lor în care respectivele instanțe/bancuri diferite ale aceleași instanțe au stat într-adevăr în favoarea reclamanților, autoritățile sârbe au fost considerate responsabile pentru viața și siguranța tuturor persoanelor care locuiesc în Kosovo până la transferul efectiv de control către KFOR în ceea ce privește fiecare dintre municipalitățile considerate separat (a se vedea, de exemplu, hotărârea Primului Tribunal Municipal din Belgrad P. 431/07 din 24 februarie 2009, a susținut apelul Curții de District din Belgrad; hotărârile Curții de District din Belgrad Gž. 10832/06, 13799/06 și 11483/08 din 26 decembrie 2006, 5 iunie 2007 și, respectiv, 14 octombrie 2008; hotărârile Curții de Apel de la Belgrad Gž.

2005/10 și 605/10 din 17 martie 2010 și, respectiv, 10 iunie 2010; și hotărârile Curții Supreme Rev. 1551/07, 1092/08 și 939/08 din 5 septembrie 2007, 24 aprilie 2008 și, respectiv, 7 mai 2008). 23. La 18 martie 2008, în conformitate cu Guvernul, Divizia Civilă Supremă a Curții a susținut această linie de raționament, în special motivele prezentate în hotărârea aceleiași instanțe Rev. 1551/07 din 5 septembrie 2007 (citată la punctul 22 de mai sus). 24. La 10 martie 2010, în Rev. 1540/10, Curtea Supremă de Casare a hotărât împotriva altor reclamanți pe aceeași bază ca în cazul reclamanților, dar în decizia sa Už. 2786/10 din 28 iunie 2012 Curtea Constituțională a anulat această hotărâre și a ordonat reexaminarea acestei chestiuni.

La 19 aprilie 2013, se pare că Curtea Supremă de Casare a decis în favoarea reclamanților, de această dată susținând că autoritățile sârbe au fost responsabile pentru viața și siguranța tuturor persoanelor care locuiesc în Kosovo până la transferul efectiv al controlului eficace către KFOR în ceea ce privește municipalitatea în cauză. 25. La 1 aprilie 2014, Curtea Supremă de Casare a adoptat un plan de acțiune detaliat care vizează asigurarea armonizării generale a jurisprudenței în întreaga sistemului judiciar sârb.

Acest plan conține o serie de măsuri care urmează să fie întreprinse la diferite niveluri de competență și, printre altele, au inclus următoarele: (i) adoptarea unor avize juridice orientate pe baza principiilor elaborate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului; (ii) difuzarea acestor avize; (iii) împărtășirea periodică a informațiilor între instanțe; (iv) un număr sporit de programe tematice de discuții și formare; (v) adoptarea unor planuri de acțiune specifice de către instanțe la diferite niveluri; și (vi) dezvoltarea diferitelor instrumente informatice și a bazelor de date intranet conexe.

5. The first and second applicants were born in 1948 and 1970 respectively and live in Bujanovac Municipality. 6. Following the North Atlantic Treaty Organisation’s intervention in Kosovo, on 9 June 1999 the Yugoslav and Serbian Governments agreed to a phased withdrawal of their military and police forces from the territory and a transfer of all effective control to an international security force (“KFOR”). Concerning a number of municipalities, including Suva Reka, the transfer, according to the Military Technical Agreement, was to take place by 15 June 1999. It was further envisaged that it would be up to KFOR to “maintain a secure environment for all citizens of Kosovo”.

Pursuant to their own phased withdrawal plan, which was to be synchronised with the Yugoslav Army plan, the Serbian police forces envisaged that a transfer of all effective control in Suva Reka Municipality would in fact take place on 13 June 1999. 7. On 13 June 1999 the first applicant’s husband was kidnapped by the Kosovo Liberation Army (“KLA”) in Suva Reka Municipality. 8. On 12 March 2002 the Bujanovac Municipal Court declared the first applicant’s husband dead. This ruling became final by 3 April 2002. 9. On 19 May 2005 the first applicant, together with her children, lodged a civil claim against the Republic of Serbia with the First Municipal Court in Belgrade, seeking compensation for the mental anguish suffered as a consequence of the incident.

10. On 19 May 2006 the said court ruled against the plaintiffs. 11. On 21 November 2007 the first-instance judgment was upheld by the Belgrade District Court on appeal. The first applicant was served with the District Court judgment on 23 May 2008. 12. In their reasoning the First Municipal Court and the District Court opined, inter alia, that while the first applicant’s husband had indeed been kidnapped on 13 June 1999 the Republic of Serbia could not be held liable, within the meaning of Article 180 § 1 of the Obligations Act (see paragraph 26 below), since it was up to KFOR to provide for the safety of all citizens of Kosovo from 9 June 1999 onwards (see paragraph 6 above). The fact that national security forces had been in the process of withdrawing from Suva Reka Municipality on 13 June 1999 was therefore merely a technical issue.

13. The first applicant could not have lodged a further appeal on points of law (revizija), given that the amount of compensation claimed was below the statutory threshold. 14. On 13 June 1999 the second applicant’s husband was kidnapped by the KLA in Suva Reka Municipality. 15. On 24 June 2002 the Bujanovac Municipal Court declared the second applicant’s husband dead. This ruling became final by 16 July 2002. 16. On 31 May 2005 the second applicant, together with her children and other family members, lodged a civil claim against the Republic of Serbia with the First Municipal Court in Belgrade, seeking compensation for mental anguish suffered as a consequence of the incident. 17. On 19 May 2006 the said court ruled against the plaintiffs.

18. On 3 April 2008 the first-instance judgment was upheld by the Belgrade District Court on appeal. 19. In their reasoning the First Municipal Court and the District Court opined, inter alia, that while the second applicant’s husband had indeed been kidnapped on 13 June 1999 the Republic of Serbia could not be held liable within the meaning of Article 180 § 1 of the Obligations Act, since it was up to KFOR to provide for the safety of all citizens of Kosovo from 9 June 1999 onwards. The fact that national security forces had been in the process of withdrawing from Suva Reka Municipality on 13 June 1999 was therefore merely a technical issue. 20. The second applicant could not have lodged a further appeal on points of law, given that the amount of compensation claimed was below the statutory threshold.

21. The applicants maintained that in other judgments, rendered between 2006 and 2010, the Belgrade District Court and subsequently the Belgrade Appeals Court, as well as the Supreme Court at third instance, had ruled in favour of other plaintiffs, notwithstanding the fact that their claims were based on very similar facts and concerned identical legal issues.

22. Given the case-law provided by the parties, in their reasoning in those judgments where the said courts/different benches of the same court had indeed ruled in favour of the plaintiffs, the Serbian authorities were deemed responsible for the lives and safety of all persons residing in Kosovo up until the actual transfer of effective control to KFOR in respect of each of the municipalities considered separately (see, for example, the judgment of the First Municipal Court in Belgrade P. 431/07 of 24 February 2009, upheld on appeal by the Belgrade District Court; the judgments of the Belgrade District Court Gž. 10832/06, 13799/06, and 11483/08 of 26 December 2006, 5 June 2007 and 14 October 2008 respectively; the judgments of the Belgrade Appeals Court Gž.

2005/10 and 605/10 of 17 March 2010 and 10 June 2010 respectively; and the judgments of the Supreme Court Rev. 1551/07, 1092/08 and 939/08 of 5 September 2007, 24 April 2008 and 7 May 2008 respectively). 23. On 18 March 2008, according to the Government, the Supreme Court’s Civil Division endorsed this line of reasoning, specifically the reasons given in the same court’s ruling Rev. 1551/07 of 5 September 2007 (cited in paragraph 22 above). 24. On 10 March 2010, in Rev. 1540/10, the Supreme Court of Cassation ruled against other plaintiffs on the same basis as in the applicants’ case, but in its decision Už. 2786/10 of 28 June 2012 the Constitutional Court quashed this ruling and ordered the re-examination of the matter.

On 19 April 2013 the Supreme Court of Cassation apparently ruled in favour of the plaintiffs, this time holding that the Serbian authorities were responsible for the lives and safety of all persons residing in Kosovo until the actual transfer of effective control to KFOR in respect of the municipality in question. 25. On 1 April 2014 the Supreme Court of Cassation adopted a detailed action plan aimed at ensuring the general harmonisation of case-law throughout the Serbian judicial system.

This plan contained a series of measures to be undertaken at various levels of jurisdiction, and, inter alia, included the following: (i) the adoption of guiding legal opinions based on the principles developed in the jurisprudence of the European Court of Human Rights; (ii) the dissemination of such opinions; (iii) regular information sharing between the courts; (iv) an increased number of thematic discussions and training programmes; (v) the adoption of specific action plans by the courts at various levels; and (vi) the development of various IT tools and related intranet databases.