CASE OF STANKOVIĆ AND TRAJKOVIĆ v. SERBIA

Primul și al doilea reclamant s-au născut în 1948 și, respectiv, în 1970 și locuiesc în comuna Bujanovac. În urma intervenției Organizației Tratatului Atlantic de Nord în Kosovo, la 9 iunie 1999, guvernele iugoslave și sârbe au convenit cu privire la retragerea treptată a forțelor lor militare și de poliție din teritoriul și la transferul tuturor controlului eficace către o forță de securitate internațională („KFOR”). În ceea ce privește o serie de municipalități, inclusiv Suva Reka, transferul, în conformitate cu Hotărârea tehnic militar, a avut loc până la 15 iunie 1999. S-a mai prevăzut ca KFOR să mențină „un mediu sigur pentru toți cetățenii kosovari”. În conformitate cu propriul plan de retragere, care urma să fie sincronizat cu planul armatei iugoslave, forțele de poliție sârbe prevăd că un transfer al tuturor controlului eficace în comuna Suva Reka va avea loc, de fapt, la 13 iunie 1999. La 13 iunie 1999, primul soț al reclamantului a fost răpit de armata de eliberare a Kosovo („KLA”) din comuna Suva Reka. La 12 martie 2002, Curtea Municipală Bujanovac a declarat moartea soțului primului reclamant. Această hotărâre a devenit finală până la 3 aprilie 2002. La 19 mai 2005, primul reclamant, împreună cu copiii ei, a depus o cerere civilă împotriva Republicii Serbiei la Primul Tribunal Municipal de la Belgrad, cerând o compensație pentru anglomerarea mentală suferită ca urmare a incidentului. 10. La 19 mai 2006, respectiva instanță a hotărât împotriva reclamanților. 11. La 21 noiembrie 2007, hotărârea din prima instanță a fost susținută de Curtea de District din Belgrad în apel. Primul reclamant a fost preluat cu hotărârea Curții de District la 23 mai 2008. 12. În argumentul lor, Tribunalul Primului Municipal și Curtea de District au opune, printre altele, că, în timp ce soțul primului reclamant a fost într-adevăr răpit la 13 iunie 1999, Republica Serbia nu a putut fi considerată responsabilă, în sensul articolului 180 § 1 din Legea privind obligațiile (a se vedea punctul 26 de mai jos), deoarece până la KFOR trebuia să se prevadă siguranța tuturor cetățenilor Kosovo începând cu 9 iunie 1999 (a se vedea punctul 6 mai sus). Prin urmare, faptul că forțele naționale de securitate au fost în curs de retragere din comuna Suva Reka la 13 iunie 1999 a fost doar o chestiune tehnică. 13. Primul reclamant nu ar fi putut depune un recurs suplimentar asupra punctelor de drept (revizija), având în vedere că suma de compensare solicitată este sub pragul statutar. 14. La 13 iunie 1999, al doilea soț reclamant a fost răpit de către KLA din comuna Suva Reka. 15. La 24 iunie 2002, Curtea Municipală Bujanovac a declarat moartea soțului celui de-al doilea reclamant. Această hotărâre a devenit finală până la 16 iulie 2002. 16. La 31 mai 2005, al doilea reclamant, împreună cu copiii ei și cu alți membri ai familiei, a depus o cerere civilă împotriva Republicii Serbiei la Primul Tribunal Municipal de la Belgrad, cerând o compensație pentru anglomerarea mentală suferită ca urmare a incidentului. 17. La 19 mai 2006, respectiva instanță a hotărât împotriva reclamanților. 18. La 3 aprilie 2008, hotărârea din prima instanță a fost susținută de Curtea de District din Belgrad în apel. 19. În argumentul lor, Tribunalul Primului Municipal și Curtea de District au opus, printre altele, că, în timp ce soțul celui de-al doilea reclamant a fost într-adevăr răpit la 13 iunie 1999, Republica Serbia nu a putut fi considerată responsabilă în sensul articolului 180 § 1 din Legea privind obligațiile, deoarece până la 9 iunie 1999 până la KFOR are dreptul să prevadă siguranța tuturor cetățenilor Kosovo. Prin urmare, faptul că forțele naționale de securitate au fost în curs de retragere din comuna Suva Reka la 13 iunie 1999 a fost doar o chestiune tehnică. 20. Al doilea reclamant nu ar fi putut depune un recurs suplimentar asupra punctelor de drept, având în vedere că suma de compensare solicitată este sub pragul statutar. 21. Reclamanții au susținut că în alte hotărâri, dictate între 2006 și 2010, Curtea de District din Belgrad și ulterior Curtea de Apel din Belgrad, precum și Curtea Supremă, în terță instanță, au stat în favoarea altor reclamanți, în ciuda faptului că afirmațiile lor se bazează pe fapte foarte similare și au avut în vedere aspecte juridice identice. 22. Având în vedere jurisprudența prevăzută de părți, în motivele lor în care respectivele instanțe/bancuri diferite ale aceleași instanțe au stat într-adevăr în favoarea reclamanților, autoritățile sârbe au fost considerate responsabile pentru viața și siguranța tuturor persoanelor care locuiesc în Kosovo până la transferul efectiv de control către KFOR în ceea ce privește fiecare dintre municipalitățile considerate separat (a se vedea, de exemplu, hotărârea Primului Tribunal Municipal din Belgrad P. 431/07 din 24 februarie 2009, a susținut apelul Curții de District din Belgrad; hotărârile Curții de District din Belgrad Gž. 10832/06, 13799/06 și 11483/08 din 26 decembrie 2006, 5 iunie 2007 și, respectiv, 14 octombrie 2008; hotărârile Curții de Apel de la Belgrad Gž. 2005/10 și 605/10 din 17 martie 2010 și, respectiv, 10 iunie 2010; și hotărârile Curții Supreme Rev. 1551/07, 1092/08 și 939/08 din 5 septembrie 2007, 24 aprilie 2008 și, respectiv, 7 mai 2008). 23. La 18 martie 2008, în conformitate cu Guvernul, Divizia Civilă Supremă a Curții a susținut această linie de raționament, în special motivele prezentate în hotărârea aceleiași instanțe Rev. 1551/07 din 5 septembrie 2007 (citată la punctul 22 de mai sus). 24. La 10 martie 2010, în Rev. 1540/10, Curtea Supremă de Casare a hotărât împotriva altor reclamanți pe aceeași bază ca în cazul reclamanților, dar în decizia sa Už. 2786/10 din 28 iunie 2012 Curtea Constituțională a anulat această hotărâre și a ordonat reexaminarea acestei chestiuni. La 19 aprilie 2013, se pare că Curtea Supremă de Casare a decis în favoarea reclamanților, de această dată susținând că autoritățile sârbe au fost responsabile pentru viața și siguranța tuturor persoanelor care locuiesc în Kosovo până la transferul efectiv al controlului eficace către KFOR în ceea ce privește municipalitatea în cauză. 25. La 1 aprilie 2014, Curtea Supremă de Casare a adoptat un plan de acțiune detaliat care vizează asigurarea armonizării generale a jurisprudenței în întreaga sistemului judiciar sârb. Acest plan conține o serie de măsuri care urmează să fie întreprinse la diferite niveluri de competență și, printre altele, au inclus următoarele: (i) adoptarea unor avize juridice orientate pe baza principiilor elaborate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului; (ii) difuzarea acestor avize; (iii) împărtășirea periodică a informațiilor între instanțe; (iv) un număr sporit de programe tematice de discuții și formare; (v) adoptarea unor planuri de acțiune specifice de către instanțe la diferite niveluri; și (vi) dezvoltarea diferitelor instrumente informatice și a bazelor de date intranet conexe.