CASE OF SZABÓ AND VISSY v. HUNGARY - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Szabó și Vissy v. Ungaria

-

37138/14

Hotărârea din 12.1.2016 [Secția a IV-a]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea corespondenței

Respectarea domiciliului

Respectarea vieții private

Lipsa garanțiilor suficiente împotriva abuzului în legislația privind supravegherea secretă:

încălcare

În fapt

– În 2011, a fost înființat un Grup Operativ Anti-terorist („TEK”), ca diviziune a poliției maghiare. Competența sa fusese stabilită în secțiunea 7/E a Legii Poliției, așa cum a fost aceasta amendată în 2011, și în Legea privind Securitatea Națională. În cererea lor depusă la Curtea Europeană, reclamanții s-au plâns că legislația, și în special “secțiunea 7/E (3) privind supravegherea” din Legea Poliției, încalcă articolul 8 din Convenție, pentru că nu este detaliată suficient, nu este precisă și nu oferă destule garanții împotriva abuzului și arbitrariului.

În drept

– Articolul 8: În baza acestei legislații, supravegherea secretă de către TEK putea fi declanșată în două situații: prevenirea, urmărirea și reprimarea actelor teroriste în Ungaria și strângerea de informații necesare pentru salvarea cetățenilor maghiari aflați în dificultate în străinătate. TEK avea competența să percheziționeze și să supravegheze locuințele în secret, să verifice corespondența și coletele, să monitorizeze corespondența electronică și transmisiunile de date operate prin calculator și să înregistreze orice informații dobândite prin aceste metode. Curtea a constatat că aceste măsuri au constituit o ingerință a unei autorități publice în exercițiul dreptului la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței reclamanților.

În contextul aplicării măsurilor de supraveghere secretă, cerința previzibilității nu obliga statele să reglementeze în detaliu toate situațiile care ar putea impune luarea unei decizii pentru desfășurarea operațiunilor de supraveghere secretă. Totuși, în chestiuni care afectează drepturile fundamentale, legislația care îi acordă discreție executivului în sfera securității naționale trebuia să indice întinderea acestei discreții și modul de exercitare a acesteia, cu suficientă claritate, pentru a-i oferi persoanei o protecție adecvată împotriva ingerințelor arbitrare. În baza legislației maghiare, autorizarea interceptărilor putea fi acordată nu doar în privința unor persoane concrete, ci și în cea a unei “categorii de persoane”, o noțiune foarte largă care putea pava calea către o supraveghere nelimitată a unui număr mare de cetățeni. Legislația nu clarifica cum poate fi pusă în practică această noțiune, iar autoritățile nu erau obligate să demonstreze relația existentă sau prezumată dintre persoanele sau categoria de persoane vizate și prevenirea oricărei amenințări teroriste. În opinia Curții, s-ar sfida scopul eforturilor guvernului de a supune terorismul și de a reda, astfel, încrederea cetățenilor în capacitatea lui de a menține securitatea publică, dacă amenințarea teroristă ar fi înlocuită, în mod paradoxal, cu o amenințare evidentă a unei puteri executive nestigherite, care se amestecă în sferele private ale cetățenilor prin intermediul unor tehnici de supraveghere extinse necontrolate încă. În prezenta cauză nu s-a putut exclude faptul că dispozițiile interne ar putea fi interpretate pentru a permite interceptările strategice, la scară largă. Era o chestiune care provoca îngrijorări serioase.

În contextul supravegherii secrete, condiția ca ingerința să fie „necesară într-o societate democratică” a trebuit interpretată ca impunând caracterul strict necesar al oricăror măsuri întreprinse, la o apreciere generală, pentru salvgardarea instituțiilor democratice și, la o analiză specială, pentru obținerea de informații secrete importante într-o operațiune individuală. Orice măsură de supraveghere secretă care nu îndeplinește criteriul necesității stricte poate conduce la un abuz din partea autorităților. În această privință, Curtea a notat lipsa din legislație a garanțiilor precum solicitarea unei autorizații judiciare prealabile în vederea efectuării interceptărilor sau a prevederilor clare care guvernează frecvența reînnoirilor mandatelor de supraveghere. Deși măsurile de supraveghere făceau obiectul unei autorizații prealabile din partea Ministerului Justiției, o asemenea supraveghere era una eminamente politică și incapabilă, în mod inerent, să asigure evaluarea indispensabilă a strictei necesități. Pentru Curte, supravegherea de către un membru răspunzător din punct de vedere politic al executivului nu oferă garanțiile necesare.

Curtea a admis că putea apărea situații de urgență extremă în care cerința controlului judiciar anterior ar putea atrage riscul pierderii de timp prețios. Totuși, ea a subliniat că, în asemenea cazuri, toate măsurile de supraveghere autorizate

ex ante

de către o autoritate non-judiciară trebuie supuse unui control judiciar

post factum

. Curtea a notat că, în cadrul sistemului maghiar, executivul era obligat să raporteze aceste operațiuni, în termeni generali, unei comisii parlamentare. Totuși, ea nu a fost convinsă că această procedură a raportului, care nu părea a fi una publică, era aptă să ofere reparații în privința oricărei plângeri individuale care avea la bază supravegherea secretă sau să controleze efectiv funcționarea de zi cu zi a organelor de supraveghere. Mai mult, legea internă nu oferea un mecanism de control judiciar care să fie declanșat de către cei supuși supravegherii secrete, de vreme ce procedura contestată nu prevedea niciun fel de notificare subsecventă privind măsurile de supraveghere a cetățenilor supuși la acestea. Mai mult, plângerile ar fi fost investigate de către Ministerul de Interne, care nu părea să fie suficient de independent.

Rezultă din considerentele de mai sus că legislația nu a oferit garanții precise, efective și cuprinzătoare privind ordonarea și punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere, precum și cu privire la eventuala reparare a efectelor acestora.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Curtea nu a constatat existența vreunei încălcări a articolului 13 din Convenție coroborat cu articolul 8, de vreme ce articolul 13 nu trebuia interpretat ca impunând un remediu împotriva caracterului legii interne.

Articolul 41: constatarea unei încălcări a constituit o satisfacție justă suficientă în privința prejudiciului moral.

(Vezi și Fișele privind

Protecția datelor personale

și

Noile tehnologii

)