CASE OF GUȚĂ TUDOR TEODORESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF GUȚĂ TUDOR TEODORESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2016)

Tradus și revizuit de IER (

www.ier.r

o

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

În Cauza Guță Tudor Teodorescu împotriva României

(Cererea nr. 33751/05)

din 5 aprilie 2016

STRASBOUR

G

DEFINITIVĂ

din 05.07.2016

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție Aceasta

poate suferi modificări de formă.

În cauza Guță Tudor Teodorescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă

din András Sajó,

președinte,

Vincent A. De Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Nona

T

s

otsoria

,

Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și

Fatoș Aracı,

grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 1 martie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDU

RA

originea cauzei se află cererea nr. 33751/05 îndreptată împotriva României, prin

care un resortisant român, domnul Guță Tudor

T

e

odorescu („reclamantul”), a sesizat Curtea

la 15 august 2005, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale („Conve

nția”).

român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din

cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

emite și elibera în timp util hotărârile prin care să-i acorde compensații pentru proprietățile

pierdute din provincii care au făcut anterior parte din România, faptă urmată de refuzul

instanțelor interne de a-i acorda o actualizare pentru despăgubirea datorată, i-au cauzat o

pierdere financiară semnificativă, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

7 iulie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

A. Procedura

administrat

ivă

aplicarea Legii nr. 9/1998 (comisia județeană) să-i acorde o compensație pentru o

proprietate deținută de defuncții săi și preluată de statul bulgar. La 15 decembrie 2000,

comisia a emis o decizie care propunea plata unei despăgubiri în valoare de 2 013 957 441

ROL (aproximativ 88 000 EUR la momentul respectiv).

termen de 60 de zile. Întrucât comisia centrală nu a emis nicio decizie, reclamantul a

introdus o acțiune în justiție cu scopul de a obliga comisia centrală să acționeze conform

legii. Reclamantul a solicitat, de asemenea, ca sumele acordate de comisia județeană să fie

actualizate la rata inflației în momentul efectuării plății.

Acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă la 17 februarie 2002 de Tribunalul

București, care a considerat că termenul de 60 de zile nu este obligatoriu, ci mai degrabă

consultativ. De asemenea, instanța a considerat că actualizarea sumelor acordate era într-

adevăr, prevăzută de art. 8 alin. (3) din lege, dar că orice actualizare urma să fie făcută la

momentul în care plata era efectiv făcută, odată ce comisia centrală valida sau nu

hotărârea comisiei județene.

ordonat comisiei centrale să emită o decizie care să valideze sau nu propunerea făcută de

comisia județeană la 15 decembrie 2000. Instanța a considerat că cererea privind

actualizarea sumelor acordate cu titlu de compensație urma să fie examinată în timpul

etapei de aplicare a legii.

decembrie 2000.

reprezentând la acel moment aproximativ 54 000 EUR, a fost plătită

reclamantului la 22 noiembrie 2003.

B. Proceduri

judiciar

e

introdus o acțiune în justiție cu scopul de a obține o actualizare a sumei inițiale pentru a ține

seama de rata inflației între data la care a fost stabilită de către comisia județeană și data

plății efecti

ve.

reclamantului. Tr

ibunalul

a stabilit că, în conformitate cu art. 8 alin. (2) din Legea nr.

9/1998, sumele stabilite de comisia județeană trebuie să fie actualizate cu rata inflației în

cazul în care nu au fost plătite în anul în care au fost acordate.

reclamantul nu are dreptul la actualizarea sumei la rata inflației.

de apel a decis că tribunalul a interpretat legea aplicabilă în mod incorect,

întrucât dreptul de actualizare a sumei la rata inflației trebuia stabilit la data la care comisia

centrală a validat hotărârea comisiei județene. Întrucât plata a fost efectuată

uno ictu

în

cursul aceluiași an în care comisia centrală a luat hotărârea, și nu în tranșe, reclamantul nu

avea dreptul la o actualizare la rata inflației.

deciziei comisiei județene în termen de 60 de zile nu putea reprezenta o bază legală pentru

actualizarea sumei în cauză.

II. Dreptul și practica interne relevante

pentru evaluarea diferitelor tipuri de restituire și de compensare, a se vedea

Maria Atanasiu

și alții împotriva Rom

âniei, nr. 30767/05 și 33800/06, pct. 45-51, 12 octombrie 2010. După

cum se menționează în prezenta hotărâre-pilot, statul român s-a angajat prin diferite tratate

internaționale semnate la momente relevante obligația de a-i compensa pe foștii proprietari

sau pe succesorii acestora, care au pierdut locuințe, terenuri sau culturi abandonate pe

anumite teritorii ca urmare a schimbării frontierelor înainte și în timpul celui de-Al Doilea

Război Mondial. Procedura administrativă pentru a obține o compensație pentru astfel de

bunuri, prevăzută de Legile nr.

9/1998, nr. 290/2003 și nr. 393/2006, coordonate de

Autoritatea Națională, erau diferite de cel pentru bunurile imobile naționalizate de regimul

comunist, iar fondurile necesare erau de la bugetul de stat (a se vedea

Maria Atanasiu și

alți

i

, citată anterior, pct. 51), astfel cum se prezintă succint în continuare.

A. Legea

nr. 9/1998

nr. 9/1998, intrată în vigoare la 14 martie 1998, a fost modificată în 2004 și în

2007; stabilea un mecanism de compensații pentru cetățenii români ale căror bunuri imobile

au fost confiscate fără plata unei compensații adecvate, în temeiul Tratatului de la Craiova,

semnat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940 (a se vedea

infr

a

, pct. 32).

se referea, în esență, la o compensație bănească sau la dreptul de a

primi acțiuni la societățile comerciale cu capital de stat.

T

e

rmenul prevăzut pentru

depunerea unor astfel de cereri a fost prevăzut de art. 4 alin. (1) la 18 luni de la data intrării

în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit ulterior prin Legea nr. 97/2005 la o perioadă

de încă 12 luni, începând cu data intrării în vigoare a legii la 21 aprilie 2005 și ulterior prin

Legea nr. 348/2006, pentru o perioadă de încă 18 luni, începând cu data intrării în vigoare a

legii la 28 iulie 2006.

responsabile pentru aplicarea legii erau comisiile județene, constituite

în cadrul fiecărui județ (inclusiv în Municipiul București), sub autoritatea prefectului, precum

și comisia centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

temeiul art. 7 alin. (1), comisiile județene aveau responsabilitatea de a verifica și

soluționa cererile de acordare a compensațiilor în termen de cel mult 6

luni de la data

înregistrării. Hotărârile comisiilor județene erau comunicate reclamanților și comisiei

centrale, iar acestea puteau fi contestate de către reclamanți în fața comisiei centrale în

termen de 15 zile. Aceasta din urmă avea obligația de a valida sau de a invalida hotărârile

în termen de 60 de zile.

instanțelor intern

e.

metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, în vigoare începând

cu 30 noiembrie 1998, prevedeau, printre altele, o metodă de calcul pentru stabilirea

compensației. Suma respectivă urma să fie actualizată atunci când se efectua plata, în

conformitate cu art.

8, art. 21 și art. 27 din norme, pe baza indicelui veniturilor salariale

medii din ultima lună a trimestrului anterior momentului plății efective.

versiunea sa originală, art. 8 prevedea la alin. (2) că

„ În termen de 60 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (1), în

funcție de volumul compensațiilor ce urmează să se acorde, prin hotărâre a Guvernului

se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor, sumele fiind

actualizate cu rata inflației. Eșalonarea plăților nu va depăși 2 ani consecutivi”.

Acest alineat a devenit alin. (2) la 9 noiembrie 1999, și prevedea următoarele:

„(2)... În

cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite,

acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația

în care se achită în anul următor (...) se actualizează în raport cu indicele de creștere a

prețurilor de consum. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi”.

Guvernului nr. 286/2004, în vigoare din 22 martie 2004, prevedea la art. 5

că o compensație validată de comisia centrală urmează să fie plătită eșalonat în două

tranșe anuale, respectiv 40% în anul în care se face plata și 60% anul următor, a doua

tranșă fiind actualizată la rata inflației, în condițiile Legii nr. 9/1998.

1643/2004, responsabilitățile comisiei centrale au fost preluate de către Departamentul

pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care funcționa în cadrul Cancelariei Primului-Ministru.

Departamentul înainta hotărârile de validare adoptate de comisiile județene, spre aprobare,

către șeful Cancelariei Primului-Ministru.

Departamentul mai avea atribuția de a formula o propunere de actualizare a

compensației la data emiterii hotărârii de validare, conform Legii nr. 9/1998.

data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 361/2005, și anume la 29 aprilie 2005;

acest act a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 240/2006 la 27 februarie 2006.

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, astfel cum au fost

modificate la 26 octombrie 2007 prin Hotărârea Guvernului nr. 1277/2007, prevedeau la

art. 38 alin. (1) că plata compensației se va face de către Autoritatea Națională, în calitate

de instituție responsabilă pentru soluționarea tuturor cererilor depuse în temeiul legilor de

restituire a proprietăților adoptate în România.

B. Legea

nr. 164/2014

nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului

de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de

compensații (...) precum și al Legii nr. 290/2003 (...) a intrat în vigoare la 18 decembrie

2014

.

10 din lege stabilește termenele în care trebuie făcute toate plățile; alin. (4) și (5)

ale acestui articol se referă, în esență, la modul în care trebuie să fie actualizată

compensația pentru a ține cont de rata inflației, pe baza indicelui de creștere a prețurilor de

consum, de la momentul emiterii deciziei și până la data intrării în vigoare a legii.

C. Decizia

din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

din Legea nr. 9/1998 și art.

5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 în ceea ce privește

modul de actualizare a sumelor acordate drept compensații reclamanților, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în

interesul legii, mecanism general conceput pentru a unifica și soluționa opiniile contradictorii

pronunțat de instanțele interne în interpretarea unui text juridic specific.

ținând seama de principiul

restitutio in integrum

, interpretarea corectă a art. 8 alin. (2) din

Legea nr. 9/1998 este aceea că data stabilirii cuantumului compensației este data la care

comisiile județene au emis hotărârile. În cazul în hotărârea nu este validată în termenul

legal de 60 de zile, ceea ce s-a întâmplat în numeroase situații, întreaga sumă stabilită

inițial trebuie actualizată pentru a ține seama de inflație, în raport cu indicele de creștere a

prețurilor de consum.

continuare, Înalta Curte a susținut că această concluzie pe care a adoptat-o era

una evidentă, în lumina legislației aplicabile, care reprezenta o reglementare neîndoielnică,

bazată pe principiul compensării integrale a reclamanților pentru prejudiciul cauzat. Această

interpretare a Înaltei Curți a devenit obligatorie pentru toate instanțele interne

ex nunc

.

D. Dreptul

internațional rele

vant

Bulgaria. Potrivit termenilor acestui tratat, părțile semnatare au convenit asupra liniei de

frontieră care urma să fie stabilită între cele două țări, în special cu referire la sectorul

cuprins între Marea Neagră și Dunăre (

Cadrilat

erul

). Art. III din tratat prevedea strămutarea

obligatorie a cetățenilor români de etnie bulgară care locuiau în Tulcea și Constanța în

Bulgaria, și strămutarea etnicilor români care locuiau în raioanele Durostor și Caliacra în

România. Art.

V din Anexa C la tratat prevedea că statul român ia în sarcina sa

despăgubirea cetățenilor români care, în urma strămutării obligatorii, au fost obligați să-și

abandoneze bunurile situate în zonele rurale care au fost transferate Bulgariei.

ÎN DREPT

I. Cu

privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

s-a plâns că, întrucât statul nu a validat hotărârea comisiei județene în

termenul-limită legal de 60 de zile, ceea ce a făcut imposibil să se obțină în instanță o

actualizare la rata inflației a sumei la care era îndreptățit, a suferit o pierdere bănească

pentru care statul este responsabil.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 este redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care

le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

A. Cu

privire la admisibilitate

a susținut că plângerea reclamantului era incompatibilă

ratione mater

iae

cu dispozițiile Convenției, în măsura în care instanțele interne nu au recunoscut dreptul

reclamantului la actualizarea sumei acordate drept compensație [Guvernul a citat

Kopecký

împotriva Slovaciei

(MC), nr. 44912/98, CEDO 2004-IX].

În continuare a afirmat, de asemenea, că reclamantul nu putea avea așteptări legitime în

acest sens, având în vedere faptul că modul în care legislația internă relevantă era

interpretată făcea obiectul unor controvers

e.

garantează dreptul la compensare integrală, ceea ce înseamnă, de asemenea, dreptul ca

suma să fie actualizată cu rata inflației la momentul plății efective, având în vedere timpul

scurs între data atribuirii compensației și validarea acesteia de către comisia centrală.

observă că principalul capăt de cerere al reclamantului a fost că a suferit o

pierdere materială care a fost cauzată de faptul că autoritățile nu au validat hotărârea prin

care să i se acorde compensația în timp util; un astfel de eșec, întărit de refuzul curții de

apel de a-i recunoaște dreptul său la actualizarea sumei acordate drept compensație, i-a

încălcat aparent dreptul la respectarea bunurilor sale.

Curtea consideră că, în astfel de circumstanțe, chestiunea dacă reclamantul avea sau nu

dreptul de a obține actualizarea compensației cu rata inflației, în măsura în care comisia

centrală nu a validat hotărârea de acordare a compensației în timp util este strâns legată de

fondul capătului de cerere potrivit căruia mecanismul de acordare a compensațiilor stabilit

prin Legea nr. 9/1998 este ineficient. În consecință. Curtea consideră că obiecția guvernului

trebuie unită cu fondul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

nefondat în sensul art.

35 § 3 a)

din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă

niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

B. Cu

privire la fond

a susținut că hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la

19 martie 2007 (a se vedea

supra

, pct. 30), făcea referire la o situație de fapt diferită, și

anume circumstanțele în care compensația era plătită în două tranșe, de 40%, respectiv

60% din suma totală, ceea ce nu era cazul în situația reclamantului, care a primit întreaga

sumă într-o singură tranșă.

Acesta a concluzionat că, întrucât reclamantul a primit întreaga compensație la care

avea dreptul, plângerea trebuie respinsă ca fiind nefondată.

a reamintit că autoritățile interne aveau obligația de a urma procedurile

în anumite termene de timp, iar faptul că nu au reușit acest lucru i-a încălcat drepturile sale

garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât compensația primită a fost mult

mai mică decât cea pe care avea dreptul să o primească prin lege.

În continuare a susținut că dispozițiile legale care îi confereau dreptul la o actualizare a

compensației erau clare și în conformitate cu scopul general al legii, și anume

restitutio in

integru

m

. Această interpretare a dispozițiilor legale aplicabile a fost confirmată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în decizia sa din recursul în interesul legii, pronunțată la 19

martie 2007.

reamintește că un reclamant poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1

doar în măsura în care hotărârile contestate au ca obiect „bunurile” sale în sensul

acestei dispoziții. „Bunuri” pot fi „bunuri existente” sau pretenții care sunt suficient

individualizate pentru a fi considerate „active” Atunci când, la fel ca în cazul de față, există

un interes de natură patrimonială în natura unei pretenții, aceasta poate fi considerată drept

un „activ” numai dacă există o bază suficientă pentru respectivul interes în dreptul național

(de exemplu, atunci când există o jurisprudență constantă a instanțelor interne care să-l

confirme), adică, în cazul în care pretenția este stabilită suficient pentru a fi executorie [a se

vedea

Kopecký

(MC), citată anterior, pct. 48-49 și 52].

reamintește că prima și cea mai importantă cerință de la art. 1 din Protocolul

nr. 1 este ca ingerința din partea unei autorități publice în folosința dreptului la respectarea

bunurilor să fie legală, nu arbitrară [a se vedea

Iatridis împotriva Greciei

(MC), nr. 31107/96,

pct. 58, CEDO 1999-II].

consideră că, atunci când se referă la „drept”, art. 1 din Protocolul nr. 1 face

aluzie la același concept care poate fi găsit în oriunde altă parte în Convenție, concept care

cuprinde atât dreptul statutar, cât și jurisprudența. Art. 1 face referire la calitatea legii în

cauză, impunând condiția să fie accesibilă pentru persoana în cauză, precisă și previzibilă

(a se vedea

Carbonara și Ventura împotriva Italiei

, nr. 24638/94, pct. 64, CEDO 2000-VI).

interpreteze și să aplice dreptul intern.

Cu toate acestea, în speță, Curții i se solicită să stabilească dacă modul în care a fost

interpretat și aplicat dreptul intern a produs consecințe care respectă principiile Convenției

de la (a se vedea

Mullai și alții împotriva Albaniei

, nr. 9074/07, pct. 114, 23 martie 2010).

această privință, Curtea notează că dreptul general al reclamantului ca valoarea

compensației să fie actualizată a fost confirmată de mai multe ori de instanțele de judecată,

mai întâi, de Tribunalul București la 17 februarie 2002, decizie care a fost confirmată de

Curtea de Apel București în hotărârea sa definitivă din 23 iunie 2003; în cele din urmă,

Tribunalul București a admis aceste cereri la 16 aprilie 2004 (a se vedea

supra

67). Desigur,

această din urmă hotărâre a fost anulată de Curtea de Apel București la 21 februarie 2005

(a se vedea

supra

1213).

Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că dispozițiile legale care stipulează

modul în care urma să fie calculată compensația menționează în mod constant existența

unui mecanism de actualizare, stabilit la data plății efective (a se vedea

supra

, pct. 21-24).

Același principiu a fost reiterat în actuala Lege nr. 164/2014, art. 10 alin. (4) (a se vedea

supra

28).

În acest context, Curtea face trimitere la motivarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru a admite recursul în interesul legii la 19 martie 2007, potrivit căreia textele

juridice care stabilesc o actualizare a mecanismului de compensare erau „clare și de

necontestat”, având în vedere scopul principal al legii, care era

restitutio in integrum

, și

anume de a-i compensa în întregime pe reclamanți (a se vedea

supra

3031). Înalta Curte, în

acest recurs extraordinar cu scopul de a unifica și de a soluționa jurisprudența internă

conflictuală în materie care existase până la acel moment, a confirmat validitatea

interpretării date legii aplicabile de către instanțele interne care, în cazul de față, au permis

recunoașterea dreptului reclamantului la o actualizare automată a valorii inițiale a

compensației (a se vedea

supra

711)

.

consideră că, având în vedere cele de mai sus, cererea reclamantului de a

obține o actualizare a compensației acordate – actualizare produsă de validarea tardivă de

către comisia centrală a hotărârii comisiei județene – avea o bază suficientă în dreptul

intern pentru a fi considerată un „activ” și, prin urmare, un „bun” protejat de art.

1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

actualizare a valorii compensației a fost stabilită în mod suficient pentru a se califica drept

un „activ”, atrăgând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că refuzul Curții de

Apel București de a da curs cererii a constituit, fără îndoială, o ingerință în dreptul acestuia

la respectarea bunurilor.

observă că decizia pronunțată de Curtea de Apel București la 21 februarie

2005 intră în conflict cu constatările instanțelor anterioare sesizate de reclamant,

confirmând, în cauza reclamantului, pertinența dispozițiilor art. 8 alin. (3) [modificat ulterior

în art. 8 alin. (2)], care admitea actualizarea compensației în situații specifice prevăzute de

acesta; în plus, nu a fost oferit niciun motiv pertinent pentru o astfel de abatere (a se vedea

supra

13).

interferează cu dreptul la respectarea bunurilor și nu este oferită nicio explicație rezonabilă

pentru divergență, o astfel de ingerință nu poate fi considerată legală în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece aceste decizii contradictorii conduc la o

jurisprudență inconsecventă, căreia îi lipsește precizia necesară pentru a permite

persoanelor fizice să prevadă consecințele acțiunilor lor (a se vedea

Brezovec împot

riva

Croați

ei

, nr. 13488/07, pct. 67-68, 29 martie 2011).

forma hotărârii Curții de Apel București din 21 februarie 2005, nu a fost previzibilă pentru

reclamant care, bazându-se pe jurisprudența existentă a instanțelor și pe textele și

principiile juridice aplicabile, ar fi sperat în mod rezonabil să-i fie admisă cererea sa de

actualizare a compensație

i.

așadar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Constatarea face inutil să se mai examineze dacă s-a păstrat un echilibru just între

cerințele interesului general al comunității și cerințele de protejare a drepturilor

fundamentale ale reclamantului.

ratione mater

iae

trebuie să fie respinsă. În consecință, Curtea constată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

II. Cu

privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

s-a plâns totodată și de alte aspecte legate de caracterul inechitabil al

procedurilor atacate, cum ar fi rezultatul lor nesatisfăcător și faptul că instanțele nu au fost

imparțiale

.

capete de cerere intră în sfera sa de competență, Curtea consideră că nu există niciun

indiciu al vreunei încălcări a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în

Protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și

trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

III. Cu

privire la aplicarea art. 41 din Convenție

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale

și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare

incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este

cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

trebui actualizate cu rata inflației, perioada de referință fiind de la 15 decembrie 2010 până

în prezent. Conform calculului său, pe baza ratei inflației, această sumă este de

260 818 314,90 RON.

De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 100 000 EUR (euro) cu titlu de prejudiciu

moral.

compensația la care avea dreptul i-a fost plătită în întregime în 2003.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări

ar fi suficientă în acest sens.

observă că reclamantul a suferit un prejudiciu material, în măsura în care nu

a primit sumele la care avea dreptul, în conformitate cu dreptul intern.

După cum a reiterat în numeroase rânduri, o hotărâre în care constată o încălcare

impune statului pârât obligația legală de a-i pune capăt și de a-i repara consecințele astfel

încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare [a se vedea

Iatridis împotriva Greciei

(reparație echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000–XI].

Curtea observă că art. 509 alin.

(10) C. proc. civ. român permite redeschiderea

procedurilor interne pentru a remedia încălcările constatate de aceasta. Având în vedere

natura plângerii reclamantului și motivele pentru care a constatat o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea consideră că, în speță, forma cea mai potrivită de

acordare a unei reparații ar fi cea de a redeschide procedura contestată, în termen (a se

vedea

Brezovec

, citată anterior, pct.

79, și,

mutatis mutand

is

,

S.C. Uzinexport S.A.

împotriva Rom

âniei

, nr. 43807/06, pct. 41, 31 martie 2015).

De asemenea, Curtea consideră că reclamantul are dreptul la plata despăgubiri cu titlul

de prejudiciu moral și îi acordă, pronunțându-se în echitate, 900 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

nu a formulat nicio pretenție întemeiată în această privință.

C. Dobânzi

morator

ii

dobânzii faciliății de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

:

admisibilă cererea în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de

900 EUR (nouă sute euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda

națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume

trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul

acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

cerere

.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 5 aprilie 2016, în temeiul

art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

András Sajó

Fatoș Aracı

PREȘEDINT

E

Grefier adjunc

t

În conformitate cu art.

45 § 2

din Convenție și art.

74 § 2

din Regulamentul Curții, la

prezenta hotărâre se anexează opinia separată a domnului judecător Wojtyczek.

A.S.

F

.

A.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR WOJTYCZEK

incompatibilă cu principiul legalității. Cu toate acestea, nu suntem de acord cu motivarea

din prezenta speță.

face trimitere în pct. 44 la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, „potrivit

căreia textele juridice care stabilesc o actualizare a mecanismului de compensare erau

«clare și de necontestat», având în vedere scopul principal al legii, care era

restitutio in

integru

m

, adică a-i despăgubi în întregime pe reclamanți”. Curtea susține în continuare că

„ingerința contestată, care ia forma hotărârii Curții de Apel București din 21 februarie 2005,

jurisprudența existentă a

nu a fost previzibilă pentru reclamant care, bazându-se pe

instanțe

lor

și pe textele și principiile juridice aplicabile, ar fi sperat în mod rezonabil ca

cererea sa de actualizare a compensației să fie admisă” (pct. 49, sublinierea ne aparține).

Trebuie subliniat că, la acest punct, jurisprudența internă este considerată ca fiind suficient

de clară pentru a crea așteptări în ceea ce privește actualizarea.

În același timp, Curtea pune accent pe hotărârile conflictuale ale instanțelor interne (pct.

49) și afirmă următoarele la pct. 48:

„Curtea a decis totodată că, în cazul în care astfel de decizii vădit contradictorii

interferează cu dreptul la respectarea bunurilor și nu este oferită nicio explicație

rezonabilă pentru divergență, o astfel de ingerință nu poate fi considerată legală în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece aceste decizii contradictorii

conduc la o jurisprudență inconsecventă, căreia îi lipsește precizia necesară pentru a

permite persoanelor fizice să prevadă consecințele acțiunilor lor (a se vedea

Brezovec

împotriva Cr

oației

, nr. 13488/07, pct. 67-68, 29 martie 2011).”

În opinia noastră, pasajele menționate mai sus relevă o contradicție în motivare. Pe de o

parte, majoritatea susține că legislația națională era compatibilă cu cerințele de claritate și

predictibilitate. Pe de altă parte, invocă în altă parte în motivare că legislației naționale îi

lipseau precizia și predictibilitatea necesare. Cum ar putea fi aceste două afirmații

reconciliate, nu știu.

recunoscut și Înalta Curte de Casație în hotărârea sa din 19 martie 2009. Hotărârile

judecătorești prin care se refuza cererea de actualizare a compensației s-au bazat pe o

interpretare arbitrară a dispozițiilor legale existente. Acestea nu aveau niciun temei juridic în

dreptul intern. Aceste considerații sunt suficiente pentru a concluziona că a avut loc o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Într-o astfel de situație, în care un anumit tip de ingerință în anumite drepturi este

exclusă în mod clar de legislația națională, întrebarea dacă această ingerință era previzibilă

devine fără obiect. În temeiul statului de drept, o ingerință ilegală în mod clar nu poate fi în

mod rezonabil considerată ca fiind predictibilă. Chestiunea predictibilității devine relevantă

în cazul în care o ingerință în drepturi este permisă de legislația națională.

motivărilor prezentate în hotărârile judecătorești reprezintă condiția

prealabilă pentru legitimitatea judecătorilor. Regretăm că motivării speței îi lipsesc suficienta

precizie și claritatea.