CASE OF MURRAY v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the

Supreme

Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour

Suprême

de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Murray v. Olanda [MC]

-

10511/10

Hotărâre 26.4.2016 [MC]

Articolul 3

Pedeapsă degradantă

Pedeapsă inumană

Ireductibilitatea

de facto

a pedepsei detenției pe viață impuse unui deținut care suferă de boli mintale:

încălcare

În fapt

– Reclamantul, care suferea de o boală mintală, a fost condamnat, pentru comiterea unui omor, la executarea pedepsei detențiunii pe viață în Antilele Olandeze, în 1980. Solicitările sale repetate în vederea eliberării au fost refuzate. În cererea trimisă la Curtea Europeană, acesta s-a plâns, în baza articolului 3 din Convenție, de imposibilitatea revizuirii deciziei de condamnare și a condițiilor detenției sale.

Într-o hotărâre din 10 decembrie 2013, o Cameră a Curții a hotărât, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3, sub aspectul pedepsei detenției pe viață aplicate reclamantului. Aceasta a notat că posibilitatea revizuirii unei pedepse a detenției pe viață a fost introdusă în 2011 pe cale legislativă, iar legislația prevedea că orice persoană condamnată la executarea unei asemenea pedepse va fi eliberată condiționat după executarea a cel puțin 20 de ani din durata ei, în cazul în care pedeapsă privativă de libertate nu mai servea unui scop rezonabil. În consecință, cazul reclamantului a fost revizuit, însă acesta nu fost eliberat, pentru că era considerat periculos și predispus la comiterea de noi infracțiuni. De asemenea, Camera a hotărât, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 în privința condițiilor de detenție ale reclamantului.

În 2014, reclamantul a fost eliberat din motive de sănătate.

Pe 17 aprilie 2014, cazul a fost trimis în fața Marii Camere, la cererea reclamantului. Acesta a murit la scurt timp după.

În drept

– articolul 3: De la bun-început, Curtea a rezumat, apoi a dezvoltat principiile generale aplicabile în prezenta speță.

(a)

Pedeapsa detenției pe viață

– Condamnarea unui infractor major la pedeapsa detențiunii pe viață nu este incompatibilă cu articolul 3 din Convenție, atât timp cât pedeapsa nu este extrem de disproporționată și atât timp cât există, de la data impunerii acesteia, perspectiva eliberării și posibilitatea revizuirii ei. În conformitate cu standardele de drept comparat și internațional existente, revizuirea nu trebuie să se asigure mai târziu de douăzeci și cinci de ani de la pronunțarea pedepsei la detențiunea pe viață, trebuie să aibă loc revizuiri periodice după, iar autoritățile naționale trebuie să examineze dacă, în timpul executării pedepsei, există schimbări în viața deținutului și progrese în direcția reabilitării sale de o asemenea importanță, încât deținerea ulterioară nu mai este justificată din motive punitive legitime. Această evaluare trebuie să se bazeze pe reguli care au un grad suficient de claritate și certitudine și pe criterii obiective, prestabilite, alături de garanții procedurale suficiente.

(b)

Reablitarea și perspectiva eliberării pentru deținuții condamnați la detenția pe viață

– După cum s-a notat mai sus, revizuirea trebuie să le permită autorităților să evalueze toate schimbările intervenite în viața deținutului și toate progresele făcute de acesta în vederea reabilitării. În dreptul european și internațional există o susținere clară, aprobată și de către Curte, a principiului potrivit căruia toți deținuții condamnați, inclusiv cei condamnați la pedeapsa detenției pe viață, trebuie să aibă posibilitatea reabilitării și perspectiva eliberării, atunci când se realizează reabilitarea. Obligația pozitivă a statului este una de mijloace și poate fi atinsă, de exemplu, prin stabilirea și revizuirea periodică a unui program individualizat care încurajează deținutul să se dezvolte, astfel încât să fie apt să ducă o viață responsabilă, fără comiterea de noi infracțiuni.

(c)

Asistența medicală pentru deținuții cu probleme de sănătate mintală

– Lipsa unei îngrijiri medicale adecvate pentru persoanele aflate în detenție poate angaja răspunderea statelor în baza articolului 3 din Convenție. Obligațiile care decurg în baza acestei prevederi pot ajunge până la a-i impune unui stat transferul deținuților în cadrul unor instituții speciale, unde aceștia să aibă parte de un tratament adecvat. În cazul deținuților cu boli mintale, evaluarea conformității condițiilor particulare ale detenției lor cu standardele articolului 3 trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatea lor și, în unele cazuri, incapacitatea lor de a formula cereri în mod coerent sau chiar deloc cu privire la modul în care sunt afectați de un anumit tratament. Nu este suficient ca aceștia să fie examinați și diagnosticați; trebuie asigurate tratamentul adecvat pentru problema diagnosticată și supravegherea medicală corespunzătoare.

(d)

Deținuții cu dizabilități mintale și/sau cu probleme de sănătate mintală condamnați la pedeapsa detenției pe viață

– Deținuții condamnați la pedeapsa detenției pe viață pot manifesta probleme de sănătate mintală care au un impact asupra riscului comiterii de noi infracțiuni. Statele sunt obligate să evalueze nevoia unor asemenea deținuți pentru tratament, în vederea facilitării reabililării lor și a reducerii riscului de comitere de noi infracțiuni, permițându-le să urmeze un tratament adecvat – ținând cont de constrângerile detenției – în special acolo unde acesta constituie o precondiție a eligibilității pentru eliberare a deținutului condamnat la pedeapsa detenției pe viață. Totuși, statele au și obligația luării măsurilor necesare pentru protejarea publicului de infractorii violenți, iar Convenția nu le interzice să țină în continuare în detenție o persoană condamnată pentru comiterea unei infracțiuni grave, acolo unde este necesar pentru protecția publicului.

Cu privire la circumstanțele speciale ale prezentei cauze, reclamantul era încarcerat de aproximativ treizeci de ani atunci când și-a formulat cererea în fața Curții. Cererile sale repetate privind eliberarea au fost respinse,

inter alia

, din cauza persistenței riscului recidivei. Totuși, deși reclamantul a fost diagnosticat în timpul procesului său ca având numeroase probleme de sănătate mintală, acestuia nu i s-a asigurat niciodată tratament în penitenciar. Dimpotrivă, în lipsa unor alternative concrete și fezabile, în cazul acestuia s-a pronunțat o hotărâre privind aplicarea unei pedepse la detenția pe viață.

Totuși, deținerea reclamantului în penitenciar și nu într-un institut medical de specialitate nu putea înlătura necesitatea unui tratament recomandat. Simplul fapt că pedeapsa care i-a fost aplicată nu prevedea că acesta trebuie supus unui tratament și faptul că el nu a depus o cerere în vederea acordării tratamentului nu scuteau statul reclamat de executarea obligațiilor sale pe durata încarcerării reclamantului și asigurarea unei îngrijiri medicale corespunzătoare, în vederea reabilitării sale. Deși principiul reabilitării deținuților a fost recunoscut expres în dreptul național începând cu 1999, riscul ca reclamantul să comită o nouă infracțiune a fost considerat prea mare pentru ca acesta să fie trecut pe lista persoanelor eligibile pentru eliberare sau eliberare condiționată. Practic, tratamentul reprezenta o precondiție pentru progresul reclamantului, în vederea reabilitării. Lipsa unui tratament sau a evaluării necesității unui tratament semnifica faptul că, atunci când reclamantul și-a formulat cererea în fața Curții, solicitările privind eliberarea sa nu puteau conduce la concluzia că acesta a progresat semnificativ în vederea reabilitării sale, astfel încât deținerea lui continuă să nu mai servească unui scop punitiv. În consecință, condamnarea la pedeapsa detenției pe viață a reclamantului nu a fost reductibilă

de facto

, așa cum o cere articolul 3 din Convenție.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: Constatarea unei încălcări a constituit o satisfacție echitabilă suficientă în privința oricărui prejudiciu moral.