CASE OF ZIEMBIŃSKI v. POLAND (No. 2) - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Ziembiński v. Polonia (nr. 2)

-

1799/07

Hotărârea din 5.7.2016 [Secția a IV-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnarea penală și impunerea plății unei amenzi unui jurnalist pentru un articol batjocoritor la adresa oficialilor guvernamentali locali:

încălcare

În fapt

– Reclamantul era proprietarul și redactorul-șef al unui ziar local ce publicase un articol care ironiza un primar de district și de doi dintre funcționarii săi, pentru că au aprobat un proiect de dezvoltare a fermelor de creștere a prepelițelor în regiune, ca un remediu pentru problema șomajului rural. Articolul îl numise pe primarul de district și pe unul dintre oficiali “boși leneși” și îl descria pe celălalt oficial ca fiind un “idiot”, un “redus mintal” și un “încuiat”.

Primarul și cei doi funcționari au depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru defăimare. Recalificând infracțiunea în proferarea insultelor, tribunalele naționale l-au condamnat pe reclamant la plata unei amenzi, reținând că acesta a făcut abuz de libertatea sa de exprimare și a încălcat demnitatea oficialilor.

În drept

–

Articolul 10: Acuzarea și condamnarea reclamantului au echivalat cu o “ingerință” în exercițiul dreptului său la libertatea de exprimare. Aceasta fusese prevăzută de lege și urmărise scopul legitim al protejării reputației altor persoane.

Reclamantul scrisese un articol satiric ce critica proiectul privind fermele de prepelițe aprobat de către funcționarii locali ca remediu pentru problema șomajului local. Nu existase niciun dubiu că această chestiune, care se referise la exercitarea funcțiilor de către oficialii locali, fusese o problemă de interes public legitim care viza, astfel, o sferă în care restricțiile asupra libertății de exprimare trebuiau interpretate strict.

Reclamantul fusese condamnat pentru proferarea insultelor împotriva oficialilor guvernamentali locali, inclusiv împotriva unui primar care, ca politician local ales, putea fi supus unor critici mai aspre decât persoanele private. Ceilalți doi oficiali erau funcționari publici. De vreme ce funcționarii publici care acționau în calitate oficială puteau fi supuși, asemenea politicienilor, unor critici acceptabile mai aspre decât persoanele private, nu se putea spune că se expuneau, în mod conștient, unei analize atente pentru fiecare cuvânt și fiecare faptă în măsura în care o făceau politicienii.

Aprecierea necesității ingerinței în prezenta cauză nu putea fi separată de contextul și scopul aparent al criticii reclamantului. Atunci când s-a analizat articolul, trebuiau avute în vedere caracterul satiric al textului și ironia care stătea la baza acestuia. Folosirea sarcasmului și a ironiei fusese perfect compatibilă cu exercițiul libertății de exprimare a unui jurnalist. Totuși, tribunalele naționale nu au ținut cont suficient de aceste particularități.

Nu existase niciun dubiu că remarcile în discuție, analizate în contextul particular al articolului, se încadrau în limitele exagerării admisibile. Tribunalele naționale au eșuat să le analizeze în contextul articolului ca întreg. Satira era o formă de exprimare artistică și comentariu social care, prin particularitățile inerente ale exagerării și distorsiunii realității, urmărea, în mod firesc, să provoace și să agite spiritele. Prin urmare, orice ingerință în dreptul de folosire a acestor mijloace de exprimare trebuie examinate cu o atenție deosebită.

În fine, reclamantul fusese obligat la plata amenzii de 2,630 EUR și la rambursarea costurilor în sumă de 755 EUR.

Având în vedere considerentele de mai sus, tribunalele naționale nu au oferit motive “relevante și suficiente” pentru a justifica condamnarea reclamantului. Prin urmare, ingerința în dreptul său la libertatea de exprimare fusese disproporționată raportat la scopul urmărit, și nu fusese “necesară într-o societate democratică”.

Concluzie

: încălcare (cinci voturi la două).

Articolul 41: 1,000 EUR pentru prejudiciul moral; 3,385 EUR pentru prejudiciul material.