CASE OF MARUNIĆ v. CROATIA - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Marunić v. Croația

-

51706/11

Hotărârea din 28.3.2017 [Secția a II-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Demiterea imediată a directorului unei companii pentru replica dată în mod public criticilor președintelui ei făcute prin intermediul presei:

încălcare

În fapt

– Reclamanta era directorul unei companii municipale furnizoare de servicii de utilitate publică. Aceasta fusese demisă imediat din funcție după ce a făcut câteva declarații în presă, în apărarea sa, la o săptămână după ce președintele companiei i-a criticat în mod public rezultatele muncii într-un articol de presă. Decizia de a o demite a fost luată pentru că aceasta făcuse declarații în fața presei (privind colectarea ilegală a taxelor pentru parcările de pe terenuri care nu se aflau în proprietatea municipalității), declarații care prejudiciau reputația companiei. Cererile reclamantei privind demiterea ei incorectă au fost respinse de către Curtea Supremă, dat fiind faptul că aceasta a pus compania într-o lumină extrem de proastă și că ar fi trebuit să se îndoiască de practicile companiei în fața autorităților relevante, nu în fața presei.

În procedurile din fața Curții, reclamanta s-a plâns de existența unei încălcări a dreptului ei de exprimare.

În drept

– Articolul 10: Demiterea reclamantei din cauza declarațiilor sale de presă a interferat cu libertatea ei de exprimare. Ingerința fusese prevăzută de lege și urmărise scopul legitim al protecției reputației sau a drepturilor altora.

Cu privire la caracterul necesar într-o societate democratică al ingerinței, de vreme ce obligația loialității, a rezervei și a discreției îi împiedica, în mod normal, pe angajați să critice în mod public munca angajatorilor lor, este deosebit de important că în cazul reclamantei mai existase un funcționar al companiei care a recurs mai întâi la media, criticând în mod public munca reclamantei. În aceste circumstanțe speciale, nu se putea presupune că reclamanta trebuia să păstreze tăcerea și să nu-și apere reputația în același mod. Ar însemna să se extindă foarte mult datoria ei de loialitate dacă s-ar cere opusul.

În consecință, mai multe criterii care se aplicau în mod normal în cazurile referitoare la libertatea de exprimare la locul de muncă (vezi, de exemplu,

Guja v. Moldova

[MC],

14277/04

, 12 februarie 2008,

Nota informativă

105

;

Wojtas-Kaleta v. Polonia

,

20436/02

, 16 iulie 2009,

Nota informativă

121

; și

Heinisch v. Germania

,

28274/08

, 21 iulie 2011,

Nota informativă143

) fie erau inaplicabile, fie aveau o relevanță limitată pentru cazul reclamantei. În special argumentele Guvernului potrivit cărora reclamanta avusese la dispoziție alte metode efective, însă mai discrete de protejare a reputației sale și că aceasta fusese motivată mai degrabă de dorința de a-și proteja imaginea publică, nu de cea de a informa publicul despre probleme de preocupare generală fuseseră, așadar, irelevante.

Date fiind faptele, declarațiile reclamantei ca răspuns la cele ale președintelui nu au fost disproporționate și nu au depășit limitele criticii permise. În această privință, Curtea a notat că (i) activitatea unei companii municipale de utilitate publică era o chestie de interes general pentru comunitatea locală; (ii) declarația reclamantei referitoare la colectarea ilegală a taxelor pentru parcare trebuia considerată nu o afirmație de fapt, ci o judecată de valoare care avea o bază faptică suficientă, pentru că se putea susține în mod rezonabil că colectarea taxelor pentru parcările aflate pe terenurile altora era ilegală; (iii) declarația sa fusese direct relevantă pentru scopul apărării reputației sale profesionale împotriva a ceea ce aceasta considerase o critică neîntemeiată; și (iv) apelul ei la efectuarea unui control de audit și a unei anchete de către organele de urmărire penală nu insinuase faptul că compania fusese angajată în comiterea de infracțiuni, ci urmărise să risipească orice incertitudine referitoare la modul în care administrase compania. În aceste circumstanțe, ingerința în libertatea reclamantei la libertatea de exprimare sub forma demiterii sale imediate nu fusese necesară într-o societate democratică pentru protecția reputației și a drepturilor companiei.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 1,500 EUR în privința prejudiciului moral; nicio compensație în privința prejudiciului material, de vreme ce dreptul național permitea redeschiderea procedurilor în vederea constatării existenței unei încălcări.