SECȚIUNEA DECIZIE Cereri nr. 49090/12 și 50353/12 Ruhi BAȘKURT împotriva Turciei și Ziya Çağlar GÜNDÜZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 30 august 2016 în calitate de comitet compus din: Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii. Având în vedere cererile depuse la date diferite, având în vedere declarațiile depuse de guvernul contestat la 18 februarie 2016, care solicită Curții să elimine cererile din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la aceste declarații, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul în primul caz, dl Ruhi Bașkurt, este un cetățean turc, născut în 1987 și locuiește în Izmir. Reclamantul în al doilea caz, dl Ziya Çağlar Gündüz, este un cetățean turc, născut în 1981 și locuiește în Izmir. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl O. Ata, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 5 din Convenție cu privire la închiderea camerei impuse lor de către superiorii lor militari ca măsură disciplinară. Solicitațiile au fost comunicate guvernului HOTĂRÂREA având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură decizie. Reclamanții se plângeau de închiderea camerei impuse de superiorii lor militari ca măsură disciplinară și se bazează pe art. 5 din Convenție. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 18 februarie 2016, Guvernul a informat Curții că au propus să facă declarații unilaterale în vederea soluționării problemei formulate de cererile. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererile în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarațiile prevăzute după cum urmează: Guvernul dorește să exprese prin intermediul declarației unilaterale că detenția reclamantului prin ordinea comandantului său de rang înalt nu îndeplinește standardele prevăzute la art. 5 § 1 din convenție. Prin urmare, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului 800 (opt sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral. Această sumă va fi convertită în monedă națională la rata aplicabilă la data plății și va fi eliberată de orice alte taxe care pot fi aplicabile. Se va plăti în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor, sugerând că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.”” Prin scrisoarea din 2 mai 2016, reclamanții au indicat că nu sunt satisfăcuți de termenii declarațiilor unilaterale. 10. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererilor”. 11. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazurilor. 12. În acest scop, Curtea a examinat declarațiile având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 13. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarațiile guvernamentale, precum și cuantumul compensației propuse, în circumstanțele particulare ale cauzelor, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 litera (c)). 14. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 din amenda 15. În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarațiilor lor unilaterale, cererile ar putea fi restaurate pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 16. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazurile din lista. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; ia act de termenele declarațiilor guvernului contestat în temeiul articolului 5 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată cererile din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 septembrie 2016. Hasan Bakırcı Ksenija Turković Președintele adjunct al grefierului
Applications nos. 49090/12 and 50353/12
Ruhi BAȘKURT against Turkey
and Ziya Çağlar GÜNDÜZ against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30
August 2016 as a Committee composed of:
Ksenija Turković,
President,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar.
Having regard to the above applications lodged on different dates,
Having regard to the declarations submitted by the respondent Government on 18 February 2016 requesting the Court to strike the applications out of the list of cases and the applicants’ reply to these declarations,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant in the first case, Mr Ruhi Bașkurt, is a Turkish national, who was born in 1987 and lives in Izmir. The applicant in the second case, Mr Ziya Çağlar Gündüz, is a Turkish national, who was born in 1981 and also lives in İzmir. They were represented before the Court by Mr O. Ata, a lawyer practicing in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The applicants complained under Article 5 of the Convention about the room confinement imposed on them by their military superiors as a disciplinary measure.
4.
The applications had been communicated to the Government
.
5.
Having regard to the similar subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to examine them jointly in a single decision.
6.
The applicants complained about the room confinement imposed on them by their military superiors as a disciplinary measure. They relied on Article 5 of the Convention.
7.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 18 February 2016 the Government informed the Court that they proposed to make unilateral declarations with a view to resolving the issue raised by the applications. They further requested the Court to strike out the applications in accordance with Article 37 of the Convention.
8.
The declarations both provided as follows:
“«
The Government hereby wishes to express by the way of unilateral declaration that the applicant’s detention by order of his high-ranking commander does not meet the standards enshrined in Article 5 § 1 of the Convention.
Consequently, the Government is prepared to pay the applicant 800 (eight hundred) Euros to cover any pecuniary and non-pecuniary damage. This sum will be converted into the national currency at the rate applicable on the date of payment, and will be free of any further taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertakes to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government therefore invites the Court to strike the present case out of the list of cases. They suggest that the present declaration might be accepted by the Court as “any other reason” justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 §1 (c) of the Convention.»”
9.
By a letter of 2 May 2016, the applicants indicated that they were not satisfied with the terms of the unilateral declarations.
10.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the applications”.
11.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the cases to be continued.
12.
To this end, the Court has examined the declarations in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
13.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declarations, as well as the amount of compensation proposed, in the particular circumstances of the cases, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the applications (Article 37 § 1 (c)).
14.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the applications (Article 37 § 1
in fine
).
15.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declarations, the applications could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
16.
In view of the above, it is appropriate to strike the cases out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to join the applications;
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declarations under Article 5 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the applications out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 22 September 2016.
Hasan Bakırcı
Ksenija Turković
Deputy Registrar
President