LEȘ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr. 28841/09

Andrei Ioan LEȘ

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită la 13 septembrie 2016 într-o cameră compusă din Paulo Pinto de Albuquerque,

președinte

,

Iulia Motoc,

Marko Bošnjak,

judecători

,

și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secție,

având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 19 mai 2009,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, domnul Andrei Ioan Leș, este resortisant român, s-a născut în 1974 și locuiește în Baia Mare.

2.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

4.

Prin rechizitoriul din 29 martie 2007, reclamantul, șef serviciu în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Maramureș, a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice și instigare la fals intelectual. Acesta era acuzat că solicitase funcționarilor din serviciul său să anuleze două procese-verbale de contravenție prin care se aplicau amenzi în cazul a două societăți comerciale și să redacteze noi procese-verbale prin care societățile să fie obligate la plata unor amenzi cu un cuantum mai mic.

5.

Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Judecătoria Baia Mare a pronunțat achitarea reclamantului pentru infracțiunea de abuz în serviciu, dar l-a condamnat la plata unei amenzi penale pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.

Cu privire la acuzația de abuz în serviciu, instanța a considerat, pe baza declarațiilor martorilor, a listei de apeluri telefonice ale reclamantului și a mai multor documente, că acesta își încălcase în mod deliberat obligațiile profesionale. Cu toate acestea, instanța a observat că infracțiunea de abuz în serviciu presupune ca actul interzis să provoace fie un prejudiciu, fie o tulburare însemnată bunului mers al unei instituții publice. Or, în speță, instanța a considerat că anularea celor două procese-verbale nu cauzase niciun prejudiciu întrucât amenzile nu dobândiseră un caracter cert. În acest sens, instanța a indicat că, în conformitate cu prevederile Ordonanței nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, o creanță care rezultă dintr-o amendă contravențională dobândește caracter cert fie după executarea sa voluntară, fie la expirarea termenului prevăzut pentru formularea plângerii împotriva sa, fie, după caz, ulterior respingerii definitive a unei asemenea plângeri. În speță, amenda contravențională fiind încă susceptibilă de anulare, instanța a concluzionat că nu fusese cauzat niciun prejudiciu material efectiv și că nu fusese identificată nicio tulburare însemnată în bunul mers al instituției.

6.

Prin hotărârea din 24 iulie 2008, Tribunalul Maramureș a respins apelul reclamantului și al parchetului și a menținut hotărârea pronunțată de judecătorie.

7.

Parchetul și reclamantul au introdus recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel Cluj.

8.

Curtea de apel l-a ascultat pe reclamant și pe alt inculpat. În această etapă nu a fost administrată nicio altă probă.

9.

Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a anulat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare și, pronunțându-se pe fond, l-a condamnat pe reclamant la zece luni de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu și instigare la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual. În acest sens, curtea de apel a constatat că judecătoria stabilise că reclamantul își încălcase în mod deliberat obligațiile profesionale. Apoi, a observat că tocmai infracțiunea comisă de reclamant împiedicase recuperarea amenzilor aplicate prin procesele-verbale anulate, și că acest fapt cauzase un prejudiciu instituției publice. În consecință, a hotărât, contrar instanțelor inferioare, că în speță erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea de apel a adăugat că era obligată să corecteze „erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare.

B. Dreptul intern relevant

10.

Dispozițiile relevante ale Codului penal prevăd următoarele:

Art. 248

(Abuz în serviciu contra intereselor publice)

„Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

”

11.

Prevederile relevante în speță din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor și referitoare la competențele instanțelor de apel și de recurs sunt prezentate în cauza

Găitănaru împotriva

României

(nr. 26082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

CAPĂT DE CERERE

12.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil.

ÎN DREPT

13.

Reclamantul susține că, pentru a-l condamna pentru abuz în serviciu și pentru a anula hotărârile anterioare, Curtea de Apel Cluj a reexaminat fondul acuzațiilor în fapt și în drept. Reclamantul consideră că acest lucru a implicat o examinare a tuturor mijloacelor de probă administrate, inclusiv declarațiile martorilor, care, după părerea sa, sunt probe determinante în cauză. Acesta se plânge că a fost condamnat pentru abuz în serviciu de Curtea de Apel Cluj chiar dacă fusese achitat de aceasta acuzație de instanțele inferioare, pe baza declarațiilor martorilor pe care aceasta nu-i ascultase niciodată. Citând jurisprudența

Găitănaru

menționată anterior, acesta susține că prin condamnarea sa a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. Acesta reproșează Curții de Apel Cluj că a considerat că era obligația sa să corecteze „

erorile de fapt strecurate” în hotărârile anterioare (pct.

9

supra

),și nu s-a limitat la analizarea unei simple chestiuni de drept. În părțile sale relevante, art. 6 § 1 din Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.

”

14.

Guvernul menționează că problemele examinate de Curtea de Apel Cluj cu scopul de a-l condamna pe reclamant aveau caracter strict juridic. După părerea sa, necesitatea de a se stabili dacă anularea abuzivă a unui proces-verbal de contravenție, împotriva căruia se poate formula o plângere, putea cauza un prejudiciu instituției care îl întocmise, implică interpretarea prevederilor dreptului național. În aceste condiții, Guvernul consideră că instanța de apel nu a fost sesizată în vederea realizării unei noi interpretări a declarațiilor administrate în fața judecătoriei. Guvernul arată că această instanță stabilise deja că reclamantul își încălcase în mod deliberat obligațiile profesionale și îl achitase doar în temeiul caracterului incert al creanței publice. Guvernul argumentează că cel din urmă aspect nu putea fi clarificat prin ascultarea de martori. Acesta consideră că respectivele concluzii la care a ajuns Curtea în cauza

Găitănaru

menționată anterior nu se aplică în speță.

15.

Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art.

6 din Convenție în procedura judecării apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză: trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competențelor instanței de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia, și mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (

Botten împotriva Norvegiei,

19 februarie 1996, pct.

39,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-I).

16.

Curtea subliniază că, atunci când o instanță de apel este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, acesta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (a se vedea, printre alte exemple,

Ekbatani împotriva Suediei

, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr.

134

;

Constantinescu împotriva României

, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000

‑

VIII;

Dondarini împotriva Saint-Marin

, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și

Igual Coll împotriva

Spaniei, nr. 37496/04, pct.

27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (

Găitănaru

, menționată anterior, pct. 34-35

;

Dan împotriva

Moldovei

, nr. 8999/07, pct. 30-35, 5 iulie 2011, și

Hogea împotriva

României

, nr.

31912/04, pct. 52-54, 29 octombrie 2013).

17.

Curtea reamintește, de asemenea, că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea, precum și că rolul încredințat Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [

García Ruiz împotriva Spaniei

(MC), nr.

30544/96, pct.

28, CEDO 1999-I]. Astfel, „deși, în principiu, este de competența instanței naționale să se pronunțe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor [...], circumstanțe excepționale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art.

6 este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor” (

Bricmont împotriva Belgiei,

7 iulie 1989, pct.

89, seria A nr.

158).

18.

Revenind la faptele prezentei spețe, Curtea subliniază că, deși Curtea de Apel Cluj l-a ascultat pe reclamant în persoană, aceasta l-a condamnat fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor audiați de primă instanță.

19.

În această privință, Curtea observă că, în cauze similare, a constatat deja că în sistemul judiciar românesc, competența instanțelor sesizate cu judecarea recursului nu era limitată doar la examinarea chestiunilor de drept [a se vedea,

a contrario

,

Meftah și alții împotriva Franței

(MC), nr.

32911/96, 35237/97 și 34595/97, pct. 42, CEDO 2002—VII]. Astfel, Curtea a constatat că procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului pronunțată de instanța inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției persoanei în cauză, administrând după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr.

o

53897/00, pct.

38, 8

martie

2007,

Găitănaru

, citată anterior, pct. 30 și

Marius Dragomir împotriva

României

, nr. 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015).

20.

În speță, Curtea de Apel Cluj s-a prevalat de această ultimă posibilitate dar, cu excepția ascultării reclamantului și a celuilalt inculpat, aceasta nu a examinat noi elemente de probă. Cu toate acestea, Curtea observă că instanța de apel nici nu a procedat la o nouă interpretare a faptelor, nici nu a dat o nouă conotație acțiunilor reclamantului. Astfel, existența faptelor imputate reclamantului și cea a elementului intențional al infracțiunii au fost stabilite cu certitudine de judecătorie (pct. 5

supra

). În opinia Curții, atunci când a examinat caracterul cert sau incert al creanțelor care decurg din procesele-verbale anulate, curtea de apel s-a limitat – astfel cum susține Guvernul (pct. 14

supra

) – la simpla apreciere a unei chestiuni de drept. Faptul că instanța de apel ar fi declarat că realizase corectarea „erorilor de fapt strecurate” în hotărârile anterioare (pct.

9

supra

) nu ar infirma această concluzie. Astfel, în conformitate cu art.

6

§

1 din Convenție, ceea ce este important este ca drepturile prevăzute de Convenție să fie protejate efectiv oricare ar fi terminologia folosită de instanțe.

21.

Pe de altă parte, doar după ce a răsturnat concluziile instanțelor inferioare cu privire la această chestiune de drept, curtea de apel a pronunțat condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. Or, în această privință, reclamantul, fiind reprezentat de un avocat, a putut să-și expună argumentele. În plus, reclamantul nu a furnizat elemente care să permită să se considere că o nouă ascultare a martorilor ar fi utilă în această etapă.

22.

În concluzie, ținând cont de abordarea urmată, în speță, de Curtea de Apel Cluj și de proceduri, considerate în ansamblu, Curtea nu identifică nicio aparență a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a)

și § 4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

declară cererea inadmisibilă.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2016.

PREȘEDINTE

Grefier adjunct

Paulo Pinto de Albuquerque

Andrea Tamietti