Miloševski împotriva Macedoniei de Nord

La 29 iunie 2004, reclamantul, prin intermediul reprezentantului său, a depus ordinul de plată Tribunalului de Primă Instanță („curtea de primă instanță”) și a solicitat executarea acestuia. În „reclamația sa de punere în aplicare” ( El a propus ca executarea să fie permisă în următoarele termene: „Se permite aplicarea plăților de 1 450.000,00 USD, plus dobânzi ... și costuri ... din fondurile [J.G.] [s] [spre J.G.’s ) („ариδни средства), adică (односно) din activele sale în societatea D., încorporate în Irlanda ca capital de 51% în societatea T.T. încorporată în Republica Cehă ... prin transmiterea ordinului [prima instanță] de executare de la Ministerul Justiției [al statului contestat] la Ministerul Justiției din Republica Cehă, astfel încât instanța competentă din Republica Cehă să poată continua să se execute și să transfere suma menționată la contul bancar personal [aplicant] ... în Banca T. din Skopje. În caz contrar, dacă nu sunt disponibile active ale societății T.T. în Republica Cehă, se propune executarea în ceea ce privește cele ale fondurilor debitorului care sunt disponibile în conturile bancare ale societății T.T. la Bank M. în Frankfurt, Germania, sau în orice altă instituție în care deține debitorul capital personal sau participarea în celelalte societăți ale sale din Republica Cehă, sau bunuri mobiliare sau imobile sau capital care se găsesc în orice alt loc. Această decizie va fi transmisă Ministerului de Justiție [reprezentantului statului], astfel încât aceasta să poată fi transmisă, prin intermediul ministrului competent [chec], autorităților competente din Republica Cehă. Reclamantul și reprezentantul său vor fi notificate în cazul oricăror probleme cu executarea.”

La 9 noiembrie 2004, prin aplicarea timbrului standard la propunerea reclamantului de executare, instanța de primă instanță a permis executarea, astfel cum a fost propusă de către reclamant („Ordinea de punere în aplicare”). Potrivit instrucțiunilor conținute în textul timbruului, debitorul ar putea obiecta în ordinea de executare în termen de opt zile de la primirea acestuia. Ordinul de executare a fost semnat de judecătorul V.B. Ordinul de executare a fost transmis în Republica Cehă, prin intermediul Ministerilor de Justiție a statului contestat și a Republicii Cehe, la J.G. La 28 februarie 2005 J.G. a semnat pachetul de livrare, care împreună cu dosarul complet a fost returnat statului contestat. Faptul că dosarul a fost returnat a fost motivul pentru care Curtea de Primă Instanță a căutat informații suplimentare de la Ministerurile relevante cu privire la dacă J.G. a primit într-adevăr ordinul de aplicare tradus în Cehia. Ministerul relevant nu a clarificat problema. La 29 iunie 2005, instanța de primă instanță, care se bazează pe „dispozițiile și principiile generale ale Legii privind procedurile de aplicare a aplicării” (denumită în continuare „Actul”), a încheiat aplicarea (се (се врауваето) și a anulat măsurile de punere în aplicare a măsurilor de aplicare (сδроведените иδврони дествиаа секинуваат). Curtea de primă instanță a afirmat că ordinul de plată nu ar putea fi considerat adecvat pentru aplicarea (AVL) și că este în interesul ambelor părți să se încheie aplicarea. Această decizie a fost luată de judecătorul Z.C., care, între timp, a fost desemnat să ia loc în acest caz. La 31 mai 2006, Curtea de Apel din Skopje („curtea de a doua instanță”) a susținut apelul reclamantului și a remis cazul pentru o atenție proaspătă. În această privință, Comisia a remarcat că ordinul de aplicare a aplicării a ambelor părți, că nici o parte nu a făcut apel împotriva acesteia și că instanța de primă instanță nu a putut evalua „legalitatea susținută” (материδалната δаконитост) din ordinul de aplicare a aplicării măsurilor. Curtea de a doua instanță a adăugat că instanța de primă instanță, atunci când ia în considerare noul caz, ar trebui să evalueze dacă vreuna dintre condițiile legale pentru încheierea executării („AVVVVVVVVVVVVVVVV”) a fost îndeplinită.

La 26 iunie 2006, președintele instanței de primă instanță a acordat reclamantului o cerere de retragere a judecătorului Z.C. și a numit judecătorul M.N. la 12 iulie 2006, tribunalul de primă instanță a încheiat din nou executarea. Acesta a remarcat că a primit, în două ocazii, o notificare de la Banca T. că nu au fost disponibile fonduri pe conturile bancare ale J.G. pentru a acoperi cererea reclamantului. Prin citarea dispozițiilor din legea relevantă pentru competența teritorială a instanțelor în ceea ce privește executarea fondurilor, a bunurilor mobiliare și a acțiunilor în societăți (a se vedea punctul 14 de mai jos) și prin luarea în considerare a dispozițiilor din Legea societăților comerciale privind locurile societăților și statutul juridic, instanța de primă instanță a concluzionat că executarea, astfel cum este permisă de ordinul de aplicare, a fost imposibilă. În acest sens, acesta a afirmat: „... executarea a solicitat proprietăți mutabile în afara statului contestat ... Este absolut imposibil ca o instanță din (Statul pârât) să efectueze executarea împotriva proprietăților într-un stat străin în care se aplică norme diferite. Este adevărat că executarea în acest caz a fost permisă și că (Ordinea de aplicare) a devenit finală ... instanța nu are competența de a continua cu executarea acțiunilor într-o societate străină într-un stat străin ... executarea se referă la acțiunile unei societăți străine din Republica Cehă, ceea ce este absolut imposibil de realizat în temeiul Legii de aplicare a Republicii Macedoniei. Legea întreprinderilor comerciale prevede în mod clar că instanța competentă ratione loci este instanța în locul în care societatea străină este înregistrată.”

La 20 iulie 2006, reclamantul a apelat, susținând, printre altele, că nu a existat motive juridice în cadrul legii pentru încheierea executării în cazul instantaneu. El a susținut, de asemenea, că, în temeiul acordului bilateral aplicabil între Statul pârât și Republica Cehă (denumit în continuare „Hotărârea bilateral”) (a se vedea punctele 16-18 de mai jos), ordinul de aplicare ar fi trebuit să fie transmis prin Ministerul Justiției al statului contestat autorităților cehe competente, astfel încât acestea să poată continua cu aplicarea.

La 28 martie 2007, Curtea de Apel din Skopje a respins recursul reclamantului și a confirmat decizia instanței de judecată inferioară. În acest sens, Comisia a observat că ar trebui făcută o distincție între (i) încheierea procedurii de punere în aplicare a procedurilor de punere în aplicare a măsurilor de punere în aplicare și (ii) încheierea procedurilor de punere în aplicare a măsurilor de aplicare ( Curtea s-a referit la lipsa de fonduri din conturile J.G. din Banca T. și a reiterat motivele instanței de judecată că instanța macedoneană nu are competența de a face obiectul executării fondurilor și a bunurilor mutabile în societățile străine pentru care puterea de executare a fost conferită instanțelor jurisdicției în care au fost situate aceste active. Reclamantul a fost preluat cu această decizie la 4 octombrie 2007. Curtea de primă instanță a susținut că nu ar putea fi luată o astfel de măsură, deoarece există o decizie finală privind încetarea executării, subliniind, de asemenea, că nu ar putea fi luate măsuri suplimentare de executare pe baza ordinului de executare. La 3 iulie 2008, instanța de a doua instanță a respins apelul reclamantului și a confirmat decizia instanței de primă instanță.

Prezenta lege a reglementat executarea hotărârilor judecătorești. Secțiunea 13 prevede aplicarea subsidiară a Legii de procedură civilă. Secțiunea 69 conține o dispoziție generală privind aplicarea unei propuneri de executare privind activele mobiliare ar trebui decisă de către o instanță cu competență pe teritoriul în care se află aceste active. Secțiunea 91 și secțiunea 206 precizează faptul că o propunere de executare privind fondurile sau transferul de active mobiliare ar trebui să fie decisă, respectiv, de către o instanță cu competență pe teritoriul în care debitorul în cauză trăiește sau în care se află aceste active mobiliare. Secțiunea 137-a prevedea că propunerile de executare privind acțiunile și mizarea în societăți ar trebui să fie hotărâte de o instanță cu competență pe teritoriul în care societatea în cauză este înregistrată.

Secțiunea 15 din prezenta lege prevedea că o instanță trebuie să verifice în mod regulat și din propunerea sa, că un caz în curs se află în competența sa. 16. art. 53 din Hotărârea bilateral, care este obligatoriu pentru Statul pârât, prevede că instanța competentă pentru recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești dictate de instanțe ale unui stat contractant este instanța statului în care hotărârea trebuie să fie executată. 17. art. 54 prevede că o cerere de recunoaștere sau executare poate fi depusă instanței competente în statul în care hotărârea trebuie recunoscută sau executată, sau instanței care au hotărât prima oară chestiune care, în acest caz, transmite această cerere celuilalt stat. Orice astfel de cerere este însoțită de o copie certificată a deciziei de executare, împreună cu o atestare că decizia a devenit finală și executabilă (cu excepția cazului în care aceasta provine din decizie în sine).

În temeiul articolului 55, instanța statului în care executarea ar trebui să aibă loc decide și procedează în conformitate cu legislația sa națională.

The Macedonian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr K. Bogdanov.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 14 August 2001 J.G. (a Czech national with two office addresses, in the United Kingdom and in the Czech Republic) issued a “payment order” to Bank T., a bank incorporated in the respondent State, for payment of 1,450,000 United States dollars (USD) to the applicant, conditional upon the availability of funds in J.G.’s bank accounts in Bank T. The payment order also specified that if no funds were available in those bank accounts, J.G. would be liable to pay the applicant the pledged sum of money in cash. The relevant part of the payment order, co-signed both by J.G. and the applicant, reads as follows: “I, Dr J.G., Trustee and Attorney with this, hereby inform and give an irrevocable order to Fiduciary bank: T. a.d. Skopje to unconditionally pay out in my name to Mr Milosevski Blage ... the amount of USD 1,450,000.00 USD (in words: USD one million four hundred and fifty thousand) in cash from either of my accounts [opened with Bank T.] immediately after the arrival of USD 4,500,000.00 in those accounts. This payment order shall constitute a firm obligation on the part of Bank T. and it shall pay out the amount stated hereunder to Mr. Milosevski Blage immediately, whenever this payment order is presented to T. a.d. Skopje. In the event that such resources ... have not arrived in either of my accounts [specified] above in due time, I am fully legally responsible to fully pay the amount of USD 1,450,000.00 in cash to Mr Milosevski Blage at his first call and demand.”

On 29 June 2004 the applicant, through his representative, submitted the payment order to the Skopje Court of First Instance (“the first-instance court”) and requested its enforcement. In his “enforcement request” (предлог за извршување), amended on 3 November 2004, the applicant stated that both Bank T. and J.G. had failed to fulfil the provisions of the payment order. He proposed that enforcement be allowed in the following terms: “Enforcement is allowed of the payment of USD 1,450,000.00, plus interest ... and costs ... from the debtor’s [J.G.’s] funds (парични средства), that is to say (односно) from his assets in company D., incorporated in Ireland as capital of 51% in company T.T. incorporated in the Czech Republic ... by the transmission of the [first-instance court’s] enforcement order from the Ministry of Justice [of the respondent State] to the Ministry of Justice of the Czech Republic so that the competent court in the Czech Republic might proceed further with the enforcement and transfer the above-mentioned amount to the [applicant’s] personal bank account ... in Bank T. in Skopje. Alternatively, if no assets of company T.T. are available in the Czech Republic, enforcement is proposed in respect of those of the debtor’s funds that are available in company T.T.’s bank accounts at Bank M. in Frankfurt, Germany, or at any other institution where the debtor holds personal capital or stake in his other companies in the Czech Republic, or movable or immovable property or capital to be found at any other place. This decision will be delivered to the [respondent State’s] Ministry of Justice, so that it can be transmitted for enforcement, via the competent [Czech] ministry, to the competent authorities in the Czech Republic. The applicant and his representative will be notified in the event of any problems with the enforcement.”

On 9 November 2004, by affixing the standard stamp to the applicant’s enforcement proposal, the first-instance court allowed the enforcement, as proposed by the applicant (the “enforcement order”). According to the instruction contained in the text of the stamp, the debtor could object (приговор) to the enforcement order within eight days of receiving it. The enforcement order was signed by Judge V.B.

The enforcement order was transmitted in the Czech Republic, through the Ministries of Justice of the respondent State and the Czech Republic, to J.G.. On 28 February 2005 J.G. signed the delivery slip, which together with the complete file was returned to the respondent State. The fact that the file was returned was the reason for the first-instance court’s seeking further information from the relevant Ministries as to whether J.G. had indeed received the enforcement order translated into Czech. The relevant Ministry did not clarify the matter.

On 29 June 2005 the first-instance court, relying on “the general provisions and principles of the Enforcement Proceedings Act” (hereafter “the Act”), terminated the enforcement (се запира извршувањето) and quashed the enforcement measures (спроведените извршни дејствија се укинуваат). The first-instance court stated that the payment order could not be regarded as suitable for enforcement (извршна или веродостојна исправа), that the enforcement order had been issued in error (превид), and that it was in both parties’ interests that the enforcement be terminated. This decision was made by Judge Z.C., who had in the meantime been appointed to sit in the case.

On 31 May 2006 the Skopje Court of Appeal (“the second-instance court”) upheld the applicant’s appeal and remitted the case for fresh consideration. It found that the first-instance court was bound by its enforcement order of 9 November 2004 and that it was unclear why it had concluded that it was in the parties’ interests for enforcement to be terminated. In this connection it noted that the enforcement order had been served on both parties, that neither party had appealed against it, and that the first-instance court could not assess the “substantive legality” (материјалната законитост) of the enforcement order. The second-instance court added that the first-instance court, when considering the case anew, should assess whether any of the statutory conditions for the termination of the enforcement (запирање на извршувањето) had been met.

On 26 June 2006 the president of the first-instance court granted a request by the applicant for the withdrawal of Judge Z.C. and appointed Judge M.N. to sit in the case. On 12 July 2006 the first-instance court again terminated the enforcement. It noted that it had received, on two occasions, a notification from Bank T. that no funds had been available on J.G.’s bank accounts to cover the applicant’s claim. By citing provisions of the Act relevant to the courts’ territorial competence for enforcement over funds, movable property and stakes in companies (see paragraph 14 below) and by taking into account the provisions of the Trade Companies’ Act regarding companies’ seats and legal status, the first-instance court concluded that the enforcement, as allowed by the enforcement order, was impossible. In this connection, it stated: “... the enforcement sought concerned moveable property outside (the respondent State) ... It is absolutely impossible for a court in (the respondent State) to carry out enforcement against property in a foreign State in which different rules apply. It is true that the enforcement in the present case was allowed and that the (enforcement order) became final ... the court has no jurisdiction to proceed with the enforcement against shares in a foreign company in a foreign State ... the enforcement concerns shares of a foreign company from the Czech Republic, which is absolutely impossible to carry out under the Enforcement Act of the Republic of Macedonia. The Trade Companies’ Act clearly provides that the competent court ratione loci is the court in the place where the foreign company is registered.”

On 20 July 2006 the applicant appealed, arguing, inter alia, that there was no legal ground in the Act for the termination of the enforcement in the instant case. He further submitted that under the bilateral agreement applicable between the respondent State and the Czech Republic (hereafter “the Bilateral Agreement”) (see paragraphs 16 to 18 below), the enforcement order should have been transmitted through the respondent State’s Ministry of Justice to the competent Czech authorities, so that the latter could proceed further with the enforcement.

On 28 March 2007 the Skopje Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal and confirmed the lower court’s decision. It held that the first-instance court had not terminated the enforcement proceedings, but had only terminated the enforcement. In this connection it observed that a distinction should be made between (i) the termination of enforcement proceedings (запирање на извршната постапка) as a final completion of enforcement proceedings and (ii) the termination of enforcement (запирање на извршувањето) as completion of only a stage of the enforcement proceedings, completely or regarding a particular object of enforcement. The court referred to the lack of funds in J.G.’s accounts in Bank T. and reiterated the reasons of the lower court that the Macedonian courts had no jurisdiction to proceed with the enforcement against funds and moveable property in foreign companies for which the power of enforcement was vested with the courts of the jurisdiction within which such assets were located. The applicant was served with this decision on 4 October 2007.

Subsequently, the applicant asked the first-instance court to attest to the finality and enforceability of the enforcement order (издавање на правосилност и извршност на решение). On 7 April 2008 the applicant’s request was dismissed. The first-instance court held that no such measure could be taken, since there existed a final decision on the termination of the enforcement. It further pointed out that no further enforcement measures could be taken on the basis of the enforcement order. On 3 July 2008 the second-instance court dismissed the applicant’s appeal and confirmed the first-instance court’s decision.

This Act regulated the enforcement of court decisions. Section 13 provided for the subsidiary application of the Civil Proceedings Act. Section 69 contained a general provision that an enforcement proposal concerning moveable assets should be decided by a court with jurisdiction in the territory in which such assets are located. Sections 91 and 206 specified that an enforcement proposal concerning funds or the transfer of moveable assets should be decided, respectively, by a court with jurisdiction in the territory in which the debtor in question lives or in which such moveable assets are located. Section 137-a prescribed that enforcement proposals concerning shares and stakes in companies should be decided by a court with jurisdiction in the territory in which the company concerned is registered.

Section 15 of this Act stipulated that a court should regularly and of its own motion verify that a pending case was within its competency.

Article 53 of the Bilateral Agreement, which is binding on the respondent State, stipulates that the competent court for recognition and enforcement of a court judgment delivered by courts of a Contracting State shall be the court of the State in which the judgment is to be enforced.

Article 54 provides that a request for recognition or enforcement can be submitted to the directly competent court in the State in which the judgment is to be recognised or enforced, or to the court which decided the matter at the first instance which shall, in such a case, transmit that request to the other State. Any such request shall be accompanied by a certified copy of the enforcement decision, together with an attestation that the decision has become final and enforceable (unless this stems from the decision itself).

Under Article 55, the court of the State in which the enforcement should take place shall decide and proceed with the enforcement in line with its national legislation.