Kendristakis și alții împotriva Greciei

Reclamanții au fost reprezentați de doamnele și domnii A. Anagnostakis și A. Anagnostakis, avocați la Atena. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de delegatul agentului său, dl. K. Georgiadis, consilier la Consiliul Juridic al Statului. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 7 septembrie 1999 s-a produs un cutremur cu magnitudinea 5,9 pe scara Richter, al cărui epicentru s-a aflat la 18 km nord de orașul Atena.

Cutremurul a provocat prăbușirea fabricii aparținând societății anonime „RIKOMEX A.E" (în continuare „societatea reclamantă"). Treizeci și nouă de angajați ai societății respective și-au găsit moartea, iar cinci alții au fost răniți.

În martie 2001 s-a redactat raportul expertizei ordonate de judecătorul de instrucție al tribunalului de primă instanță în cadrul investigației privind cauzele prăbușirii fabricii. Potrivit acestui raport, construcția fabricii nu respectase regulamentul de urbanism și autorizațiile de construire.

La 9 noiembrie 2001, rudele unor victime, reclamanții în cererea prezentă, au sesizat tribunalul de primă instanță din Atena cu cereri de despăgubire pentru daunele morale și materiale suferite împotriva societății, a proprietarilor acesteia și a membrilor consiliului de administrație, precum și împotriva arhitecților responsabili cu construcția fabricii prăbușite. Și-au întemeiat cererea pe prevederile articolului 16 din legea nr. 551/1915 (§29 mai jos).

Într-o dată neprecizată din 2002, tribunalul de primă instanță din Atena, prin hotărârile sale nr. 2341/2002, 2342/2002 și 2343/2002, a admis parțial cererile reclamanților și le-a acordat anumite sume pentru daunele morale și materiale. Tribunalul a respins ca neîntemeiat apelul în măsura în care era direcționat împotriva arhitecților.

La 16 decembrie 2003, curtea de apel din Atena, prin hotărârile sale nr. 8947/2003, 8948/2003 și 8949/2003, a confirmat parțial deciziile tribunalului de primă instanță. Mai precis, a considerat că și arhitecții erau responsabili de moartea rudelor reclamanților prin acțiunile și inacțiunile lor. A statuat că responsabilii au acționat în mod culpabil în cauza respectivă. Curtea de apel a majorat valoarea despăgubirilor acordate reclamanților.

La 22 septembrie 2004, un notar a procedat la vânzarea la licitație a două bunuri imobile aparținând societății.

Prin mai multe hotărâri din 23 și 24 februarie 2005 și din 2 mai 2006, Curtea de Casație, judecând în cameră sau în sesiune plenară, a confirmat hotărârile curții de apel.

La 7 martie 2005, tribunalul de primă instanță din Atena a declarat societatea în stare de faliment (decizia nr. 341/2005).

Actul notarial nr. 11995 din 9 februarie 2005 a întocmit lista creditorilor. „Banca Națională a Greciei" (în continuare „Banca") figura în rang prioritar, înaintea reclamanților. Suma rămasă după distribuirea veniturilor din lichidare era insuficientă pentru a acoperi creanțele reclamanților.

La 26 februarie 2005, reclamanții au formulat o opoziție împotriva listei creditorilor în fața tribunalului de primă instanță din Atena pentru a obține modificarea acesteia.

La 17 octombrie 2005, tribunalul de primă instanță a admis opoziția reclamanților, a modificat lista creditorilor, a retrogradat Banca și a plasat reclamanții în rang prioritar (hotărârea nr. 4143/2005). Tribunalul a precizat că creanțele rudelor victimelor unui accident de muncă mortal trebuiau să fie asimilate creanțelor decurgând din relații de muncă, și mai precis creanțelor de reparație pentru rezilierea contractului de muncă. Acestea din urmă sunt considerate, potrivit prevederilor relevante ale legislației interne, ca fiind prioritare, indiferent de data la care au apărut. Potrivit tribunalului, o astfel de interpretare a prevederilor menționate era conformă cu scopul urmărit de legiusitor și cu principiul echității. În acest sens, tribunalul a precizat că sumele acordate reclamanților de jurisdicțiile interne pentru daunele morale și materiale ar fi fost anulate dacă creanțele acestora nu ar putea fi considerate prioritare prin aplicarea analogiei privilegiului acordat de lege creanțelor de reparație decurgând din rezilierea contractului de muncă. Ținând cont de circumstanțele speciale ale cauzei, tribunalul a concluzionat că o astfel de anulare ar prejudicia grav conștiința juridică bună.

La 10 ianuarie 2006, Banca a declarat apel împotriva sentinței tribunalului de primă instanță.

La 8 septembrie 2006, curtea de apel din Atena a respins apelul Băncii (hotărârea nr. 6858/2006) și a confirmat sentința menționată mai sus. A admis că creanțele reclamanților, așa cum fuseseră stabilite prin hotărârile sale anterioare nr. 8947/2003, 8948/2003 și 8949/2003, se încadrau în privilegiul general al articolului 975 § 3 din codul de procedură civilă, deoarece decurgeau dintr-un accident de muncă care s-a petrecut atunci când rudele decedateale reclamanților lucrau pentru întreprindere și restricția de doi ani impusă de articolul respectiv nu se aplica în cauza aceasta. Invocare principiul echității, ea a subliniat că accidentul de muncă în cauză prezenta analogii cu rezilierea unui contract de muncă deoarece prin acest accident, datorat eventual culpei responsabililor societății, rudele reclamanților și-au pierdut nu doar locul de muncă ci viața însăși.

Notara responsabilă cu vânzarea la licitație a procedat la modificarea listei creditorilor, plasând creanțele reclamanților în rang prioritar și a ordonat satisfacția acestor creanțe.

La 6 octombrie 2006, Banca a declarat recurență în casație împotriva hotărârii nr. 6858/2006 a curții de apel și a cerut suspendarea executării hotărârii curții de apel și sentinței tribunalului de primă instanță. La 1 noiembrie 2006, Curtea de Casație a respins cererea de suspendare (decizia nr. 329/2006).

În execuția deciziei nr. 329/2006, notara a ordonat virarea sumelor acordate reclamanților, lucru care s-a petrecut la diferite dăți neprecizate.

Ședința, inițial programată pentru 9 ianuarie 2008, a fost amânată la cererea reclamanților pentru 14 ianuarie 2009.

La 9 iulie 2009, a treia cameră civilă a Curții de Casație a respins anumite mijloace de atac ale Băncii ca neîntemeiate și un mijloc ca inadmisibil, afirmând în felul acesta că creanțele rudelor victimelor decurgeau din relații de muncă salariată. Cu toate acestea, camera menționată a trimis sesiunea plenară a Curții de Casație mijlocul dedus din modul în care curtea de apel hotărâse asupra întrebării dacă creanțele reclamanților în cauza aceasta puteau fi considerate prioritare, indiferent de data la care au apărut, la fel ca și creanțele pentru rezilierea contractului de muncă (hotărârea nr. 1745/2009).

La 15 ianuarie 2010, la cererea Băncii, ședința în fața sesiunii plenare a Curții de Casație a fost fixată pentru 16 decembrie 2010.

Printr-o hotărâre nr. 3/2011 pronunțată la 9 iunie 2011 (transpusă la 14 iunie 2011 și certificată conformă la 20 iunie 2011), sesiunea plenară a Curții de Casație a casetat hotărârea curții de apel și a întors cauza la aceasta. S-a bazat doar pe primul mijloc de casație și a casetat hotărârea pentru interpretare eronată a dreptului intern. A considerat că pretenții privind daunele morale și indemnizația pentru privarea de obligații alimentare ale rudelor unei persoane decedatei într-un accident de muncă, care aveau ca bază un contract de muncă salariu, erau clasificate cu prioritate la rangul trei, printre cele prevăzute de art. 975 § 2 din codul de procedură civilă, când s-au născut în ultimii doi ani înaintea datei primei vânzări la licitație. A afirmat că judecând că pretenții ale persoanelor interesate erau clasificate la rangul trei, în pofida faptului că s-au născut înainte de perioada celor doi ani menționată mai sus, curtea de apel încălcaseacharged prevederile articolului 975 și ale articolului 31 din legea nr. 1545/1985.

Sumele virate reclamanților pe baza hotărârii nr. 6858/2006 a curții de apel și sentințelor tribunalului de primă instanță trebuiau să fie restituie Băncii în urma hotărârii nr. 3/2011 a sesiunii plenare a Curții de Casație. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate în februarie 2016 Curții de către Guvern, Banca, ale cărei creanțe sunt supuse unui termen de prescripție de douăzeci de ani, nu între-prisese încă nicio măsură în scopul restituirii. Prima măsură pentru Bancă constă în sesizarea din nou a curții de apel din Atena pentru ca aceasta să anuleze sentința nr. 4143/2005. B. Dreptul și practica interne relevante

Articolele relevante din codul de procedură civilă prevedeau: art. 580 § 4 "Deciziile Curții de Casație, judecând în sesiune plenară sau în camere, leagă tribunalele care sunt apelate să cunoască de aceeași cauză cu privire la întrebările juridice pe care le-a tranșat." art. 975 § 3 "Clasificarea debitorilor pe lista debitorilor se face în următoarea ordine: (...) 3. Pretenții rezultând din prestarea muncii salariați (...) când s-au născut în ultimii șase luni înaintea datei vânzării la licitație (...)." 27. art. 31 din legea nr. 1545/1985 (sistem național de protecție împotriva șomajului) prevede: "Pretenții având ca bază prestarea muncii salariați (...) când s-au născut în ultimii doi ani înaintea datei primei vânzări la licitație sau al declarării fallimentului sunt clasificate la rangul trei al privilegiilor articolului 975 din codul de procedură civilă. Indemnizații pentru motiv de rezilierea unei relații de muncă sunt clasificate la același rang indiferent de perioada la care s-au născut (...)"

Printr-o hotărâre nr. 9/2007, Curtea de Casație, judecând în sesiune plenară, a considerat că în caz de deces al salariatjului, în urma unui accident de muncă, daunele morale care ar putea fi acordate familiei victimei se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 975 § 3 din codul de procedură civilă și nu pot fi excluse din motiv că dreptul membrilor familiei defunctului este recunoscut în lege ca fiind "primar". 29. art. 16 din legea nr. 551/1915 este redactat în felul următor: "Persoanele prejudiciate într-un accident (...) care poate fi atribuit vinovăției angajatorului (...) pot exercita o acțiune în daune-interese fie pe baza acestei dispoziții, fie pe aceea a dreptului civil. Aceasta se aplică și în cazul în care accidentul s-a produs în cadrul muncii sau al unei operații în cadrul căreia prevederile legilor, decretelor sau regulamentelor privind siguranța nu au fost respectate (...)" MOTIVĂRI Reclamanții susțin că a avut loc o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție (echitate procesuală, acces la tribunal, durata procedurii, absența unui recurs efectiv în acest sens).

Reclamanții se plâng că recunoașterea creanțelor Băncii la un rang prioritar în comparație cu ale lor au făcut ineficace deciziile judiciare anterioare care le acordau indemnizații semnificative. Ei susțin o încălcare a dreptului lor la proces echitabil și în special a dreptului lor la tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care în partea sa relevantă este redactat după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Guvernul susține că reclamanții se plâng de fapt de modul în care Curtea de Casație, judecând în sesiune plenară, a interpretat articolele 975 § 3 din codul de procedură civilă și 31 din legea nr. 1545/1985 și pretind că prin pronunțarea unei decizii ca în cazul de față, Curtea a încălcat art. 6 din Convenție. El susține că reclamanții cer Curții să examineze și să caseaze raționamentul Curții de Casație prin care a respins argumentele lor. El se prevalează de jurisprudența Curții consacrată prin hotărârea Garcia Ruiz c. Spania (hotărârea din 21 ianuarie 1999, Colecția de hotărâri și decizii 1999-I) în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dreptului intern de către jurisdicțiile naționale.

Guvernul subliniază că în hotărârea nr. 3/2011, Curtea de Casație și-a motivat în mod complet și detaliat decizia de a admite recursul Băncii, urmând jurisprudența sa stabilită prin hotărârea sa anterioară nr. 9/2007. Singura întrebare la care trebuia să răspundă era cea privind rangul pretenții lor: Curtea de Casație a considerat că judecând că pretenții trebuiau clasificate la rang prioritar indiferent de momentul la care s-au născut, curtea de apel a încălcat prevederile articolului 975 din codul de procedură civilă. Această decizie a Curții de Casație nu poate în niciun fel face ineficace hotărârile nr. 8947/2003, 8948/2003 și 8949/2003 ale curții de apel din Atena acordând indemnizații reclamanților și care nu au decât o legătură indirectă cu procedura în casație.

Reclamanții răspund că hotărârea nr. 3/2011 a Curții de Casație a aplicat art. 975 § 3 din codul de procedură civilă pe o manieră excesiv formalista. Considind că numai pretenții apărute doi ani înaintea datei primei vânzări la licitație aveau rang prioritar, Curtea de Casație a făcut în esență imposibilă satisfacția pretenției reclamanților, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu erau responsabili pentru depășirea termenului de doi ani.

Reclamanții subliniază că într-un stat de drept modern, nicio pretenție pentru omucidere cu voia angajatorului împotriva salariaților săi nu poate fi respinsă fără a fi satisfăcută. Or, pronunțând o decizie ca în cazul de față, Curtea de Casație nu doar a refuzat să aplice, în fața unei lacune legislative, principiul echității pe care jurisdicțiile de primă instanță și de apel l-au aplicat, dar a făcut ca decesul unui salariat să aibă efecte de o gravitate mult mai mică pentru angajator decât cele rezultând din rezilierea unui contract de muncă sau din concedierea unui salariat. De fapt, pretenții unui salariat rezultând din rezilierea contractului lui de muncă au rang privilegiat indiferent de trecerea termenului de doi ani.

Curtea reamintește că dreptul la tribunal ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficace în detrimentul unei părți. De fapt, nu s-ar înțelege cum art. 6 § 1 descrie în detaliu garanțiile procedurale – echitate, publicitate și celeritate – acordate părților și cum nu protejează executarea deciziilor judiciare; dacă articolul respectiv ar trebui să se consideră privind exclusiv accesul la judecător și desfășurarea procesului, aceasta ar putea crea situații incompatibile cu principiul supremației dreptului pe care statele contractante s-au angajat să-l respecte ratificând Convenția. Executarea unei hotărâri sau sentințe, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Colecția de hotărâri și decizii 1997-II; Burdov c. Rusia (nr. 2), nr. 33509/04, § 65, CEDO 2009).

În cauza aceasta, Curtea constată că prin sentința sa nr. 4143/2005, tribunalul de primă instanță din Atena a întocmit lista creditorilor, plasând reclamanții în rang prioritar, și deschizând astfel calea pentru a percepe sumele pe care le-a acordat prin sentințele anterioare nr. 2341/2002, 2342/2002 și 2343/2002. Aceste sume au fost efectiv virate reclamanților în execuția deciziei nr. 329/2006 a Curții de Casație care a respins cererea de suspendare a executării hotărârii nr. 6858/2006 a curții de apel din Atena. Cu alte cuvinte, sentințele menționate ale tribunalului de primă instanță din Atena au fost într-adevăr executate.

Rezultă că grievul privind încălcarea dreptului de acces la tribunal trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Durata procedurii

Invocând art. 6 § 1, reclamanții se plâng și de durata procedurii, care a început cu opoziția introdusă în fața tribunalului de primă instanță și s-a încheiat cu hotărârea nr. 3/2011 a sesiunii plenare a Curții de Casație.

Guvernul subliniază că durata procedurii în primă instanță și în apel a fost foarte scurtă: mai puțin de opt luni în fața tribunalului de primă instanță din Atena și opt luni în aproximație în fața curții de apel. În privința duratei procedurii în fața Curții de Casație, aceasta era de asemenea scurtă și în întregime rezonabilă, ținând cont de importanța și complexitatea întrebărilor de interes general ridicate și de faptul că două sesiuni ale Curții de Casație s-au pronunțat asupra cauzei.

Reclamanții susțin că procedura în fața Curții de Casație a fost excessiv lungă pentru un grad de jurisdicție și aceasta nu poate fi justificată nici de faptul că au fost necesare două hotărâri nici de invocarea sarcinii de lucru a Curții de Casație. Ei susțin de asemenea că niciun amânare nu poate fi imputată lor.

Curtea constată că procedura litigioasă a început la 26 februarie 2005 cu opoziția introdusă în fața tribunalului de primă instanță din Atena și s-a încheiat în iunie 2011, când hotărârea nr. 3/2011 a sesiunii plenare a Curții de Casație a fost transpusă și certificată conformă. Ea s-a deci desfășurat pe aproximativ șase ani și patru luni pentru patru instanțe.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază având în vedere circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența ei, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea constată că procedurile în fața tribunalului de primă instanță și a curții de apel au fost foarte rapide: sesizat la 26 februarie 2005, tribunalul a pronunțat sentința sa la 17 octombrie 2005; sesizată la 10 ianuarie 2006, curtea de apel a pronunțat hotărârea sa la 8 septembrie 2006.

În ceea ce privește Curtea de Casație, a treia cameră a acesteia a fost sesizată la 6 octombrie 2006. Ședința, inițial programată pentru 9 ianuarie 2008, a fost amânată pentru 14 ianuarie 2009 la cererea reclamanților. A treia cameră a pronunțat hotărârea sa trimițând cauza la sesiunea plenară la 9 iulie 2009. Aceasta din urmă a ținut ședință la 16 decembrie 2010 și a pronunțat hotărârea sa la 9 iunie 2011. Curtea constată, pe de o parte, că amânarea ședinței timp de un an în fața celei de-a treia camere era datorată cererii reclamanților și, pe de altă parte, că fixarea datei ședinței în fața sesiunii plenare a fost făcută la cererea Băncii și nu a reclamanților (paragrafele 21 și 23 mai sus). Rezultă că doi termeni importanți din procedură nu pot fi imputați autorităților.

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate și ținând cont de jurisprudența sa în această materie, Curtea estimează că în cazul de față durata procedurii litigioase nu a fost excesivă și a corespuns cerințelor "termenului rezonabil".

Prin urmare, grievul este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Invocând de asemenea art. 13, ei se plâng de absența unui recurs efectiv în acest sens. Cu toate acestea, în absența unui "grievului sustenabil" sub art. 6 § 1, grievul dedus din art. 13 din Convenție este în mod evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. art. 1 din Protocolul nr. 1

Având autoritate în calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea estimează că este potrivit să examineze grievul ridicat de reclamanți și sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1. De fapt, având în vedere raționamentul hotărârii nr. 3/2011 a Curții de Casație, recunoașterea creanțelor "Băncii Naționale a Greciei" la un rang prioritar în comparație cu ale reclamanților ar fi putut fi de natură să încalce dreptul acestora la respectul bunurilor, în particular risca să lipească de efect juridic deciziile judiciare anterioare care le acordau indemnizații semnificative. art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește în felul următor: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile de mai sus nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

Reclamanții estimează că nu aveau obligația să aștepte o eventuală hotărâre a curții de apel pronunțat pe renvoi înainte de a introduce cererea lor. Singura întrebare juridică asupra căreia s-a pronunțat Curtea de Casație, judecând în sesiune plenară, era aceea privind rangul pretenții lor: Curtea de Casație a considerat că judecând pretenții trebuiau clasificate la rang prioritar indiferent de momentul la care s-au născut, curtea de apel a încălcat prevederile articolului 975 din codul de procedură civilă. Or, această decizie a Curții de Casație asupra unei întrebări juridice leagă curtea de apel care va judeca pe renvoi, așa cum prevede de altfel art. 580 § 4 al codului menționat. Curtea de apel nu va putea decât aplica în cauza aceasta principiile enunțate în hotărârea Curții de Casație și va admite recursul Băncii. Este deci sigur că nu există nicio perspective ca alegerile lor să aibă o rezolvare favorabilă în fața curții de apel judecând pe renvoi.

Guvernul susține că grievul este prematur deoarece Banca nu a încercat să recupereze de la reclamanți sumele litigioase. Ținând cont de faptele speciale ale cauzei, este extrem de improbabil, dacă nu sigur, că Banca nu va continua procedura în fața curții de apel. Dacă Banca ar fi dorit să facă aceasta, ar fi făcut-o în perioada celor cinci ani care s-a scurs de la hotărârea nr. 3/2011 a Curții de Casație, judecând în sesiune plenară.

Curtea reamintește că mecanismul de protecție instituit de Convenție are caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Curții îi revine sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligațiilor lor decurgând din Convenție. Nu trebuie să se substituie statelor contractante, cărora le revine sarcina de a asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării recursurilor interne se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 din Convenție, cu care prezintă strânse afinități, că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la încălcarea susținută. Este deci o parte indispensabilă a funcționării acestui mecanism de protecție (Vučković și alții c. Serbie [GC], nr. 17153/11, § 69, 25 martie 2014).

Curtea constată că în urma hotărârii nr. 3/2011 a Curții de Casație, judecând în sesiune plenară, care a casetat hotărârea nr. 6858/2006 menționată mai sus, reclamanții ar putea fi apelați să restituie sumele percepute Băncii, lucru care nu a fost făcut până acum. Pentru ca Banca să se vază restituită acele sume, ea trebuie să sesizeze din nou curtea de apel din Atena pentru ca aceasta să anuleze sentința nr. 4143/2005. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate de părți, Banca nu a întreprins nicio măsură din 2011 în scopul restituirii.

În aceste circumstanțe speciale, Curtea consideră că grievul în cauză este pentru moment prematur. Nu estimează deci că este necesar să se pronunțe în această etapă asupra aplicabilității articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cauza aceasta.

Rezultă că grievul trebuie respins ca fiind prematur, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Fait în limba franceză apoi comunicată în scris la 27 octombrie 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier Președintă ANEXĂ Michalis KENDRISTAKIS născut pe 25/11/1953, domiciliat la Atena Ilias CHATZIDIMITRIOU născut în 1964, domiciliat la Chaidari Panagiotis CHATZIDIMITRIOU născut în 1925, domiciliat la Chaidari Despina CHATZIDIMITRIOU-NERI născută în 1968, domiciliată la Chaidari Konstantina CHATZIDIMITRIOU-TZOUMANEKA născută în 1927, domiciliată la Chaidari Amalia KAMBANELI-KARAGIANNAKI născută în 1935, domiciliată la Arta Dimitrios KAMBANELIS născut în 1934, domiciliat la Arta Ioannis KAMBANELIS născut în 1965, domiciliat la Atena Stylianos KAMBANELIS născut în 1968, domiciliat la Atena Maria KENDRISTAKI născută pe 21/07/1989, domiciliată la Acharnai Georgios KENDRISTAKIS născut pe 24/09/1990, domiciliat la Acharnai Konstantinos ORFANOS născut pe 16/12/1970, domiciliat la Atena

La liste des parties requérantes figure en annexe.

Les requérants ont été représentés par M es A. Anagnostakis et A. Anagnostakis, avocats à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par le délégué de son agent, M. K. Georgiadis, conseiller au Conseil juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 septembre 1999, eut lieu un séisme de magnitude 5,9 sur l’échelle de Richter, dont l’épicentre se trouva à 18 km au nord de la ville d’Athènes.

Le séisme provoqua l’effondrement de l’usine appartenant à la société anonyme «

En mars 2001, fut rédigé le rapport de l’expertise ordonnée par le juge d’instruction du tribunal de première instance dans le cadre de l’investigation sur les causes de l’effondrement de l’usine. Selon ce rapport, la construction de l’usine n’avait pas respecté le règlement de l’urbanisme et des permis de construire.

Le 9 novembre 2001, les proches de certaines des victimes, les requérants dans la présente requête, saisirent le tribunal de première instance d’Athènes de demandes d’indemnisation des préjudices moral et matériel subis à l’encontre de la société, de ses propriétaires et des membres de son conseil d’administration, ainsi qu’à l’encontre des architectes chargés de la construction de l’usine effondrée. Ils se fondaient sur les dispositions de l’article 16 de la loi n o 551/1915 (paragraphe 29 ci-dessous). 8. À une date non précisée en 2002, le tribunal de première instance d’Athènes par ses jugements n os 2341/2002, 2342/2002 et 2343/2002, fit partiellement droit aux demandes des requérants et leur alloua certaines sommes au titre des préjudices moral et matériel. Le tribunal rejeta comme infondée l’action pour autant qu’elle était dirigée contre les architectes.

Le 16 décembre 2003, la cour d’appel d’Athènes, par ses arrêts n os 8947/2003, 8948/2003 et 8949/2003, confirma partiellement les arrêts du tribunal de première instance. Plus précisément, elle considéra que les architectes étaient également responsables de la mort des proches des requérants par leurs actions et omissions. Elle jugea que les responsables avaient agi en l’espèce par dol éventuel. La cour d’appel augmenta le montant de l’indemnité allouée aux requérants.

Le 22 septembre 2004, un notaire procéda à la vente aux enchères des deux biens immeubles appartenant à la société.

Par plusieurs arrêts des 23 et 24 février 2005 et du 2 mai 2006, la Cour de cassation, statuant en chambre ou en formation plénière, confirma les arrêts de la cour d’appel.

Le 7 mars 2005, le tribunal de grande instance d’Athènes déclara la société en faillite (décision n o 341/2005).

L’acte notarial n o 11995 en date de 9 février 2005 dressa la liste des créanciers. La « Banque nationale de Grèce» (ci-après « la Banque ») figurait en rang prioritaire, devançant les requérants. Le montant restant après la répartition du produit de liquidation était insuffisant pour couvrir les créances des requérants.

Le 26 février 2005, les requérants formèrent une opposition contre la liste des créanciers devant le tribunal de première instance d’Athènes afin d’obtenir sa modification.

Le 17 octobre 2005, le tribunal de première instance fit droit à l’opposition des requérants, modifia la liste des créanciers, déclassa la Banque et plaça les requérants en rang prioritaire (jugement n o 4143/2005). Ledit tribunal précisa que les créances des proches des victimes d’un accident du travail mortel devaient être assimilées aux créances découlant des relations de travail ( απαιτήσεις από την παροχή εξαρτημένης εργασίας ), et plus précisément aux créances de réparation au titre d’une rupture du contrat de travail ( καταγγελία σύμβασης εργασίας ). Ces dernières sont considérées, par les dispositions pertinentes de la législation interne, comme étant prioritaires, indépendamment de la date de leur naissance. Selon le tribunal, une telle interprétation desdites dispositions était conforme en l’espèce tant au but poursuivi par le législateur qu’au principe d’équité ( αρχή επιείκειας ). À cet égard, le tribunal précisa que les sommes allouées aux requérants par les juridictions internes au titre des dommages moral et matériel, seraient anéanties si leurs créances ne pouvaient pas être considérées comme prioritaires en application à celles-ci, par analogie, du privilège accordé par la loi aux créances de réparation découlant d’une rupture du contrat de travail. En tenant compte des circonstances particulières de l’affaire, le tribunal conclut qu’un tel anéantissement porterait gravement atteinte au bon sens juridique ( πλήττει ισχυρά την κοινή περί δικαίου συνείδηση ).

Le 10 janvier 2006, la Banque interjeta appel contre le jugement du tribunal de première instance.

Le 8 septembre 2006, la cour d’appel d’Athènes rejeta l’appel de la Banque (arrêt n o 6858/2006) et confirma le jugement précité. Elle admit que les créances des requérants, telles qu’elles étaient établies par ses arrêts antérieurs n os 8947/2003, 8948/2003 et 8949/2003, relevaient du privilège général de l’article 975 § 3 du code de procédure civile, puisqu’elles découlaient d’un accident de travail qui avait eu lieu à un moment où les proches décédés des requérants travaillaient pour l’entreprise et que la restriction temporelle de deux ans imposée par cet article ne trouvait pas à s’appliquer en l’espèce. Se prévalant du principe d’équité, elle souligna que l’accident de travail en l’occurrence présentait des analogies avec la rupture d’un contrat de travail car à travers cet accident, dû éventuellement au dol des responsables de la société, les proches des requérants avaient perdu non pas leur travail mais leur vie même.

La notaire chargée de la vente aux enchères procéda alors à la modification de la liste des créanciers, plaçant les créances des requérants en rang prioritaire et ordonna la satisfaction desdites créances.

Le 6 octobre 2006, la Banque se pourvut en cassation contre l’arrêt n o 6858/2006 de la cour d’appel et demanda le sursis à exécution de l’arrêt de la cour d’appel et du jugement du tribunal de première instance. Le 1 er novembre 2006, la Cour de cassation rejeta la demande de sursis (décision n o 329/2006).

En exécution de la décision n o 329/2006, la notaire ordonna le versement des sommes allouées aux requérants, ce qui fut fait à différentes dates non précisées.

L’audience, initialement fixée au 9 janvier 2008, fut ajournée à la demande des requérants au 14 janvier 2009.

Le 9 juillet 2009, la troisième chambre civile de la Cour de cassation rejeta certains moyens de la Banque comme infondés et un moyen comme irrecevable, affirmant ainsi que les créances des proches des victimes découlaient des relations de travail salarié ( προέρχονται από παροχή εξαρτημένης εργασίας ). Toutefois, ladite chambre renvoya devant la formation plénière de la Cour de cassation le moyen tiré de la manière dont la cour d’appel avait tranché la question de savoir si les créances des requérants en l’espèce pouvaient être considérées comme prioritaires, indépendamment de la date de naissance, à l’instar des créances au titre d’une rupture du contrat de travail (arrêt n o 1745/2009).

Le 15 janvier 2010, à la demande de la Banque, l’audience devant la formation plénière de la Cour de cassation fut fixée au 16 décembre 2010.

Par un arrêt n o 3/2011 rendu le 9 juin 2011 (mis au net le 14 juin 2011 et certifié conforme le 20 juin 2011), la formation plénière de la Cour de cassation infirma l’arrêt de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant celle-ci. Elle se fonda uniquement sur le premier moyen de cassation et cassa l’arrêt pour interprétation erronée du droit interne. Elle considéra que les prétentions au titre du dommage moral et d’indemnité pour privation de devoir alimentaire des proches d’une personne décédée dans un accident de travail, qui avaient comme fondement un contrat de travail salarié, étaient classées de manière privilégiée au troisième rang, parmi celles prévues par l’article 975 § 2 du code de procédure civile, lorsqu’elles avaient pris naissance pendant les deux dernières années avant la date de la première vente aux enchères. Elle affirma qu’en jugeant que les prétentions des intéressés étaient classées au troisième rang, en dépit du fait qu’elles avaient pris naissance avant la période des deux dernières années précitées, la cour d’appel avait violé les dispositions de l’article 975 et de l’article 31 de la loi n o 1545/1985.

Les sommes versées aux requérants au titre de l’arrêt n o 6858/2006 de la cour d’appel et des jugements du tribunal de première instance devaient désormais être restituées à la Banque, suite à l’arrêt n o 3/2011 de la formation plénière de la Cour de cassation. Toutefois, selon les informations fournies en février 2016 à la Cour par le Gouvernement, la Banque, dont les prétentions sont soumises à un délai de prescription de vingt ans, n’avait encore entrepris aucune démarche aux fins de restitution. La première de ces démarches est, pour la Banque, de saisir à nouveau la cour d’appel d’Athènes afin que celle-ci annule le jugement n o 4143/2005. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les articles pertinents du code de procédure civile prévoient : Article 580 § 4 « Les décisions de la Cour de cassation, siégeant en formation plénière ou en chambres, lient les tribunaux qui sont appelés à connaître de la même affaire quant aux questions juridiques qu’elles ont tranchées. » Article 975 § 3 « Le classement de débiteurs sur la liste des débiteurs se fait dans l’ordre suivant : (...) 3. Les prétentions résultant de la prestation d’un travail salarié (...) lorsqu’elles ont pris naissance pendant les six derniers mois avant la date de la vente aux enchères (...). »

L’article 31 de la loi n o 1545/1985 (système national de protection contre le chômage) dispose : « Les prétentions ayant pour base la prestation d’un travail salarié (...) lorsqu’elles ont pris naissance pendant les deux dernières années avant la date de la première vente aux enchères ou de la déclaration de faillite sont classées au troisième rang des privilèges de l’article 975 du code de procédure civile. Des indemnités pour cause de rupture d’une relation de travail sont classées au même rang indépendamment de la période à laquelle elles ont pris naissance (...) »

Par un arrêt n o 9/2007, la Cour de cassation, siégeant en formation plénière, a considéré qu’en cas de décès du salarié, suite à un accident de travail, le dommage moral qui pourrait être accordé à la famille de la victime tombe dans le champ d’application de l’article 975 § 3 du code de procédure civile et ne peut être exclu du fait que le droit des membres de la famille du défunt est reconnu dans la loi comme étant « primaire ».

L’article 16 de la loi n o 551/1915 est ainsi libellé : « Les personnes lésées dans un accident (...) pouvant être attribué au dol de l’employeur (...) peuvent engager une action en dommages-intérêts soit sur le fondement de la présente disposition, soit sur celui du droit civil. Ceci vaut aussi pour le cas où l’accident est survenu lors du travail ou d’une opération au cours desquels les dispositions des lois, décrets ou règlements en matière de sécurité n’ont pas été respectées (...) » GRIEFS Les requérants allèguent une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention (équité de la procédure, accès à un tribunal, durée de la procédure, absence d’un recours effectif à cet égard). EN DROIT A. Articles 6 et 13 1. Procès équitable

Les requérants se plaignent que la reconnaissance des créances de la Banque à un rang prioritaire par rapport aux leurs ont rendu inopérantes les décisions judiciaires antérieures leur accordant d’importantes indemnités. Ils allèguent une atteinte à leur droit à un procès équitable et, notamment, à leur droit à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement soutient que les requérants se plaignent en réalité de la manière dont la Cour de cassation, siégeant en formation plénière, a interprété les articles 975 § 3 du code de procédure civile et 31 de la loi n o 1545/1985 et prétendent qu’en statuant comme elle l’a fait, elle a violé l’article 6 de la Convention. Il affirme que les requérants demandent à la Cour d’examiner et d’infirmer les considérants de la Cour de cassation par lesquels celle-ci a rejeté leurs arguments. Il se prévaut de la jurisprudence de la Cour consacrée par l’arrêt Garcia Ruiz c. Espagne (arrêt du 21 janvier 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999-I) en ce qui concerne l’interprétation et l’application du droit interne par les juridictions nationales.

Le Gouvernement souligne que dans l’arrêt n o 3/2011, la Cour de cassation a motivé de manière complète et détaillée sa décision d’accueillir le pourvoi de la Banque, en suivant sa jurisprudence établie par son arrêt antérieur n o 9/2007. La seule question à laquelle elle devait répondre était celle consistant à interpréter les articles précités qui déterminent l’ordre de classement des créanciers suite à une vente aux enchères des biens mobiliers et immobiliers du débiteur. Cette décision de la Cour de cassation ne peut en aucun cas rendre inopérants les arrêts n os 8947/2003, 8948/2003 et 8949/2003 de la cour d’appel d’Athènes accordant des indemnités aux requérants et qui n’ont qu’un lien indirect avec la procédure en cassation.

Les requérants rétorquent que l’arrêt n o 3/2011 de la Cour de cassation a appliqué l’article 975 § 3 du code de procédure civile de manière exagérément formaliste. En considérant que seules les prétentions nées deux ans avant la date de la première vente aux enchères avaient un rang privilégié, la Cour de cassation a en substance rendu impossible la satisfaction de la prétention des requérants, d’autant plus que ces derniers n’étaient pas responsables du dépassement du délai des deux ans.

Les requérants soulignent que, dans un Etat de droit moderne, aucune prétention pour homicide avec dol d’un employeur envers ses salariés ne peut être écartée sans être satisfaite. Or, en statuant comme elle l’a fait, la Cour de cassation n’a pas seulement refusé d’appliquer, face à une lacune législative, le principe d’équité que les juridictions de première instance et d’appel avaient appliqué, mais elle a fait en sorte que le décès d’un salarié entraîne au détriment d’un employeur des conséquences d’une gravité beaucoup moindre que celles résultant de la rupture d’un contrat de travail ou du licenciement d’un salarié. En fait, les prétentions d’un salarié résultant de la rupture de son contrat de travail ont un rang privilégié indépendamment de l’écoulement du délai des deux ans.

La Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un État contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l’article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les États contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considéré comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II ; Burdov c. Russie (n o 2) , n o 33509/04, § 65, CEDH 2009).

En l’espèce, la Cour note que par son jugement n o 4143/2005, le tribunal de première instance d’Athènes a établi la liste des créanciers, en plaçant les requérants en rang prioritaire, et leur ouvrant ainsi la voie pour percevoir les sommes qu’il leur avait allouées par ses jugements antérieurs n os 2341/2002, 2342/2002 et 2343/2002. Ces sommes ont effectivement été versées aux requérants en exécution de la décision n o 329/2006 de la Cour de cassation rejetant la demande de sursis à exécution de l’arrêt n o 6858/2006 de la cour d’appel d’Athènes. En d’autres termes, les jugements susmentionnés du tribunal de première instance d’Athènes ont en effet été exécutés.

Il s’ensuit que ce grief relatif à la violation du droit d’accès à un tribunal doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Durée de la procédure

Invoquant l’article 6 § 1, les requérants se plaignent aussi de la durée de la procédure, qui a débuté avec l’opposition introduite devant le tribunal de première instance, et a pris fin avec l’arrêt n o 3/2011 de la formation plénière de la Cour de cassation.

Le Gouvernement souligne que la durée de la procédure en première instance et en appel a été très courte : moins de huit mois devant le tribunal de première instance d’Athènes et huit mois environ devant la cour d’appel. Quant à la durée de la procédure devant la Cour de cassation, elle était également courte et tout à fait raisonnable, compte tenu de l’importance et de la complexité des questions d’intérêt général soulevées ainsi que du fait que deux formations de la Cour de cassation se sont penchées sur l’affaire.

Les requérants soutiennent que la procédure devant la Cour de cassation était excessivement longue pour un degré de juridiction et ceci ne peut être justifié ni par le fait qu’il a fallu deux arrêts ni par l’invocation de la charge de travail de la Cour de cassation. Ils affirment aussi qu’aucun ajournement ne peut leur être reproché.

La Cour note que la procédure litigieuse a débuté le 26 février 2005 avec l’opposition formée devant le tribunal de première instance d’Athènes, et a pris fin le en juin 2011, lorsque l’arrêt n o 3/2011 de la formation plénière de la Cour de cassation a été mis au net et certifié conforme. Elle s’est donc étalée sur six ans et quatre mois environ pour quatre instances.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], no 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour relève que les procédures devant le tribunal de première instance et la cour d’appel ont été très rapides : saisi le 26 février 2005, le tribunal a rendu son jugement le 17 octobre 2005 ; saisie le 10 janvier 2006, la cour d’appel a rendu son arrêt le 8 septembre 2006.

Quant à la Cour de cassation, la troisième chambre de celle-ci a été saisie le 6 octobre 2006. L’audience, initialement fixée au 9 janvier 2008, a été ajournée au 14 janvier 2009 à la demande des requérants. La troisième chambre a rendu son arrêt renvoyant l’affaire à la formation plénière le 9 juillet 2009. Cette dernière a tenu audience le 16 décembre 2010 et a rendu son arrêt le 9 juin 2011. La Cour note, d’une part, que le report d’audience pendant un an devant la troisième chambre était dû à la demande des requérants et, d’autre part, que la fixation de la date d’audience devant la formation plénière a été faite à la demande de la Banque et non à celle des requérants (paragraphes 21 et 23 ci-dessus). Il s’ensuit que deux délais importants dans la procédure ne sauraient être imputables aux autorités.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse n’a pas été excessive et a répondu à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Invoquant aussi l’article 13, ils se plaignent de l’absence d’un recours effectif à cet égard. Toutefois, en l’absence d’un « grief défendable » sous l’article 6 § 1, le grief tiré de l’article 13 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Article 1 du Protocole n o 1

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime approprié d’examiner le grief soulevé par les requérants aussi sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. En fait, eu égard à la motivation de l’arrêt n o 3/2011 de la Cour de cassation, la reconnaissance des créances de la « Banque nationale de Grèce » à un rang prioritaire par rapport à celles des requérants, aurait pu être de nature à porter atteinte au droit au respect des biens de ceux-ci, notamment en risquant de priver d’effet juridique les décisions judiciaires antérieures leur accordant d’importantes indemnités. L’article 1 du Protocole n o 1 se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Les requérants estiment qu’ils n’avaient pas l’obligation d’attendre un arrêt éventuel de la cour d’appel statuant sur renvoi avant d’introduire leur requête. La seule question juridique sur laquelle s’est prononcée la Cour de cassation, siégeant en formation plénière, était celle relative au rang de leurs prétentions : la Cour de cassation a considéré qu’en classant les prétentions à un rang privilégié, indépendamment du moment auquel elles ont pris naissance, la cour d’appel a violé les dispositions de l’article 975 du code de procédure civile. Or, cette décision de la Cour de cassation sur une question juridique lie la cour d’appel qui va statuer sur renvoi, comme le prescrit d’ailleurs l’article 580 § 4 du code précité. La cour d’appel ne pourra qu’appliquer dans le cas d’espèce les principes énoncés dans l’arrêt de la Cour de cassation et accueillir le pourvoi de la Banque. Il est donc certain qu’il n’existe aucune perspective que leurs allégations aient une issue favorable devant la cour d’appel statuant sur renvoi.

Le Gouvernement soutient que ce grief est prématuré car la Banque n’a pas tenté de récupérer des requérants les sommes litigieuses. Compte tenu des faits particuliers de l’espèce, il est hautement improbable, voire certain, que la Banque ne poursuivra pas la procédure devant la cour d’appel. Si la Banque souhaitait le faire, elle l’aurait fait pendant la période des cinq ans qui s’est écoulée depuis l’arrêt n o 3/2011 de la Cour de cassation, siégeant en formation plénière.

La Cour rappelle que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revêt un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme. La Cour a la charge de surveiller le respect par les États contractants de leurs obligations découlant de la Convention. Elle ne doit pas se substituer aux États contractants, auxquels il incombe de veiller à ce que les droits et libertés fondamentaux consacrés par la Convention soient respectés et protégés au niveau interne. La règle de l’épuisement des recours internes se fonde sur l’hypothèse, reflétée dans l’article 13 de la Convention, avec lequel elle présente d’étroites affinités, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. Elle est donc une partie indispensable du fonctionnement de ce mécanisme de protection ( Vučković et autres c. Serbie [GC], n o 17153/11, § 69, 25 mars 2014).

La Cour note que suite à l’arrêt n o 3/2011 de la Cour de cassation, siégeant en formation plénière, qui a cassé l’arrêt n o 6858/2006 précité, les requérants pourraient être appelés à restituer les sommes perçues à la Banque, ce qui n’a pas été fait à ce jour. Pour que la Banque se voie restituer lesdites sommes, elle doit saisir à nouveau la cour d’appel d’Athènes afin que celle-ci annule le jugement n o 4143/2005. Toutefois, selon les informations fournies par les parties, la Banque n’a entrepris aucune démarche depuis 2011 aux fins de restitution.

Dans ces circonstances particulières, la Cour considère que le grief dont il s’agit est pour l’instant prématuré. Elle n’estime pas donc nécessaire de se prononcer à ce stade sur l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n o 1 en l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme prématuré, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 27 octobre 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier Présidente ANNEXE Michalis KENDRISTAKIS né le 25/11/1953, résidant à Athènes Ilias CHATZIDIMITRIOU né en 1964, résidant à Chaidari Panagiotis CHATZIDIMITRIOU né en 1925, résidant à Chaidari Despina CHATZIDIMITRIOU-NERI née en 1968, résidant à Chaidari Konstantina CHATZIDIMITRIOU-TZOUMANEKA née en 1927, résidant à Chaidari Amalia KAMBANELI-KARAGIANNAKI née en 1935, résidant à Arta Dimitrios KAMBANELIS né en 1934, résidant à Arta Ioannis KAMBANELIS né en 1965, résidant à Athènes Stylianos KAMBANELIS né en 1968, résidant à Athènes Maria KENDRISTAKI née le 21/07/1989, résidant à Acharnai Georgios KENDRISTAKIS né le 24/09/1990, résidant à Acharnai Konstantinos ORFANOS né le 16/12/1970, résidant à Athènes