ŠUKOVIĆ v. MONTENEGRO
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
ŠUKOVIĆ v. MONTENEGRO (CtEDO, 2016)
DECIZIE A SEGUNDEI DECIZIE A Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Nebojša Vučinić, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 12 septembrie 2012, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 24 iunie 2016, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, dna Budimka Šuković și dna Ivana Šuković, sunt resortisanți muntenegreni, care s-au născut în 1954 și, respectiv, în 1979 și trăiesc în Podgorica. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl R. Šuković și dl B. Minić, avocați care practică în Bijelo Polje și Kolašin. Guvernul muntenegren (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna Valentina Pavličić. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii lor civile. Cererea a fost comunicată guvernului la 3 decembrie 2014. HOTĂRÂREA Reclamanții s-au plâns în legătură cu durata procedurii civile. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 24 iunie 2016, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Declar că Guvernul Muntenegru dorește să exprime recunoașterea duratei necorespunzătoare a procedurii interne în care au fost implicate reclamanții și este gata să accepte faptul că au existat o încălcare a dreptului [aplicanților] în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție. În consecință, Guvernul este gata să plătească doamnei Budimka Šuković și doamnei doamnei Ivana Šuković, suma de 3,600 EUR (3 mii șase sute de euro) în comun, pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții, mai puține sume care ar fi putut fi deja plătite în acest sens la nivel intern, pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și [] sumă de 500 EUR (cincă sute de euro) în comun pentru a acoperi orice cost și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi percepubil pentru reclamant în ceea ce privește cererea înregistrată sub nu. 60957/12 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă este plătită în termen de trei luni de la data eliberării hotărârii Curții de a elimina cazul din lista sa de cazuri, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Aceste plăți vor constitui rezoluția finală a acțiunilor care au condus la adoptarea prezentei cereri. Guvernul dorește să exprime regretul pentru apariția acțiunilor care au condus la introducerea prezentei cereri.” Reclamanții nu au formulat comentarii cu privire la termenii declarației unilaterale. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Muntenegrui, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 Majewski c. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 15 decembrie 2016. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului