CASE OF MIVES DOO v. SERBIA

HOTĂRÂREA CAUZA DE MICI DE DOO c. SERBIA (Depunerea nr. 48966/09) HOTĂRÂREA Strasburg 10 ianuarie 2017 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Mives DOO c. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Pere Pastor Vilanova, Președinte, Branko Lubarda, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 6 decembrie 2016, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 48966/09) împotriva Serbiei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de Mives DOO, la 31 august 2009, reclamantul a fost reprezentat de dl D. Simić, avocat care practică în Novi Sad. Guvernul sârb (“ Guvernul”) a fost reprezentat inițial de fostul lor agent, dna V. Rodić, fiind înlocuit mai recent de agentul lor actual, dna N. Plavšić. La 23 octombrie 2014, cererea a fost comunicată guvernului. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea o respinge. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI La 24 aprilie 1997 și, respectiv, 3 septembrie 1998, Curtea Comercială Pančevo a ordonat DD Lola Utva Vazduhuhoplovna industriei, o societate socială care se află în Pančevo (denumită în continuare „debitorul”) să plătească reclamantului sume specificate din cauza daunelor pentru avionul pe care l-a cumpărat de la debitor, dar care nu a fost niciodată livrată reclamantului, plus costurile procedurii civile. Aceste hotărâri au devenit finale până la 4 iunie 1998 și, respectiv, 25 septembrie 1998. La 5 iunie 2002, la cererea reclamantului în acest sens, Curtea Comercială Pančevo a ordonat executarea acestor hotărâri și a ordonat în continuare debitorului să plătească reclamantului costurile de executare. La 11 februarie 2008, Curtea Comercială a remarcat că, la 29 ianuarie 2008, Agenția de Privatizare a ordonat restructurarea debitorului și a păstrat procedurile de executare până la încheierea acestui proces. Potrivit informațiilor privind statutul debitorului obținut de pe site-ul Agenției de Registrul Sârb al întreprinderilor, debitorul este o societate activă, în principal, cuprinsă din capitalul de stat (a se vedea http://apr.gov.rs , accesat la 24 octombrie 2016). II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ Legea internă relevantă privind statutul societăților de proprietate socială, precum și procedura de aplicare și insolvență, a fost descrisă în cazul R. Kačapor și alții c. Serbia , nr. 2269/06 , §§ 57-64 și 71-76, 15 ianuarie 2008, și Jovičić și alții c. Serbia (dec.), nr. 37270/11, §§ 88-93, 15 octombrie 2013. De asemenea, jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește societățile deținute social, împreună cu dispozițiile relevante privind recursul constituțional a fost, de asemenea, descrisă în decizia de admisibilitate din Marinković c. Serbia (dec.), nr. 5353/11, §§ -29 și 31-44, 29 ianuarie 2013, hotărârea în Marinković c. Serbia , nr. 5353/11, §§ 29-31, 22 octombrie 2013, și decizia din Ferizović c. Serbia (dec.), nr. 65713/13, §§ 12-17, 26 noiembrie 2013. DREPTUL ALEGAT VIOLAȚIILE ARTICOLE 6 § 1 ȘI 13 AL CONVENȚIEI ȘI AL ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE 10. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea hotărârilor finale din instanța depuse în favoarea sa și de lipsa unui remediu eficace în acest sens. Reclamantul s-a bazat pe articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Admisibilitatea 11. Guvernul susține că debitorul este independent din punct de vedere juridic și financiar de stat și faptul că debitorul este în curs de restructurare nu poate fi atribuit responsabilității statului. Prin urmare, Guvernul a concluzionat că statul reclamant nu poate fi considerat responsabil pentru datoria societății în cauză în acest caz. Cu toate acestea, Guvernul nu și-a exclus eventuala răspundere pentru durata procedurii de executare. 12. Reclamantul a reafirmat plângerile sale. 13. Curtea a declarat deja în mai multe cazuri în cazuri comparabile împotriva Serbiei că statul este responsabil pentru onorarea datoriilor societăților sociale/de stat stabilite prin hotărârile finale ale instanței interne (a se vedea, de exemplu, Crnišanin și alții c. Serbia , nr. 35835/05, 43548/05, 43569/05 și 36986/06, § 124, 13 ianuarie 2009 și R. Kačapor și alții, citate mai sus §§ 97-98; și a se vedea, de asemenea, punctul 8 de mai sus. Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această jurisprudență în acest caz. Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 14. Întrucât reclamațiile reclamanților nu sunt, vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, nici inadmisibile din alte motive, trebuie să fie declarate admisibile. Curtea observă că a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 din Convenție și/sau a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în cazurile care pun la punct probleme similare celor prezentate în acest caz (a se vedea R. Kačapor și alții, citate mai sus, §§§ 115-116 și § 120; și Crnišanin și alții, citate mai sus, §§ 123-124 și § 133-134). 17. După examinarea tuturor materialelor care îi sunt prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, au existat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. 18. După această concluzie, Curtea nu consideră necesar să examineze în esență aceeași plângere în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Kin-Stib și Majkić c. Serbia , nr. 12312/05, § 90, 20 aprilie 2010). II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 20. Reclamantul a solicitat ca statul să-l plătească, din fondurile proprii, datoria de judecată, plus costurile procedurii de executare. Reclamantul a solicitat, de asemenea, ca statul să fie ordonat să plătească 41.708.60 EUR din cauza incapacității sale de a utiliza avionul pe care l-a cumpărat de la debitor. 21. În ceea ce privește prejudiciile morale, reclamantul a solicitat 10.000 EUR. 22. În sfârșit, pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, reclamantul a solicitat 8.204.22 EUR 23. Guvernul a contestat aceste afirmații. 24. Având în vedere încălcările constatate în acest caz și jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu, R. Kačapor și alții , citate mai sus §§ 123-26; și Crnišanin și alții , citat mai sus, § 139, Curtea consideră că guvernul ar trebui să plătească reclamantului sumele atribuite în hotărârile interne finale în cauză (a se vedea punctul 5 mai sus), precum și costurile stabilite ale procedurii de executare, mai puțin sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază. 25. În ceea ce privește restul cererii de prejudiciu material a reclamantului, Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între daunele presupuse și încălcarea constatată. În plus, reclamantul nu a formulat această cerere în fața instanțelor interne. Prin urmare, Curtea respinge această parte din cererea reclamantului pentru prejudiciu material. 26. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit o pierdere morală din cauza încălcărilor convenției constatate în acest caz. Curtea consideră că evaluarea sa pe o bază echitabilă, astfel cum este prevăzută la art. 41 din Convenție, este rezonabil să acorde reclamantului 2.000 de euro, mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite în acest sens la nivel intern, pentru a acoperi prejudiciile morale suferite, precum și costurile și cheltuielile suportate în fața Curții (a se vedea Stošić c. Serbia , citat mai sus §§ 66 și 67 ). Dobânzile implicite 27. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că au existat încălcări la art. 6 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că nu este necesar să examineze în mod separat plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, din fondurile proprii și în termen de trei luni, sumele atribuite în hotărârile din favoarea sa, mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază; (b) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceeași perioadă, 2.000 EUR (2,000 euro) mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite în acest sens la nivel intern, pentru a acoperi daunele, costurile și cheltuielile morale, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, care va fi transformat în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (c) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 10 ianuarie 2017, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı Pere Pastor Vilanova Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

CASE OF

MIVES DOO v. SERBIA

(Application no. 48966/09)

JUDGMENT

STRASBOURG

10 January 2017

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Mives DOO v. Serbia,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:

Pere Pastor Vilanova,

President,

Branko Lubarda,

Georgios A. Serghides,

judges,

and Fatoș Aracı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 6 December 2016,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 48966/09) against Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by

Mives

DOO,

a limited liability company based in Serbia (“the applicant”), on 31

August 2009.

2.

The applicant was represented by Mr D. Simić, a lawyer practising in Novi Sad. The Serbian Government (“the Government”) were initially represented by their former Agent, Ms V. Rodić, being more recently substituted by their current Agent, Ms. N. Plavšić.

3.

On 23 October 2014 the application was communicated to the Government.

4.

The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5.

On 24 April 1997 and 3 September 1998 respectively, the Pančevo Commercial Court ordered

DD Lola Utva Vazduhoplovna industrija,

a socially-owned company based in Pančevo (hereinafter “the debtor”) to pay the applicant specified amounts on account of damages for the airplane it bought from the debtor, but which had never been delivered to the applicant, plus the costs of the civil proceedings. These judgments became final by 4

June 1998 and 25 September 1998 respectively.

6.

On 5 June 2002, upon the applicant’s request to that effect, the Pančevo Commercial Court ordered the enforcement of the said judgments and further ordered the debtor to pay the applicant the enforcement costs.

7.

On 11 February 2008 the Commercial Court noted that on 29 January 2008 the Privatisation Agency had ordered the restructuring of the debtor and stayed the enforcement proceedings until the conclusion of this process.

8.

According to the information on the status of the debtor obtained from the website of the Serbian Business Registers Agency, the debtor is an active company, predominantly

comprised of State-owned capital (see

http://apr.gov.rs

, accessed on 24 October 2016).

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

9.

The relevant domestic law concerning the status of socially-owned companies, as well as enforcement and insolvency proceedings, has been outlined in the cases of

R. Kačapor and Others v. Serbia

, nos. 2269/06

et

al

., §§ 57-64 and 71-76, 15 January 2008, and

Jovičić and Others v.

Serbia

(dec.), no. 37270/11, §§ 88-93, 15 October 2013. Furthermore, the case-law of the Constitutional Court in respect of socially-owned companies, together with the relevant provisions concerning constitutional redress has likewise been outlined in the admissibility decision in

Marinković v. Serbia

(dec.), no.

5353/11, §§

26

-29 and 31-44, 29 January 2013, the judgment in

Marinković v.

Serbia

, no.

5353/11, §§ 29-31, 22

October 2013,

and the decision in

Ferizović v. Serbia

(dec.), no.

65713/13, §§ 12-17, 26 November 2013.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLES 6 § 1 AND 13 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION

10.

The applicant complained of the respondent State’s failure to enforce final court judgments rendered in its favour and of the lack of an effective remedy in that connection. The applicant relied on Articles

6 § 1 and 13 of the Convention and on Article 1 of Protocol No. 1, which, in so far as relevant, read as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

Article 13

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

A.

Admissibility

11.

The Government argued that the debtor was legally and financially independent from the State and the fact that the debtor was undergoing restructuring could not be attributed to the responsibility of the State. Therefore, the Government concluded that the Respondent State could not be held liable for the debt of the company concerned in the present case. The Government, however, did not exclude its possible liability for the length of the enforcement proceedings.

12.

The applicant reaffirmed its complaints.

13.

The Court has already stated on numerous occasions in comparable cases against Serbia that the State is liable for honouring the debts of socially/State-owned companies established by final domestic court judgments (see, for example,

Crnišanin and Others v. Serbia

, nos.

35835/05, 43548/05, 43569/05 and 36986/06, § 124, 13 January 2009; and

R. Kačapor and Others,

cited above

,

§§ 97-98; and see also paragraph 8 above). The Court sees no reason to depart from that jurisprudence in the present case. Consequently, the Government’s objection must be rejected.

14.

Since the applicants’ complaints are neither manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention nor inadmissible on any other grounds, they must be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Court notes that the domestic judgments under consideration in the present case have remained unenforced to date.

16.

The Court observes that it has frequently found violations of Article

6 of the Convention and/or Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in cases raising issues similar to those raised in the present case (see

R. Kačapor and Others

, cited above, §§ 115-116 and § 120; and

Crnišanin and Others

, cited above, §§ 123-124 and §§

133-134).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. There have, accordingly, been violations of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1.

18.

Having reached this conclusion, the Court does not find it necessary to examine essentially the same complaint under Article 13 of the Convention (see

mutatis mutandis

,

Kin-Stib and Majkić v. Serbia

, no.

12312/05, § 90, 20 April 2010).

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

19.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage, costs and expenses

20.

The applicant requested that the State be ordered to pay it, from its own funds the judgment debt, plus the costs of the enforcement proceedings. The applicant further requested that the State be ordered to pay EUR 41,708.60 on account of its inability to use the airplane which it had bought from the debtor.

21.

In respect of non-pecuniary damages, the applicant claimed EUR

10,000.

22.

Finally, for the costs and expenses incurred before domestic courts and the Court, the applicant claimed EUR 8,204.22.

23.

The Government contested these claims.

24.

Having regard to the violations found in the present case and its own case-law (see, for example,

R. Kačapor and Others

, cited above §§ 123-26; and

Crnišanin and Others

, cited above, § 139), the Court considers that the Government should pay to the applicant the sums awarded in the final domestic judgments in question (see paragraph 5 above), as well as the established costs of the enforcement proceedings, less any amounts which may have already been paid on this basis.

25.

With regard to the remainder of the applicant’s request for pecuniary damages, the Court finds that there is no causal link between the alleged damage and the violation found. Moreover, the applicant did not raise this claim before the domestic courts. The Court, therefore, rejects this part of the applicant’s claim for pecuniary damage.

26.

Furthermore, the Court considers that the applicant sustained some non-pecuniary loss arising from the breaches of the Convention found in this case. Making its assessment on an equitable basis, as required by Article 41 of the Convention, the Court considers it reasonable to award EUR 2,000 to the applicant, less any amounts which may have already been paid in that regard at the domestic level, to cover the non-pecuniary damage suffered, as well as costs and expenses incurred before the Court (see

Stošić

v. Serbia

, cited above, §§ 66 and 67).

B.

Default interest

27.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there have been violations of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

3.

Holds

that there is no need to examine separately the complaint under Article 13 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, from its own funds and within three months, the sums awarded in the judgments rendered in its favour, less any amounts which may have already been paid on this basis;

(b)

that the respondent State is to pay the applicant, within the same period, EUR 2,000 (two thousand euros) less any amounts which may have already been paid in that regard at the domestic level, to cover non-pecuniary damage, costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant, which is to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(c)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 10 January 2017, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Fatoș Aracı

Pere Pastor Vilanova

Deputy Registrar

President