CASE OF HUTCHINSON v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Hutchinson v. Regatul Unit [MC]

-

57592/08

Hotărârea din 17.1.2017 [MC]

Articolul 3

Pedeapsă degradantă

Pedeapsă inumană

Detenție continuată în baza unui ordin privind detenția pe viață după clarificarea competențelor Secretarului de Stat de a dispune eliberarea:

nicio încălcare

În fapt

– În

Vinter și alții v. Regatul Unit

, Curtea Europeană a constatat că legea privind perspectiva eliberării deținuților pe viață din Anglia și Țara Galilor era neclară. Deși secțiunea 30 a Legii infracțiunilor (pedepselor) din 1997 îi acorda Secretarului de Stat competența eliberării oricărui deținut, inclusiv a unuia care executa o pedeapsă la detenția pe viață, capitolul 12 al Manualului pedepselor nedeterminate (“Manualul condamnării pe viață”)* prevedea că eliberarea trebuia dispusă doar dacă deținutul era bolnav într-o fază terminală sau incapabil din punct de vedere fizic. Aceste condiții erau foarte restrictive și, în opinia Curții, nu garantau “perspectiva eliberării” cerută de jurisprudența Curții în cazul condamnărilor la detenția pe viață care trebuie reduse, în scopurile articolului 3 din Convenție.

În mod subsecvent, Curtea de Apel a Angliei și a Țării Galilor a analizat această problemă de drept în lumina hotărârii

Vinter și alții

. În

McLoughlin

**, ea a reținut că Manualul condamnării pe viață nu putea restrânge obligația Secretarului de Stat de a analiza toate circumstanțele relevante pentru eliberarea din “motive de compasiune” și că această pedeapsă, care trebuia interpretată de o manieră compatibilă cu articolul 3, nu se limita la ceea ce era stabilit în Manualul condamnării pe viață, ci avea o semnificație largă care putea fi elucidată de la caz la caz. Mai mult, decizia Secretarului de Stat trebuia motivată și făcea obiectul controlului judiciar. Așadar, în viziunea Curții de Apel, dreptul Angliei și al Țării Galilor le acorda deținuților pe viață posibilitatea eliberării în circumstanțe excepționale.

Reclamantul din acest caz fusese acuzat, în septembrie 1984, de comiterea unei tâlhării în formă gravă, a unui viol și a trei omoruri, fiind condamnat la detenția pe viață, cu o perioadă minimă recomandată de 18 ani. În decembrie 1984, Secretarul de Stat l-a informat că a decis să-i aplice detenția pe viață. După intrarea în vigoare a Legii privind justiția penală din 2003, reclamantul a cerut verificarea perioadei lui minime de detenție. În mai 2008, Înalta Curte a reținut că nu exista nici un motiv să se detașeze de decizia Secretarului de Stat, dată fiind gravitatea infracțiunilor. Apelul reclamantului a fost respins de către Curtea de Apel în octombrie 2008. În cererea sa depusă la Curtea Europeană, reclamantul s-a plâns că nu avea nicio perspectivă de eliberare din detenția sa pe viață, fiind încălcat, astfel, articolul 3 din Convenție.

Printr-o hotărâre din 3 februarie 2015 (vezi

Nota informativă

182

), o Cameră a Curții a conchis, cu șase voturi la unul, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3. Pe 1 iunie 2015, cauza a fost trimisă la Marea Cameră, la cererea reclamantului.

În drept

– Articolul 3: În hotărârea

McLoughlin

, Curtea de Apel a răspuns în mod explicit la critica inspirată din

Vinter

. Aceasta a confirmat obligația legală a Secretarului de Stat de a-și exercita competența de eliberare în conformitate cu articolul 3 din Convenție și a clarificat faptul că Manualul condamnării pe viață nu putea limita obligația Secretarului de Stat de a analiza toate circumstanțele relevante pentru eliberare sau nu putea obstrucționa discreția Secretarului de Stat, prin impunerea condițiilor prevăzute de Manualul condamnării pe viață. Curtea de Apel a adus, așadar, claritate în privința conținutului dreptului național relevant, soluționând discrepanțele identificate în

Vinter

.

Stabilind faptul că lipsa de claritate din dreptul național identificată în

Vinter

a fost remediată, Marea Cameră a analizat dacă, în lumina caracterului controlului și a întinderii sale, a condițiilor și criteriilor de control și a perioadei de timp, procedura controlului condamnărilor la detenție pe viață în Anglia și Țara Galilor întruneau cerințele articolului 3.

(i)

Natura controlului

– Curtea nu a avut nici un motiv să se distanțeze de jurisprudența ei anterioară potrivit căreia apartenența controlului de executiv (și nu de judiciar) nu era contrară, în sine, cerințelor articolului 3. În această privință, ea a notat că Secretarul de Stat era obligat să-și exercite competența eliberării de o manieră compatibilă cu drepturile din Convenție, să aibă în vedere jurisprudența relevantă a Curții și să ofere argumente pentru fiecare decizie. Mai mult, deciziile Secretarului de Stat puteau fi supuse controlului instanțelor naționale, iar Guvernul a susținut că un asemenea control nu se limita la motive formale sau procedurale, ci presupunea și o examinare a fondului.

(ii)

Întinderea controlului

– Curtea de Apel a subliniat în

McLoughlin

faptul că “circumstanțele excepționale” la care face trimitere secțiunea 30 nu puteau fi limitate în mod legal la cazurile de final al vieții, cum prevedea Manualul condamnărilor la detenție pe viață, ci trebuiau să includă toate circumstanțele excepționale relevante pentru eliberarea din motive de compasiune. Deși Curtea de Apel s-a abținut de la specificarea înțelesului cuvintelor “circumstanțe excepționale” în acest context sau de la elaborarea unor criterii, ea a făcut trimitere la jurisprudența națională potrivit căreia trebuiau avute în vedere progresele excepționale ale deținuților aflați în detenție. Fusese evident, așadar, că progresele excepționale în vederea reabilitării se încadrau în înțelesul limbajului juridic. De asemenea, sublinierea strictă a sintagmei “motive de compasiune” din Manualul condamnării pe viață trebuia corectată prin hotărârea Curții de Apel, care a reținut că aceasta nu era limitată la motivele de ordin umanitar, ci avea un înțeles larg, astfel încât să fie compatibil cu articolul 3.

(iii)

Criteriile și condițiile exercitării controlului

– Curtea a reiterat că problema relevantă fusese dacă cei care executau pedepse cu detenția pe viață în sistemul național puteau cunoaște ce trebuie să facă în vederea eliberării și în ce condiții se desfășoară controlul. În această privință, se putea considera că sistemul național poseda un grad suficient de specificitate sau de precizie de vreme ce, în primul rând, exercițiul competenței prevăzute de secțiunea 30 era efectuat în funcție de jurisprudența prezentă și viitoare relevantă a Curții Europene și, în al doilea rând, semnificația concretă a termenilor folosiți în secțiunea 30 continua să fie elaborată în practică. În acest din urmă context, obligația Secretarului de Stat de a oferi motive pentru fiecare decizie – supusă fiind controlului judiciar – operase ca o garanție a exercițiului coerent și transparent al competenței eliberării.

(iv)

Perioada de timp

– Nu se putea vorbi despre îngrijorarea exprimată în

Vinter

cu privire la caracterul nedeterminat – deținuții nu trebuie obligați să aștepte și să execute un număr nedeterminat de ani înainte de a li se permite să intenteze o acțiune bazată pe articolul 3 – și repercusiunile acestui fapt pentru un deținut condamnat pe viață în cazul reclamantului. Procesul de control în baza secțiunii 30 putea fi inițiat de către deținut oricând, iar reclamantul nu a susținut că a fost împiedicat sau descurajat să-i solicite oricând acest lucru Secretarului de Stat, în vederea eliberării.

-ooOoo-

În concluzie, hotărârea

McLoughlin

a risipit lipsa de claritate constatată în

Vinter

,

care decurgea din discrepanțele existente în cadrul sistemului național, între legea aplicabilă și politica oficială publicată. În plus, Curtea de Apel a clarificat întinderea și bazele controlului exercitat de Secretarul de Stat pentru eliberarea unui deținut pe viață, atunci când detenția continuată nu mai putea fi justificată cu motive legitime de ordin penologic. Elaborarea ulterioară a circumstanțelor în care solicita un deținut pe viață eliberarea, cu trimitere la motive legitime de ordin penologic, putea să aibă loc în cadrul practicii naționale. Obligația legală a instanțelor naționale de a avea în vedere jurisprudența în baza articolului 3, așa cum avea să fie dezvoltată aceasta în viitor, oferea o garanție suplimentară importantă.

Prin urmare, se putea considera că pedeapsa detenției pe viață era reductibilă, în conformitate cu articolul 3 din Convenție.***

Concluzie

: nicio încălcare (paisprezece voturi la trei).

(Vezi și

Kafkaris v. Cipru

[MC],

21906/04

, 12 februarie 2008,

Nota informativă

105

;

Vinter și alții v. Regatul Unit

[MC],

66069/09

et al., 9 iulie 2013,

Nota informativă165

; și

Murray v. Olanda

[MC],

10511/10

, 25 aprilie 2016,

Nota informativă

195

; și, în general, Fișa privind

Detenția pe viață

)

* Emis ca Ordinul Serviciului Penitenciarelor 4700.

**

R v. Newell; R v McLoughlin

[2014] EWCA Crim 188.

*** De vreme ce susținerile părților s-au limitat la problema conformității situației reclamantului, în lumina hotărârii

McLoughlin

, în legătură cu întreaga sa pedeapsă la detenția pe viață, cu cerințele articolului 3, așa cum au fost acestea stabilite în

Vinter

, Curtea nu a examinat dacă a existat o încălcare a articolului 3 în perioada aflării în detenție a reclamantului înainte de hotărârea

McLoughlin

. Însă ea a notat că circumstanțele materiale ale celor două cazuri au fost identice.