Comunicat la 29 mai 2017 A DOUA SECȚIUNE Cerere n 12848/15 Montassar MAKDOUDI împotriva Belgiei introdusă la 10 martie 2015 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, domnul Montassar Makdoudi, este un resortisant tunisian născut în 1989 și rezident în Tunisia. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Cohen și C. Morjane, avocați la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul declară că a sosit în Belgia în 2008 pentru a se alătura tovarășei sale, de cetățenie belgiană. Prin hotărârea din 4 martie 2010 a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, a fost condamnat la o sentință de 42 de luni de închisoare pentru fapte de tentativă de omor, tentative de jaf cu violență agravată și răniri voluntare. Reclamantul și-a ispășit pedeapsa în întregime, care s-a încheiat la 29 decembrie 2012. Între timp, la 15 martie 2010, a avut un copil al tovarășei sale. Reclamantul nu a recunoscut imediat copilul, fiind în detenție și fără documente de identitate. La 13 iulie 2011, reclamantul și-a recunoscut oficial fiica. Mama și fiica au venit în mod regulat să-l viziteze în închisoare. Proceduri referitoare la șederea și la măsurile de deviere a reclamantului înainte de introducerea cererii Hotărârea ministerială de trimitere la 18 februarie 2011, un decret ministerial de trimitere (denumit în continuare AMR) În urma condamnării sale penale și a riscului grav și actual de a aduce o nouă încălcare a ordinii publice a fost luat împotriva reclamantului și s-a precizat că acesta va intra în vigoare la data eliberării cererii. La 4 aprilie 2011, reclamantul a formulat o acțiune în anulare în fața Consiliului Contenciosului Străinilor (denumit în continuare "CEC"). Prin hotărârea din 29 iulie 2011, CEC a respins recursul. Instanța a arătat că, în mai multe rânduri înainte de încarcerare, reclamantul a declarat că nu are familie în Belgia, n CCE a concluzionat că nu s-a întemeiat pe decizia atacată a reclamantului ca fiind o încălcare disproporționată a vieții sale de familie. Printr-o ordonanță din 13 septembrie 2011, Consiliul de Stat a declarat acțiunea reclamantului inadmisibil, considerând, printre altele, că existența unei vieți de familie ținea de aprecierea suverană a CEC, care a scăpat de sub controlul său și că reclamantul nu avea nici o bază pentru a susține pentru prima dată în casare, efect al unui fapt care a avut loc în cursul deliberării, și anume stabilirea filiației. Cererea de autorizație de ședere pentru circumstanțe excepționale La 1 august 2011, reclamantul a depus o cerere de autorizație de ședere pentru circumstanțe excepționale, invocând, în special, respectarea vieții sale familiale. Această cerere a fost declarată fără obiect de către Oficiul Străinilor la 5 octombrie 2011 (denumită în continuare: Pe motiv că reclamantul a făcut obiectul unui AMR care nu a fost nici suspendat, nici raportat. Cereri de ridicare a ARM și ordine de părăsire a teritoriului la 17 august 2012, reclamantul a depus o cerere de ridicare a AMR-ului său. La 6 decembrie 2012, i s-a notificat un ordin de părăsire a teritoriului (denumit în continuare, de asemenea, "OQT"). În special, pe baza riscului unei noi încălcări a ordinii publice, cu menținerea în detenție în vederea deteniei în vederea rejudecarei. Reclamantul a depus o cerere de suspendare de urgență împotriva acestui OQT la care a fost supus printr-o hotărâre a CCE din 17 decembrie 2012. CCE consideră că persoana care a formulat cererea a fost, prima facie, prima facie. , serios și a considerat că, în cazul executării măsurii în litigiu, reclamantul ar fi separat de fiica sa și de mama sa, ceea ce constituia un risc de prejudiciu grav și dificil de reparat. Prin hotărârea din 16 ianuarie 2013, Consiliul de Stat a declarat acțiunea statului belgian împotriva acestei decizii inadmisibile. La 27 mai 2013, reclamantul a depus o cerere de reîntregire a familiei în fața comunei d'Ixelles. La 28 noiembrie 2013, i s-a eliberat un permis de ședere de tip La 27 februarie 2014, CCE a declarat acțiunea împotriva oQT inadmisibilă, întrucât aceasta a fost o măsură de executare a Printr-o decizie din 17 martie 2014, L Reclamantul a fost arestat în prezența tovarășei sale și a fiicei sale. L.OQT s-a bazat în special pe comportamentul său, care ar putea fi considerat ca deranjând ordinea publică sau securitatea națională și a precizat că faptul că el este tatăl unui copil belgian nu i-a acordat în mod automat dreptul de ședere în Belgia, în cazul în care a avut în mod serios ordinea publică. În plus, L.O.Q.T. a constatat că administrația municipală nu ar fi trebuit să ia act de cererea reclamantului de reîntregire a familiei și că acordarea șederii în acest cadru ar trebui considerată ca fiind inexistentă, permisul de ședere de tip În ceea ce privește decizia de a rămâne în detenție, aceasta a fost motivată de existența ANR-ului împotriva căruia a fost respinsă acțiunea, existența diferitelor OQT-uri anterioare neexecutate în mod voluntar și pericolul reprezentat de solicitant pentru siguranța publică. Decizia precizează că împrejurarea că reclamantul are un copil belgian nu poate fi reținută ca urmare a faptului că a avut în mod clar ordinea publică. La 20 mai 2014, reclamantul a depus o cerere de suspendare urgentă în fața CCE. La 23 mai 2014, CCE a declarat cererea inadmisibilă, întrucât, în esență, nu era competent să se pronunțe asupra deteniei și că Printr-o ordonanță din 8 iulie 2014, Consiliul de Stat a declarat acțiunea în Casație inadmisibilă. Această decizie a fost motivată de faptul că un OQT nu a refuzat o ședere sau nu a pus capăt unei șederi dobândite, ci a constituit o măsură de poliție bazată doar pe simpla constatare a șederii. În urma Consiliului de Stat, în acest context, CEC decidea în mod obligatoriu și în mod regulat numai în cazul în care reclamantul făcea obiectul unui AMR devenit definitiv și executoriu, l.O.Q.T. nu era un act care să poată face obiectul unei acțiuni în anulare sau al unei cereri de suspendare. Noile elemente nu puteau fi invocate decât în sprijinul unei cereri de ridicare și nu în sprijinul unei cereri de rectificare a șederii sau, ca în cazul de față, în sprijinul unei acțiuni îndreptate împotriva unui OQT emis în pofida efectelor trimiterii. Între timp, la 23 mai 2014, reclamantul a depus o cerere în regim de suspendare foarte urgentă împotriva deciziei din 17 martie 2014 privind refuzul de a lua în considerare cererea sa de ridicare. La 26 mai 2014, CCE a declarat această cerere inadmisibilă având în vedere faptul că imminența pericolului invocat nu rezultă din decizia de refuz al ridicării, ci din decizia de inițiere a procedurii din 15 mai 2014 a cărei cerere de suspendare în extremă urgență fusese declarată inadmisibilă prin hotărârea menționată anterior din 23 mai 2014. O ordonanță a Consiliului de Stat din 14 iulie 2014 a respins acțiunea în casare administrativă pe care o introducese recurentului împotriva hotărârii CEC din 26 mai 2014. La 28 mai 2014, reclamantul a formulat o nouă cerere de ridicare a CER. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2015, CCE a respins acțiunea în suspendare și în anulare a deciziei din 17 martie 2014 de refuz de luare în considerare a ridicării cererii de acordare a autorizației de introducere pe piață, considerând că interesul reclamantului nu a fost legitim deoarece acesta încerca să obțină un permis de ședere sub rezerva unei decizii de trimitere la care nu auzise în mod clar să se supună. Consiliul de Stat a declarat acțiunea reclamantului inadmisibilă printr-o hotărâre din 19 martie 2015. Între timp, printr-o altă hotărâre din 20 ianuarie 2015, CCE a respins cererea în suspendare și acțiunea în anulare împotriva oQT din 15 mai 2014. În special, instanța administrativă a considerat că: ca măsură de executare a unui AMR devenit definitiv, actul atacat nu era susceptibil de a introduce o acțiune în anulare. În plus, chiar dacă s-a presupus că QT nu constituie o măsură de executare, CCE n a recunoscut interesul reclamantului de a introduce o acțiune împotriva unui SQT luat în perioada de valabilitate a AMR, care a avut efecte mai mari decât cele ale unui SQT. Consiliul de Stat a respins acțiunea reclamantului împotriva acestei din urmă hotărâri din 20 ianuarie 2015 printr-o hotărâre din 12 martie 2015 prin care se considera, printre altele, că ingerința în viața privată și de familie de care se plângea reclamantul nu se ridica în mod direct din ordinul de a părăsi teritoriul, ci din cel al AAMR din 18 februarie 2011 și trebuia invocată în cadrul unei măsuri de ridicare a AMR. Proceduri privind detenția reclamantului anterior depunerii cererii la 26 mai 2014, reclamantul a introdus o cerere de eliberare în fața Camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță francofonă din Bruxelles. La 2 iunie 2014, camera Consiliului a dispus eliberarea reclamantului din cauza interesului superior al copilului, considerând că faptul că reclamantul și-a recunoscut fiica că, ulterior datei la care aceasta urma să fie eliberată, nu a avut niciun impact în ceea ce privește protecția care trebuia acordată acesteia din urmă, în special aceea de a nu fi discriminată din cauza situației juridice sau a activităților părinților săi. Prin hotărârea din 25 iunie 2014, Camera pentru punerea sub acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles a declarat recursul întemeiat și a dispus menținerea detenției. Camera de acuzații a considerat, printre altele, că măsura de privare de libertate nu era disproporționată în raport cu scopul urmărit, și anume garantarea eficienței la distanță de teritoriul Excursia sa administrativă și dorința sa constantă de a nu părăsi teritoriul au arătat că reclamantul nu ar avea în mod voluntar dreptul de a părăsi teritoriul care i-a fost notificat și că nu ar putea fi aplicată în mod eficient nicio măsură mai puțin restrictivă decât o detenție. Constatările privind caracterul adecvat al măsurii de către autoritățile din Belgia nu erau, în sine, incompatibile cu art. 8 din Convenție. Existența unor legături familiale în Belgia nu desfacea obligația de a intra și de a domicilia în mod regulat în regat și nu avea menirea de a constitui un fel de permis de ședere subsidiară. Măsura nu a fost, în speță, o ruptură a legăturilor familiale invocate, ci a impus doar o separare de o durată limitată pentru a reglementa situația. În plus, buna credință a străinului în momentul cererii sale de ședere constituia un element esențial de apreciere. Cu toate acestea, reclamantul și-a prezentat cererea în Belgia prin mascarea faptului că a făcut obiectul unui AMR și a omis să menționeze existența vieții sale de familie până la prima sa măsură de detenție. Reclamantul a luat o decizie de prelungire a detenției reclamantului la 14 iulie 2014. La 22 iulie 2014, reclamantul a prezentat o a doua cerere de eliberare a drepturilor de proprietate intelectuală. La 28 iulie 2014, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a declarat cererea inadmisibilă pe motiv că aceasta era în realitate îndreptată împotriva măsurii inițiale de detenție și că mai puțin de o lună se trecuse de la recursul suspensiv la arestarea camerei de punere sub acuzare. Printr-o hotărâre din 13 august 2014, Camera pentru punerea sub acuzare a tribunalului de apel din Bruxelles, după ce a arătat că recurentul a declarat că autoritatea părintească în ceea ce privește un copil belgian, a considerat că din legea din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, șederea, stabilirea și landul străinilor. Instanța a constatat că decizia de prelungire a detenției se baza pe un decret de trimitere ilegală și, prin urmare, trebuia să fie considerată ilegală în lipsa unui temei legal. Statul belgian s-a ocupat de casare. Printr-o primă hotărâre din 10 septembrie 2014, Curtea de Casație a decis să se pronunțe în fața Camerei pentru punerea sub acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles din 25 iunie 2014 motiv pentru care dosarul procedurii nu conține înscrisurile referitoare la procedura în care se află în fața Camerei pentru punerea sub acuzare și, prin urmare, nu permitea verificarea legalității acesteia. Prin urmare, Curtea de Casație a trimis cauza în fața camerei de acuzare a instanței judecătorești de la Bruxelles, altfel compusă. Prin intermediul unei a doua hotărâri din aceeași zi, Curtea de Casație consideră că, din moment ce a decis deja cu privire la acest punct prin hotărârea sa din 25 iunie 2014, camera de acuzare a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a comis un exces de putere și a încălcat art. 19 din Codul judiciar, examinând din nou legalitatea ordinului de a părăsi teritoriul din 15 mai 2014 în cadrul acțiunii îndreptate împotriva prelungirii măsurii de privare de libertate. Prin urmare, Comisia a respins hotărârea din 13 august 2014 și a trimis cauza în fața Camerei pentru punerea sub acuzare a Bruxelles-ului în alt mod. La 11 septembrie 2014, reclamantul a fost eliberat fără nicio altă justificare. La o dată nedeterminată, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Bruxelles a constatat, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, că cele două acțiuni ale reclamantului au devenit irelevante, din cauza eliberării acestuia din urmă. La 4 martie 2015, reclamantul a făcut obiectul unui nou ordin de a părăsi teritoriul cu reținere în arest bazată pe apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. Acesta a constatat că existența unui AMR care nu a fost executat și că faptul de a fi tată nu l-a împiedicat pe solicitant să se facă vinovat de o tentativă de zbor agravată pentru care fusese condamnat la o pedeapsă definitivă de un an de închisoare printr-o hotărâre a instanței de apel din Bruxelles din 11 februarie 2015, în intervalul devenit definitiv. Evoluții ulterioare depunerii cererii printr-o scrisoare din 19 decembrie 2016, grefa a solicitat Consiliului reclamantului să actualizeze informațiile privind situația reclamantului și să precizeze dacă acesta dorește să își mențină cererea în fața Curții. Prin urmare, la 9 martie 2015, reclamantul a depus o cerere de suspendare de urgență foarte urgentă în fața CCE în privința ordinului de a părăsi teritoriul la 4 martie 2015. La 11 martie 2015, această acțiune a fost declarată inadmisibilă în lipsa unui interes legitim, l Lingența în viața privată și de familie a reclamantului nu a fost cauzată de un atac de ÖOQT, care a inclus, în plus, o motivație în această privință, ci de persistența efectelor măsurii de trimitere anterioare, și a fost de competența reclamantului să le prezinte în cadrul unei cereri de ridicare a ÕAMR. În plus, presupunând chiar că nu este o măsură de executare, reclamantul nu avea niciun interes să soluționeze o acțiune împotriva unui OQT luat în perioada de valabilitate a unui AMR, acesta având efecte mai importante. În aceeași zi, reclamantul a depus o cerere de eliberare. Printr-o ordonanță din 18 martie 2015, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a ordonat eliberarea reclamantului. Această decizie a fost confirmată în apel de către Camera pentru punerea sub acuzare a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles la 3 aprilie 2015. La 11 iunie 2016, i s-a eliberat un nou OQT cu reținere în detenție, a fost arestat și plasat într-un centru închis. Acest OQT este motivat în special după cum urmează În cazul în care o persoană care solicită reîntregirea familiei are dreptul de a depune o cerere de reîntregire a familiei, aceasta trebuie să se facă din țara sa de origine. Prin urmare, aceasta trebuie să se întoarcă mai întâi în țara sa de origine. Între timp, o hotărâre a CCE din 26 noiembrie 2015 a respins acțiunea în anulare a reclamantului împotriva oQT din 4 martie 2015. Acesta a fost repatriat în Tunisia la 27 iulie 2016, unde a locuit de la casa tatălui său din Monastir. Reclamantul a indicat că a păstrat legătura telefonică cu consiliile sale. GRIFS Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o acțiune în fața unei instanțe de judecată pe termen scurt, camera de acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles fiind nevoită să constate la o dată nedeterminată că acțiunile sale au devenit fără obiect din cauza eliberării sale, fără ca obiecțiile sale să fi făcut obiectul unei examinări pe fond. Invocând art. 8 din convenție, reclamantul susține că nu a fost luat în considerare în momentul în care a fost luat în considerare la luarea deciziei de trimitere, instanțele interne refuzând apoi să examineze acest element pe fond, în timp ce legea belgiană interzice, în principiu, trimiterea unui tată străin al unui copil belgian condamnat penal la o pedeapsă de mai puțin de cinci ani de închisoare. De aici rezultă că intervenția în viața sa de familie nu era prevăzută de lege și era disproporționată. Invocând art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 8, reclamantul susține că autoritățile naționale au refuzat să țină cont de paternitatea sa și că: nici o instanță nu și-a examinat fondul, în timp ce legea belgiană interzice, în principiu, trimiterea unui tată străin al unui copil belgian condamnat penal la o pedeapsă mai mică de cinci ani de închisoare. Recurentul nu a beneficiat de o cale de atac eficientă care să permită examinarea vieții sale de familie. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Dreptul reclamantului de a, în conformitate cu art. 5 alin. (4) din Convenție, legalitatea detenției sale să fie examinată în scurt timp de o instanță abilitată să declare eliberarea sa a fost respectată (comp. în special Firoz Muneer c. Belgia, 56005/10, §§ 82-87, 11 aprilie 2013) În special, casarea printr-o hotărâre a Curții de Casație din 10 septembrie 2014 de arestare a camerei de acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles din 13 august 2014 pentru că are putere de a-și exercita competența și încălcarea articolului 19 din Codul judiciar răspunde acestei cerințe în ceea ce privește măsura de prelungire a detenției reclamantului? În special, constatarea din 10 septembrie 2014 a camerei de contestații, după hotărârile Curții de Casație, că cele două acțiuni ale reclamantului au devenit fără obiect ca urmare a eliberării fără a se pronunța asupra fondului, răspunde această cerință? din Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea și stabilirea străinilor, ingerința în viața de familie a reclamantului a fost prevăzută de lege (în special Geleri c. România, nr 33118/05, § 33-34, 15 februarie 2011)? În special, ingerința a fost prevăzută de lege ca urmare a faptului că aceasta rezultă din ministerialul de trimitere din 18 februarie 2011, care se bazează pe riscul grav și actual de a afecta ordinea publică?Noțiunea de a afecta grav securitatea națională se confundă cu cea a ordinii publice? Guvernul este invitat să furnizeze informații cu privire la dreptul și practica internă relevantă. Era aceasta proporțională cu obiectivul urmărit mutatis mutandis Üner c. Țările de Jos [GC], n 46410/99, § 57-58, CEDH 2006 XII și Salem c. Danemarca, n 77036/11, § 75-79, 1 decembrie 2016) Reclamantul a beneficiat de o cale de atac eficientă, în sensul articolului 13 din convenție, pentru a-și prezenta obiecțiunile din art. 8 (De Souza Ribeiro c. Franța [GC], nr 22689/07, § 83, CEDH 2012)?
Communiquée le 29 mai 2017
Requête n
o
12848/15
Montassar MAKDOUDI
contre la Belgique
introduite le 10 mars 2015
Le requérant, M. Montassar Makdoudi, est un ressortissant tunisien né en 1989 et résidant en Tunisie. Il est représenté devant la Cour par M
es
N.
Cohen et C. Morjane, avocats à Bruxelles.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant déclare être arrivé en Belgique en 2008 pour y rejoindre sa compagne, de nationalité belge.
Par un jugement du 4 mars 2010 du tribunal de première instance de Bruxelles, il fut condamné à une peine de quarante-deux mois d’emprisonnement pour des faits de tentative de meurtre, tentatives de vols avec violences aggravées et coups et blessures volontaires. Le requérant purgea l’intégralité de sa peine, qui s’acheva le 29 décembre 2012.
Dans l’intervalle, le 15 mars 2010, il eut un enfant de sa compagne. Le requérant ne reconnut pas immédiatement l’enfant, étant en détention et ne disposant pas de documents d’identité. Le 13 juillet 2011, le requérant reconnut officiellement sa fille. Mère et fille vinrent régulièrement lui rendre visite en prison.
1.
Procédures relatives au séjour et aux mesures d’éloignement du requérant antérieures à l’introduction de la requête
a)
Arrêté ministériel de renvoi
Le 18 février 2011, un arrêté ministériel de renvoi (ci-après «
AMR
») motivé par sa condamnation pénale et le risque grave et actuel d’une nouvelle atteinte à l’ordre public fut pris à l’encontre du requérant. Il était précisé que celui-ci entrerait en vigueur à la date de libération de l’intéressé.
Le requérant introduisit un recours en annulation devant le Conseil du Contentieux des Étrangers (ci-après «
CCE
») le 4 avril 2011.
Par un arrêt du 29 juillet 2011, le CCE rejeta le recours. Considérant qu’il devait se placer au moment où l’acte attaqué avait été pris, le CCE jugea que le requérant n’apportait aucun commencement de preuve du lien de parenté à l’égard de l’enfant présenté comme étant le sien. La juridiction releva que le requérant avait, à différentes reprises avant son incarcération, déclaré ne pas avoir de famille en Belgique, n’avait fait état de sa compagne qu’après son incarcération, n’établissait pas avoir effectué des démarches en vue d’obtenir des documents d’identité pour permettre la reconnaissance avant son emprisonnement et n’invoquait à cet égard pas valablement la force majeure. Le CCE en déduisit que l’argumentation du requérant suivant laquelle la décision attaquée serait une atteinte disproportionnée à sa vie familiale n’était pas fondée.
Par une ordonnance du 13 septembre 2011, le Conseil d’État déclara le recours du requérant inadmissible, jugeant notamment que l’existence d’une vie familiale relevait de l’appréciation souveraine du CCE qui échappait à son contrôle et que le requérant n’était pas fondé à faire valoir pour la première fois en cassation, l’effet rétroactif d’un fait survenu dans le courant du délibéré, à savoir l’établissement de la filiation.
b)
Demande d’autorisation de séjour pour circonstances exceptionnelles
Le 1
er
août 2011, le requérant introduisit une demande d’autorisation de séjour pour circonstances exceptionnelles, invoquant notamment le respect de sa vie familiale.
Cette demande fut déclarée sans objet par l’Office des Étrangers le 5
octobre 2011 (ci-après «
OE
») au motif que le requérant faisait l’objet d’un AMR qui n’avait été ni suspendu ni rapporté.
c)
Demandes de levée de l’AMR et ordres de quitter le territoire
Le 17 août 2012, le requérant introduisit une demande de levée de son AMR.
Le 6 décembre 2012, il se vit notifier un ordre de quitter le territoire (ci
‑
après également «
OQT
») notamment fondé sur le risque de nouvelle atteinte à l’ordre public avec maintien en détention en vue d’éloignement.
Le requérant introduisit une demande en suspension d’extrême urgence contre cet OQT auquel il fut fait droit par un arrêt du CCE du 17 décembre 2012. Le CCE estima que le grief du requérant tiré de l’article 8 de la Convention était,
prima facie
, sérieux et jugea qu’en cas d’exécution de la mesure litigieuse, le requérant serait séparé de sa fille et de sa mère, ce qui constituait un risque de préjudice grave et difficilement réparable.
Par un arrêt du 16 janvier 2013, le Conseil d’État déclara le recours de l’État belge contre cette décision irrecevable.
Le 27 mai 2013, le requérant introduisit une demande de regroupement familial devant la commune d’Ixelles.
Le 28 novembre 2013, une carte de séjour de type «
F
» lui fut délivrée pour une durée de cinq ans.
Le 9 décembre 2013, le requérant fut engagé sous contrat de travail à durée déterminée. Ce contrat se transforma en contrat à durée indéterminée le 1
er
février 2014.
Le 27 février 2014, le CCE déclara le recours contre l’OQT irrecevable car celui-ci était une mesure d’exécution de l’AMR dont le recours avait été définitivement rejeté (voir ci-dessus). À titre surabondant, il appartenait au requérant de faire valoir ses arguments tirés de l’article 8 de la Convention dans le cadre d’une demande de levée de l’AMR.
Par une décision du 17 mars 2014, l’OE refusa de prendre en considération la demande de levée de l’AMR introduite par le requérant au motif que la loi n’autorisait une telle demande qu’après l’écoulement d’une période de deux ans suivant l’exécution de l’arrêté.
Le 15 mai 2014, l’OE lui notifia un OQT avec maintien en détention en vue de son éloignement et interdiction d’entrée sur le territoire. Le requérant fut arrêté en présence de sa compagne et de sa fille. L’OQT était notamment fondé sur son comportement, qui pouvait être considéré comme troublant l’ordre public ou la sécurité nationale et précisait que le fait qu’il soit le père d’un enfant belge ne lui donnait pas automatiquement un droit de séjour en Belgique, l’intéressé ayant troublé l’ordre public. L’OQT constatait par ailleurs que l’administration communale n’aurait pas dû acter la demande de regroupement familial du requérant et que l’octroi du séjour dans ce cadre devait être considéré comme inexistant, la carte de séjour de type «
F
» devant lui être retirée. La décision de maintien en détention était quant à elle motivée par l’existence de l’AMR à l’encontre duquel le recours avait été rejeté, l’existence de différents OQT antérieurs n’ayant pas été volontairement exécutés et le danger représenté par le requérant pour la sécurité publique. La décision précisait que la circonstance que le requérant avait un enfant belge ne pouvait être retenu du fait qu’il avait troublé l’ordre public.
Le 20 mai 2014, le requérant introduisit une demande en suspension d’extrême urgence devant le CCE.
Le 23 mai 2014, le CCE déclara la demande irrecevable, considérant essentiellement qu’il n’était pas compétent s’agissant de statuer sur la détention et que l’OQT n’était qu’une mesure d’exécution de l’AMR du 18
février 2011.
Le requérant introduisit un recours en cassation administrative le 19 juin 2014.
Par une ordonnance du 8 juillet 2014, le Conseil d’État déclara le recours en cassation inadmissible. Cette décision fut motivée par la considération qu’un OQT ne refusait pas un séjour ni ne mettait fin à un séjour acquis mais constituait une mesure de police reposant sur la simple constatation de l’illégalité du séjour. L’administration ne disposait d’aucun pouvoir d’appréciation quant à sa délivrance. Suivant le Conseil d’État, dans un tel contexte, le CCE décidait nécessairement et régulièrement que dès lors que le requérant faisait l’objet d’un AMR devenu définitif et exécutoire, l’OQT subséquent n’était pas un acte susceptible d’un recours en annulation ou d’une demande de suspension. Les éléments nouveaux ne pouvaient être invoqués qu’à l’appui d’une demande de levée et non à l’appui d’une demande de régularisation de séjour ou, comme en l’espèce, à l’appui d’un recours dirigé contre un OQT délivré alors que subsistaient les effets du renvoi.
Entretemps, le 23 mai 2014, le requérant avait déposé une demande en suspension d’extrême urgence contre la décision du 17 mars 2014 de refus de prise en considération de sa demande de levée.
Le 26 mai 2014, le CCE déclara cette demande irrecevable constatant que l’imminence du péril invoqué résultait non pas de la décision de refus de levée mais de l’OQT du 15 mai 2014 dont la demande de suspension en extrême urgence avait été déclarée irrecevable par l’arrêt précité du 23 mai 2014.
Une ordonnance du Conseil d’État du 14 juillet 2014 rejeta le recours en cassation administrative qu’avait introduit le requérant contre l’arrêt du CCE du 26 mai 2014.
Le 28 mai 2014, le requérant formula une nouvelle demande de levée de l’AMR.
Par un arrêt du 20 janvier 2015, le CCE rejeta le recours en suspension et en annulation de la décision du 17 mars 2014 de refus de prise en considération de levée de l’AMR, estimant que l’intérêt du requérant n’était pas légitime car celui-ci tentait d’obtenir un titre de séjour en se soustrayant à une décision de renvoi à laquelle il n’avait à l’évidence jamais entendu obtempérer.
Le Conseil d’État déclara le recours du requérant inadmissible par un arrêt du 19 mars 2015.
Entretemps, par un autre arrêt du 20 janvier 2015, le CCE avait rejeté la demande en suspension et le recours en annulation dirigés contre l’OQT du 15 mai 2014. La juridiction administrative considéra notamment qu’en tant que mesure d’exécution d’un AMR devenu définitif, l’acte attaqué n’était pas susceptible d’un recours en annulation. En outre, même à supposer que l’OQT querellé ne constitue pas une mesure d’exécution, le CCE n’apercevait pas l’intérêt du requérant à diligenter un recours contre un OQT pris pendant la période de validité de l’AMR, lequel emportait des effets plus importants qu’un OQT.
Le Conseil d’État rejeta le recours du requérant contre ce dernier arrêt du 20 janvier 2015 par un arrêt du 12 mars 2015 jugeant notamment que l’ingérence dans la vie privée et familiale dont se plaignait le requérant ne découlait pas directement de l’ordre de quitter le territoire mais de l’AMR du 18 févier 2011 et devait être invoquée dans le cadre d’une mesure de levée de l’AMR.
2.
Procédures relatives à la détention du requérant antérieures à l’introduction de la requête
Le 26 mai 2014, le requérant introduisit une requête de mise en liberté devant la chambre du conseil du tribunal de première instance francophone de Bruxelles.
Le 2 juin 2014, la chambre du conseil ordonna la libération du requérant en raison de l’intérêt supérieur de l’enfant, jugeant que le fait que le requérant n’ait reconnu sa fille que postérieurement à l’AMR était sans incidence par rapport à la protection qui devait être accordée à cette dernière notamment celle de ne pas être discriminée en raison de la situation juridique ou des activités de ses parents.
L’État belge interjeta appel.
Par un arrêt du 25 juin 2014, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles déclara l’appel fondé et ordonna le maintien de la détention. La chambre des mises en accusation jugea notamment que la mesure de privation de liberté n’était pas disproportionnée par rapport au but poursuivi, à savoir garantir l’effectivité de l’éloignement du territoire de l’intéressé. Son parcours administratif et son souhait sans cesse réitéré de ne pas quitter le territoire démontraient que le requérant n’obtempèrerait pas volontairement à l’ordre de quitter le territoire qui lui avait été notifié et qu’aucune mesure moins contraignante qu’une détention ne pouvait efficacement être appliquée. Le constat de l’opportunité de la mesure d’éloignement par les autorités n’était pas en soi incompatible avec l’article
8 de la Convention. L’existence d’attaches familiales en Belgique ne dispensait pas l’intéressé d’être entré et de résider régulièrement dans le royaume et n’avait pas pour vocation de constituer une sorte de titre de séjour subsidiaire. La mesure d’éloignement n’impliquait pas, en l’espèce, une rupture des liens familiaux allégués mais imposait seulement une séparation d’une durée limitée en vue de régulariser la situation. En outre, la bonne foi de l’étranger au moment de sa demande de séjour constituait un élément essentiel d’appréciation. Or, le requérant avait introduit sa demande en Belgique en occultant le fait qu’il avait fait l’objet d’un AMR et avait omis de mentionner l’existence de sa vie familiale jusqu’à sa première mesure de détention.
Le requérant se pourvut en cassation.
Le 14 juillet 2014, l’OE prit une décision de prolongation de la détention du requérant.
Le 22 juillet 2014, le requérant introduisit une seconde requête de mise en liberté.
Le 28 juillet 2014, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles déclara la requête irrecevable au motif qu’elle était en réalité dirigée contre la mesure de détention initiale et que moins d’un mois s’était écoulé depuis le pourvoi suspensif à l’égard de l’arrêt de la chambre des mises en accusation.
Par un arrêt du 13 août 2014, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles, après avoir relevé que le requérant exerçait l’autorité parentale à l’égard d’une enfant belge, jugea que l’AMR était contraire à une disposition légale supérieure, à savoir l’article 21, § 2, 2
o
de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers. La juridiction en déduisit que la décision de prolongation de la détention reposait sur un arrêté de renvoi illégal et devait par conséquent elle-même être tenue pour illégale à défaut de fondement licite. Elle ordonna par conséquent la libération immédiate du requérant.
L’État belge se pourvut en cassation.
Par un premier arrêt du 10 septembre 2014, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 25 juin 2014 motif que le dossier de la procédure ne comportait pas les pièces relatives à la procédure s’étant déroulée devant la chambre des mises en accusation et ne permettait donc pas d’en vérifier la légalité. La Cour de cassation renvoya par conséquent la cause à la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles, autrement composée.
Par un second arrêt du même jour, la Cour de cassation estima que dès lors qu’elle avait déjà statué sur ce point par son arrêt du 25 juin 2014, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles avait commis un excès de pouvoir et violé l’article 19 du code judiciaire en examinant à nouveau la légalité de l’ordre de quitter le territoire du 15 mai 2014 dans le cadre du recours dirigé contre la prolongation de la mesure de privation de liberté. Elle cassa par conséquent l’arrêt du 13 août 2014 et renvoya la cause à la chambre des mises en accusation de Bruxelles autrement composée.
Le 11 septembre 2014, le requérant fut libéré sans aucune autre justification.
À une date indéterminée, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles constata, suivant sa jurisprudence constante, que les deux recours du requérant étaient devenus sans objet, en raison de la libération de ce dernier.
Le 4 mars 2015, le requérant fit l’objet d’un nouvel ordre de quitter le territoire avec maintien en détention fondé sur la défense de l’ordre et la prévention des infractions pénales. Celui-ci constatait l’existence d’un AMR qui n’avait pas été exécuté et que le fait d’être père n’avait pas empêché le requérant de se rendre coupable d’une tentative de vol aggravé pour laquelle il avait été condamné à une peine définitive d’un an d’emprisonnement par un arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 11 février 2015, dans l’intervalle devenue définitif.
3.
Développements postérieurs à l’introduction de la requête
Par une lettre du 19 décembre 2016, le greffe demanda au conseil du requérant de bien vouloir actualiser les informations relatives à la situation du requérant et de préciser si celui-ci souhaitait maintenir sa requête devant la Cour.
Il en résulte que le 9 mars 2015, le requérant introduisit une demande en suspension d’extrême urgence devant le CCE à l’encontre de l’ordre de quitter le territoire du 4 mars 2015.
Le 11 mars 2015, ce recours fut déclaré irrecevable à défaut d’intérêt légitime, l’OQT du 4 mars 2015 ne faisant que le constat de l’illégalité du séjour du requérant. L’ingérence dans la vie privée et familiale du requérant ne découlait pas de l’OQT attaqué, qui comportait de surcroît une motivation à cet égard, mais de la persistance des effets de la mesure de renvoi antérieure, et il appartenait au requérant de les faire valoir dans le cadre d’une demande de levée de l’AMR. En outre, à supposer même que l’OQT ne soit pas une mesure d’exécution, le requérant n’avait pas d’intérêt à diligenter un recours contre un OQT pris pendant la période de validité d’un AMR, celui-ci emportant des effets plus importants.
Le même jour, le requérant déposa une requête de mise en liberté.
Par une ordonnance du 18 mars 2015, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles ordonna la libération du requérant.
Cette décision fut confirmée en appel par la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles le 3 avril 2015.
Le requérant fut libéré et retourna vivre auprès de sa famille.
Le 11 juin 2016, un nouvel OQT avec maintien en détention lui fut délivré, il fut arrêté et placé dans un centre fermé. Cet OQT est notamment motivé comme suit
:
« L’intéressé a de la famille qui vit en Belgique. Le fait que l’intéressé désire rester ici auprès de sa fille, est acceptable. Toutefois, son arrêté ministériel de renvoi est ni suspendu, ni retiré. L’intéressé peut introduire une demande de regroupement familial mais cela doit se faire depuis son pays d’origine. L’intéressé doit donc d’abord retourner dans son pays d’origine. Ensuite, l’intéressé doit introduire une demande en suspension ou de retrait de l’arrêté ministériel auprès du ministre compétent.
»
Le requérant n’introduisit pas de recours à l’encontre de cet OQT.
Dans l’intervalle, un arrêt du CCE du 26 novembre 2015 avait rejeté le recours en annulation du requérant à l’encontre de l’OQT du 4 mars 2015.
Celui-ci fut rapatrié en Tunisie le 27 juillet 2016, où il vit depuis chez son père, à Monastir. Le requérant indique être resté en contact téléphonique avec ses conseils.
1.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un recours devant un tribunal à bref délai, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles ayant dû constater à une date indéterminée que ses recours étaient devenus sans objet du fait de sa libération sans que ses griefs n’aient fait l’objet d’un examen au fond.
2.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue que sa paternité n’a pas été prise en compte lors de la prise de l’arrêté ministériel de renvoi, les juridictions internes ayant ensuite refusé d’examiner cet élément au fond alors que la loi belge interdit en principe le renvoi d’un étranger père d’un enfant belge condamné pénalement à une peine de moins de cinq ans d’emprisonnement. Il en déduit que l’ingérence dans sa vie familiale n’était pas prévue par la loi et était disproportionnée.
3.
Invoquant l’article 13 de la Convention, combiné à l’article 8, le requérant fait valoir que les autorités nationales ont refusé de tenir compte de sa paternité et qu’aucune juridiction n’a examiné son grief au fond alors que la loi belge interdit en principe le renvoi d’un étranger père d’un enfant belge condamné pénalement à une peine de moins de cinq ans d’emprisonnement. Le requérant en déduit qu’il n’a pas bénéficié d’un recours effectif permettant l’examen de sa vie familiale.
1.
Le droit du requérant à ce que, conformément à l’article 5 § 4 de la Convention, la légalité de sa détention soit examinée à bref délai par un tribunal habilité à ordonner sa libération a-t-il été respecté
(comp. notamment
Firoz Muneer c. Belgique
, n
o
56005/10, §§ 82-87, 11 avril 2013)
?
En particulier, la cassation par un arrêt de la Cour de cassation du 10
septembre 2014 de l’arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 13 août 2014 pour «
excès de pouvoir
» et violation de l’article 19 du code judiciaire répond-t-elle à cette exigence
s’agissant de la mesure de prolongation de la détention du requérant ?
En particulier, le constat par la chambre des mises en accusation après les arrêts de la Cour de cassation du 10 septembre 2014 que les deux recours du requérant étaient devenus sans objet du fait de la libération sans se prononcer sur le fond
répond-t-il à cette exigence ?
2.
Y-a-t-il eu violation de l’article 8 de la Convention
?
Eu égard à l’article 21,
o
de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour et l’établissement des étrangers, l’ingérence dans la vie familiale du requérant était-elle prévue par la loi
(comp. notamment
Geleri c.
Roumanie
, n
o
33118/05, §§ 33-34, 15 février 2011) ?
En particulier, l’ingérence était-elle prévue par la loi en tant qu’elle résulte de l’arrêté ministériel de renvoi du 18 février 2011 qui repose sur le risque grave et actuel d’atteinte à l’ordre public
? La notion d’atteinte grave à la sécurité nationale se confond-t-elle avec celle d’atteinte à l’ordre public
?
Le Gouvernement est invité à fournir des informations au sujet du droit et de la pratique internes pertinents.
L’ingérence était-elle proportionnée à l’objectif poursuivi
(
mutatis mutandis
,
Üner c. Pays-Bas
[GC], n
o
‑
XII, et
Salem c. Danemark
, n
o
77036/11, § § 75-79, 1
er
décembre 2016)
?
3.
Le requérant a-t-il bénéficié d’un recours effectif, au sens de l’article
13 de la Convention, pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 8 (
De Souza Ribeiro c. France
[GC], n
o