Moohan și Gillon împotriva Regatului Unit

Guvernul britanic (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul sau, Doamna M. Valchero, din Ministerul Afacerilor Externe și al Mancomunității. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Referendumul privind independența

La 15 octombrie 2012, Guvernul Scoției și Guvernul Regatului Unit au semnat un acord (« Hotărârea din Edinburgh ») referitor la un referendum relativ la independența Scoției (« referendumul privind independența »). Cele două guverne s-au angajat să respecte rezultatul care ar rezulta din referendumul asupra acestei chestiuni.

La 27 iunie 2013, Parlamentul Scoției a adoptat proiectul de lege privind dreptul de vot la scrutinul referendar privind independența Scoției ( Scottish Independence Referendum Franchise Bill ), care definia condițiile de satisfăcut pentru a avea dreptul de vot la referendumul privind independența. Acest text privea deținuții condamnați care erau în detenție de dreptul de a vota. La 8 august 2013, Legea privind dreptul de vot la scrutinul referendar privind independența Scoției (« legea privind dreptul de vot la referendumul ») a intrat în vigoare.

Reclamații, fiind privați de dreapta de vot la scrutinul referendar privind independența din cauza incarceratiei lor, au cerut un control jurisdicțional al legii privind dreptul de vot la referendumul. Ei au susținut mai ales că această lege era incompatibilă cu drepturile lor așa cum sunt protejate de art. 10 din Convenție și de articolul 3 din Protocolul n o 1.

Aceste cereri au fost respinse de Outer House al Court of Session la 19 decembrie 2013 și o contestare a fost ejectată de Inner House al Court of Session la 2 iulie 2014. Aceste două jurisdicții au estimat că nici art. 10 nici art. 3 din Protocolul n o 1 nu se aplicau la referendumul privind independența.

La 24 iulie 2014, Curtea Supremă a respins cu majoritate (cinci voturi versus două) contestația formulată de reclamații, fără a-și motiva hotărârea.

La 18 septembrie 2014, referendumul privind independența a avut loc. La acest scrutin, a fost înregistrat un procent de participare de optzeci și cinci la sută. Alegătorii au fost chemați să decidă dacă Scoția trebuie să fie o țară independentă. Ei au votat « nu » cu cincizeci și cinci la sută din voturi contre patruzeci și cinci la sută. 2. Motivele respingerii contestației de către Curtea Supremă 10 . La 17 decembrie 2014, Curtea Supremă a comunicat motivele pentru care respinsese contestația reclamanților. Lord Hodge a prezentat opinia dominantă a majorității (căreia i-au aderat de asemenea Lord Neuberger, Lord Clarke și Lord Reed și Baro Hale). Privitor la aplicabilitatea articolului 3 din Protocolul n o 1, el a explicat că în opinia sa semnificația ordinară a cuvintelor dădea cu tărie să se creadă că statele semnatare ale Convenției se angajaseră să organizeze periodic alegeri cu scopul constituirii unui corp legislativ ales democratic și că nu aveau referendumurile în minte. Lord Hodge a indicat că din punct de vedere al jurisprudenței « lipsit de echivoc » a organelor Convenției, care sistematic declaraseră inadmisibile cererile referitoare la referendumuri, se confirma că scopul și obiectul acestui articol erau în felul acesta limitate.

Lord Hodge a concluzionat deci că nimic nu confirma cu adevărat poziția reclamanților. În particular, el a respins afirmația acestora conform căreia exista o diferență între un referendum de aderare cum ar fi celui implicat în mai multe afaceri care fusesera anterior soluționate și referendumul de secesiune aflat în cauză, estimând că în ambele cazuri o victorie a « da-ului » avea drept consecință o reducere a puterilor unui corp legislativ în favoarea altuia. Pentru Lord Hodge, faptul că referendumul privind independența se referea la o decizie politică foarte importantă nu conta, căci după el, dacă importanța politică constituia un criteriu pentru a determina că o afacere intrase în domeniul articolului 3 din Protocolul n o 1, Curtea nu ar fi judecat că alegerea președintelui Federației Ruse ieșea din domeniul de aplicare al acestei dispoziții ( Anchugov și Gladkov c. Rusia , nr. os 11157/04 și 15162/05, §§ 54-55, 4 iulie 2013).

În final, Lord Hodge a invocat concluzia adoptată de Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite în afacerea Gillot c. Franța (comunicare nr. o 932/2000, 15 iulie 2002), în care Comitetul estimase că art. 25 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice (« PIDCP ») se aplica referendumurilor de autodeterminare în Noua Caledonii (§32 mai jos). Lord Hodge a considerat totuși că diferența de redacție între art. 25 al PIDCP și articolul 3 din Protocolul n o 1 explica divergența în interpretarea domeniului de aplicare a acestor două dispoziții. La această privire, el a reamintit că în hotărârea Anchugov și Gladkov, precitată, Curtea face referință la concluzia adoptată de Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite în afacerea Yevdokimov și Rezanov c. Federația Rusă (comunicare nr. o 1410/2005, 21 martie 2011), în care comitetul estimase că art. 25 al PIDCP se aplica alegerilor prezidențiale (§32 mai jos) dar că acestea ieșeau din domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul n o 1.

Lord Neuberger era de acord cu Lord Hodge din patru motive care se refereau toate la redacția articolului. În primul rând, el considera că cuvântul « alegeri » nu cuprindea în mod natural referendumurile. În al doilea rând, ar fi fost conform lui absurd ca statele să fie obligate de o obligație de a organiza referendumuri « la intervale rezonabile ». În al treilea rând, el credea că regula conform căreia poporul avea dreptul de a vota « asupra alegerii corpului legislativ » nu implicase în mod natural că putea de asemenea alege corpul legislativ care urma să guverneze. În al patrulea rând, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului indicau după lui că articolul nu se aplica decât alegerilor direct efecte. El a concluzionat în termenii următori : « 50. (...) Recunosc o anumită atracție inițială în argumentul conform căruia, dacă o dispoziție cum ar fi art. 3 din Protocolul n o 1 era destinată să se aplice alegerii membrilor unui corp legislativ, atunci ea ar trebui a fortiori să se aplice și la întrebarea logic anterioară, și probabil mai fundamentală, a existenței sau naturii corpului legislativ însuși. Cu toate acestea, chiar și dacă am fi să nu ținem cont de faptul că alegerea cuvintelor în care articolul este redactat exclude ca el să se aplice la o asemenea întrebare, nu consider că acest argument rezistă de fapt unui examen aprofundat. Scopul articolului 3 din Protocolul n o 1 este de a asigura că membrii oricărui corp legislativ național să facă obiectul unor alegeri care trebuie să fie i) rezonabile prin frecvența lor și ii) bazate pe sufragiu universal (sau asimilate sufragiului universal). Nimic în practică sau în principiu nu justifică ca această dispoziție să se aplice unui vot asupra formei corpului legislativ. » 14 . Baro Hale, care împărtășea opinia lui Lord Hodge și Lord Neuberger, a adăugat : « 53. Dar sunt și de acord cu Lord Kerr și Lord Wilson când estimează că abordarea evolutivă a interpretării Convenției adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului dă cu tărie să se creadă că un referendum cum ar fi acesta ar putea bine să fie cuprins (...) 54. Dacă este clar totuși că art. 3 din Protocolul n o 1 impune ținerea de alegeri parlamentare la intervale regulate, se pare tot la fel clar că el nu cere organizarea unui referendum, chiar pe o chestiune atât de importantă cum este independența Scoției (...) » 15 . Lord Kerr și Lord Wilson, care erau dissideni, considerau că art. 3 din Protocolul n o 1 se aplica referendumului privind independența.

Lord Kerr nu credea că sensul obișnuit al cuvintelor folosite în acest articol arăta clar că această dispoziție nu putea fi aplicată referendumurilor. Pentru a susține poziția sa, el invoca de asemenea lucrări pregătitoare , care indicau după el că accentul pus pe corpurile legislative nu era destinat să constituie o limitare pozitivă a aplicării articolului 3 din Protocolul n o 1 doar la alegerile legislative, ci mai degrabă să exprime un drept la participare politică care nu cuprindea alegerea organelor executivului.

El a făcut în plus referință la necesitatea interpretării Convenției ca o « instrumente viu » la lumina scopului și obiectivului acesteia. El a susținut că scopul și obiectivul articolului 3 din Protocolul n o 1 trebuia să fie de a contribui la scopul general al Convenției așa cum este exprimat în preambul, care concepe garantia unui « regim politic cu adevărat democratic » ca fundament al tuturor celorlalte drepturi. El a spus că era greu de văzut cum acest scop nu putea să fie trădat dacă se permitea ca garantiile aplicabile alegerilor legislative obișnuite să nu se aplice la « acest scrutin dintre cele mai fundamentale ».

Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Lord Kerr a stabilit o distincție între referendumurile care produceau pur și simplu un efect asupra puterilor și funcționării unui corp legislativ și pe cele care determinau în mod necesar tipul de corp legislativ pe care cetățenii unui țară l-ar avea. El a continuat : « 71. (...) Hotărârea cu privire la întrebarea dacă Scoția trebuie să fie independentă este inextricabil legată de întrebarea cu privire la tipul de corp legislativ pe care îl va avea ; la întrebarea dacă va fi un Parlament suveran sau un organ ale cărui acțiuni trebuie să se limiteze la puteri care vor fi atribuite. Nu cred că se poate spune că Strasbourg a refuzat cu hotărâre să recunoască că art. 3 din Protocolul n o 1 ar trebui să acopere referendumurile care, în efectele lor, determină alegerea unui corp legislativ pentru poporul unei țări. »

El a observat că singura hotărâre care a fost adoptată de organele Convenției și care a conținut o motivație pe aceasta era cea luată în afacerea X. c. Regatul Unit, nr. o 7096/75 (decizie a Comisiei din 3 octombrie 1975, Decisions and Reports (DR) 3, p. 165), care se referea la un referendum privind menținerea Regatului Unit în cadrul Comunității Economice Europene. Comisia identificase două caracteristici ale acestui referendum care o condusesera să concluzioneze că art. 3 nu era de aplicare: se agea unei simple consultări și organizarea ei nu era nici pe departe obligatorie în dreptul intern. Lord Kerr considera că referendumul privind independența diferea pe aceste două puncte : guvernele Scoției și ale Regatului Unit conveniseră că rezultatul referendumului ar fi obligatoriu ; și legea din 2013 privind scrutinul referendar privind independența Scoției impunea obligația de a-l organiza (§24 mai jos).

Lord Kerr a concluzionat că ținând cont de poziția Curții Europene a Drepturilor Omului privind importanța vitală a unui regim politic cu adevărat democratic, ar fi de altfel ciudat să se estimeze că alegerea guvernului care va administra nu intră în sfera protecției asigurate de Convenție.

Lord Wilson s-a declarat de acord cu Lord Kerr. El a indicat că redactorii articolului 3 din Protocolul n o 1 nu aveau în minte un referendum de secesiune dar că dacă ar fi avut în gând, ar fi în mod expres prevăzut că dreptul de a vota la un asemenea referendum intra în domeniul de aplicare al acestuia. El a explicat : « 93. (...) [C]e este intrigant este că redactorii au stagnat pe o expresie – « alegerea corpului legislativ » – care, după cum am explicat, se întâmplă să fie o descriere deosebit de exactă a exercițiului la care alegătorii scoțieni s-au dedicat la 18 septembrie. Da, indirect și într-un mod generic, ar putea de asemenea să se spună că au ales « legislatorii lor », dar în orice caz, au ales « corpul lor legislativ » (...) » 22 . Privitor la jurisprudența organelor Convenției, el a spus : « 102. Procurorul General a pretins că urmând o linie clară și constantă a jurisprudenței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului concluzionase că art. 3 din Protocolul n o 1 nu se aplica referendumurilor. Este adevărat. Dar este prea ușor. Căci Curtea nu a avut niciodată ocazia să se gândească la aplicarea articolului 3 din Protocolul n o 1 la un referendum de secesiune (...) 103. Majoritatea Curții Supreme consideră că jurisprudența CEDO este (...) « lipsit de echivoc ». Sunt forțat să spun dezacordul total cu ea pe aceasta. Nu există hotărâre a CEDO relevantă pe această privință (...) »

Cu privire la chestiunea aplicabilității articolului 10, Curtea Supremă a estimat cu unanimitate că această dispoziție nu era de aplicare. Lord Hodge, ale cărui opinii ceilalți judecători le împărtășeau, a notat că organele Convenției concluzionaseră în mai multe rânduri că articolul 10 nu protejează nici dreptul de vot nici alte drepturi deja garantate de art. 3 din Protocolul n o 1 ca lex specialis . În orice caz, el considera că nimic în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu indica că formularea unei cereri pe baza articolului 10 ar permite obținerea unui drept mai larg de participare politică prin vot decât ceea ce era protejat de art. 3 din Protocolul n o 1. B. Dreptul intern relevant 24 . Legea din 2013 privind scrutinul referendar privind independența Scoției impunea obligația legală de a organiza referendumul privind independența.

Legea din 2013 privind dreptul de vot la scrutinul referendar privind independența Scoției definia condițiile de satisfăcut pentru a avea dreptul de vot la referendumul privind independența. În conformitate cu această lege, o persoană condamnată era legal incapabilă de a vota la referendumul privind independența dacă, la data referendumului, se găsea deținută într-un stabiliment penitenciar în executarea pedepsei care i se imposese. C. Textele relevante ale Consilului Europei

În 2005, Adunarea Parlamentară a Consilului Europei a adoptat Recomandarea 1704 (2005) intitulată Referendumurile : către bune practici în Europa. Adunarea Parlamentară explica că referendumul era unul dintre instrumentele permiților cetățenilor de a participa la luarea deciziilor politice. Ea observa că de câțiva ani încoace recurența la referendum în întregul statelor membre ale Consilului Europei tindea să crească. Ea recomanda recurența la referendum ca mijloc de a ancora solid legitimitatea democratică a deciziilor politice, de a consolida răspunderea instituțiilor reprezentative, de a mări deschiderea și transparența luării deciziilor și de a stimula participarea directă a corpului electoral la procesul politic.

De altfel, Codul de bună practică privind referendumurile al Comisiei de la Veneția, adoptat de Congresul pouvoirs locale și regionale în Rezoluția 235 (2007), declară că orice excludere a dreptului de vot la referendumuri trebuie să fie motivată de o interdicție din motive legate de sănătate mintală sau de condamnări penale pentru infracțiuni grave și trebuie să respecte principiul proporționalității. D. Textele de drept internațional relevant 28. art. 25 al PIDCP prevede că : « Fiecare cetățean are dreptul și posibilitatea, fără discriminare oarecare de cele menționate în art. 2 și fără restricții derizorii : a) De a participa la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților liberi aleși ; b) De a vota și fi ales, în cadrul alegerilor periodice, corecte, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor ; c) De a accesa, în condiții generale de egalitate, funcțiile publice ale țării sale. » 29. art. 2 enunță un angajament de a respecta drepturile recunoscute în Pact fără discriminare oarecare.

În Observația sa Generală nr. o 25 (57), Comitetul pentru Drepturile Omului explică că drepturile recunoscute de art. 25 sunt legate de dreptul popoarelor de a se autodetermina. El adaugă că art. 1 al Pactului recunoaște popoarelor dreptul de a-și determina liber statutul politic și de a-și alege forma constituției sau a guvernului lor și că art. 25 tratează dreptul cetățenilor, individual, de a participa la procesele care reprezintă conducerea afacerilor publice. El precizează că cetățenii participă direct la conducerea afacerilor publice când sunt membri ai organelor legislative sau dețin funcții publice. Comitetul continuă în felul următor : « 6. (...) Cetățenii participă de asemenea direct la conducerea afacerilor publice când aleg sau modifică forma constituției lor, sau decid asupra chestiunilor publice prin referendum sau orice alt proces electoral efectuat în conformitate cu alineatul b). »

Comitetul pentru Drepturile Omului adaugă că în cazurile în care este prevăzut un mod de participare directă a cetățenilor, nicio distincție nu ar trebui să fie făcută din motivele menționate în art. 2 și nicio restricție derioasă nu ar trebui să fie impusă. 32 . În comunicarea Gillot c. Franța (comunicare nr. o 932/2000, 15 iulie 2002), Comitetul pentru Drepturile Omului a admis că o cerere referitoare la referendumuri organizate în Noua Caledonii în cadrul unui proces de autodeterminare introu în domeniul de aplicare al articolului 25. În comunicarea Yevdokimov și Rezanov c. Federația Rusă (comunicare nr. o 1410/2005, 21 martie 2011), Comitetul pentru Drepturile Omului a concluzionat că art. 25 se aplica atunci când cererea se referea la alegeri prezidențiale. PLÂNGERI

Invocând art. 10 din Convenție și art. 3 din Protocolul n o 1, reclamații se plâng că au fost lovit de o « interdicție generală » de a vota la referendumul privind independența.

Ținând cont de asemănarea factuală și juridică a celor două cereri, Curtea decide să le unească, așa cum îi permite art. 42 § 1 al regulamentului Curții (« regulamentul »). B. art. 3 din Protocolul n o 1

Reclamații susțin că « interdicția generală » împiedicând deținuții condamnați de a vota la referendumul privind independența a adus o violare a drepturilor lor așa cum sunt protejate de art. 3 din Protocolul n o 1 la Convenție. 36. art. 3 din Protocolul n o 1 este redactat în felul următor : « Statele parte se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în condiții care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ. » 1. Pozițiile părților

Guvernul susține că cererea este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și ale Protocoalelor sale deoarece după el referendumul privind independența nu introu în domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul n o 1. El susține deci că această cerere ar trebui să fie declarată inadmisibilă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

La această privire, el se bazează pe raționamentul dezvoltat de majoritate la Curtea Supremă. Potrivit Guvernului, aceasta a spus, pe scurt, că pe baza sensului obișnuit al cuvintelor în care era redactat, art. 3 din Protocolul n o 1 nu s-ar aplica referendumurilor și ea ar fi adăugat că această interpretare se găsea în o linie constantă a jurisprudenței care ar fi început cu decizia X. c. Regatul Unit ((dec.), nr. o 7096/75, 3 octombrie 1975) și ar fi luat sfârșit cu decizia McLean și Cole c. Regatul ‑ Unit ((dec.), nr. os 12626/13 și 2522/12, 11 iunie 2013, §10-14 mai jos).

Din parte lor, reclamații susțin că Curtea ar trebui să respingă argumentele Guvernului din motivele care după ei au fost expuse de minoritate la Curtea Supremă, și anume că sensul obișnuit al articolului 3 din Protocolul n o 1 ar lipsi de claritate, că scopul general al Convenției ar tinde la garantia unui « regim politic cu adevărat democratic », că acest scop ar fi la sensul lor trădat dacă s-ar împiedica ca garantiile care valau pentru alegerile legislative obișnuite să nu se aplice la « acest scrutin dintre cele mai fundamentale », și că motivația dezvoltată în jurisprudența invocată de Guvern ar fi fie insuficientă fie nu ar acoperi referendumul privind independența (§15-22 mai jos). 2. Aprecierea Curții

Principala chestiune pe care Curtea trebuie să o soluționeze este aceea de a ști dacă se poate considera că referendumul privind independența introu în domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul n o 1. La această privire, Curtea reamintește că organele Convenției nu au estimat până în prezent că redacția articolului 3 din Protocolul n o 1 era în vreun fel ambiguă. Dimpotrivă, ele au spus fără echivoc că articolul nu se aplica decât alegerilor referitoare la alegerea corpului legislativ și nu la referendumuri ( X. c. Regatul Unit , decizie precitată, Bader c. Austria (dec.), nr. o 26633/95, decizie a Comisiei din 15 mai 1996, nepublicată, Nurminen și alții c. Finlanda (dec.), nr. o 27881/95, 26 februarie 1997, Castelli și alții c. Italia , nr. os 35790/97 și 38438/97, decizie a Comisiei din 14 septembrie 1998, DR 94, p. 102, Hilbe c. Liechtenstein (dec.), nr. o 31981/96, CEDO 1999 ‑ VI, Borghi c. Italia (dec.), nr. o 54767/00, CEDO 2002 ‑ V (fragmente), Ž. c. Letonia , nr. o 14755/03, 24 ianuarie 2008, Niedzwiedz c. Polonia (dec.), nr. o 1345/06, 11 martie 2008, și McLean și Cole , decizie precitată, § 32). Departe de a micșora autoritatea acestor decizii, scurta motivație care se găsește expusă în ele indică cu tărie că atât Curtea cât și fosta Comisie au considerat că această chestiune era clar rezolvată.

Este adevărat că, cum au observat Lord Kerr și Lord Wilson, în cursul referendumului privind independența, poporul scoțian a votat efectiv pentru a determina tipul de corp legislativ care urma să fie al său. Deci, se poate părea la prima vedere anormal ca un asemenea referendum să nu intre în domeniul protecției oferite de art. 3 din Protocolul n o 1, spre deosebire de scrutinele referitoare la alegerea corpului legislativ . Această concluzie este totuși în acord cu redacția articolului – mai restrictivă decât art. 25 al PIDCP – și cu interpretarea constantă pe care o dau organele Convenției. Deși acestea nu au trebuit până în prezent să studieze cazul unui referendum de secesiune, ele au trebuit să cunoască o serie de afaceri referitoare la referendumuri privind aderarea statelor contractante la Uniunea Europeană sau menținerea lor în cadrul Uniunii (a se vedea afacerile X. c. Regatul Unit, Nurminen și alții c. Finlanda, Ž. c. Letonia și Niedzwiedz c. Polonia , toate precitate). În fiecare dintre aceste afaceri de asemenea, poporul a votat pentru a determina tipul de corp legislativ care ar fi al său, dar organele Convenției nu au considerat că acest factor să fie suficient pentru a face ca referendumurile să intre în domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul n o 1.

Atâta vreme cât există numeroase moduri de a organiza și de a face funcționa sistemele electorale și o multitudine de diferențe în cadrul Europei în special în evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică pe care fiecare stat contractant trebuie să o încorporeze în propria viziune asupra democrației (a se vedea, de exemplu, Scoppola c. Italia (nr. o 3) [GC], nr. o 126/05, § 83, 22 mai 2012 și Hirst c. Regatul Unit (nr. o 2) [GC], nr. o 74025/01, § 61, CEDO 2005 ‑ IX), Curtea nu exclude posibilitatea ca un proces democratic descris ca « referendum » de un stat contractant să poată potențial cădea sub art. 3 din Protocolul n o 1 ( McLean și Cole , decizie precitată, § 33). Cu toate acestea, pentru ca să fie în felul acesta, trebuie ca procesul spus să aibă loc « la intervale rezonabile, (...), cu scrutin secret, în condiții care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ. ». Este adevărat că în afacerea X. c. Regatul Unit , precitată, Comisia a menționat faptul că referendumul în cauză era o simplă consultare al cărei organizare nu era nici pe departe obligatorie în dreptul intern. Dacă acești factori au consolidat concluzia adoptată de Comisie conform căreia referendumul nu introu în domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul n o 1, nu apare totuși că ei au jucat un rol decisiv ; ceea ce a fost determinant este că referendumul « nu constituia o alegere referitoare la alegerea corpului legislativ » și, având în vedere jurisprudența Comisiei și a Curții, la fel stă cu referendumul aflat în cauză în speța de față.

Rezultă că cererea ridicate de reclamații sub unghiul articolului 3 din Protocolul n o 1 este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și ale Protocoalelor sale în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4. C. art. 10

Reclamații susțin în plus că « interdicția generală » împiedicând deținuții condamnați de a vota la referendumul privind independența a adus o violare a drepturilor lor protejate de art. 10 din Convenție. 45. art. 10 este redactat în felul următor : « 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare a frontierelor. Prezentul articol nu împiedică statele de a supune întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizări. 2. Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate națională, pentru integritate teritorială sau pentru siguranță publică, pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea crimei, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătoare. » 1. Pozițiile părților

Guvernul susține că potrivit jurisprudenței Curții și a fostei Comisii, art. 10 nu protejează dreptul de vot. El adaugă că dreptul de vot fiind după el în mod expres protejat de articolul 3 din Protocolul n o 1 ( lex specialis ), nu trebuie interpretată art. 10 ( lex generalis ) ca fiind cuprinsă în acest domeniu.

Reclamații, din parte lor, estimează că Curtea ar trebui să concluzioneze că cererile lor introu în domeniul de aplicare al articolului 10 deoarece după ei, o asemenea decizie ar asigura armonizarea Convenției cu PIDCP, ar da efect scopului și obiectivului Convenției așa cum sunt exprimate în preambulul ei și ar permite ca drepturile protejate de articolul 10 să fie « concrete și efective ». 2. Aprecierea Curții

Organele Convenției au concluzionat de mai multe ori că art. 10 nu protejează dreptul de vot, fie pentru o alegere fie pentru un referendum ( X. c. Țări de Jos (dec.), nr. o 6573/74, 19 decembrie 1974, X. c. Regatul Unit , decizie precitată, Luksch c. Italia (dec.), nr. o 27614/95, 21 mai 1997, și Baskauskaite c. Lituania (dec.), nr. o 41090/98, 21 octombrie 1998).

Rezultă că cererea formulată de reclamații sub unghiul articolului 10 este de asemenea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și ale Protocoalelor sale în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Hotărăște să unească cererile ; Le declară inadmisibile. Realizat în limba engleză apoi comunicat în scris la 6 iulie 2017. Abel Campos Kristina Pardalos Grefier Președinte

Les requérants, M. Leslie Moohan et M. Andrew Gillon, sont nés respectivement en 1982 et en 1968. Tous deux sont des ressortissants britanniques qui purgent actuellement une peine d’emprisonnement à vie pour meurtre. Ils ont été représentés devant la Cour par M e Kelly, de Taylor & Kelly, un cabinet d’avocats à Coatbridge.

Le gouvernement britannique (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me M. Valchero, du ministère des Affaires étrangères et du Commonwealth. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le référendum sur l’indépendance

Le 15 octobre 2012, le gouvernement écossais et le gouvernement du Royaume-Uni signèrent un accord (« l’accord d’Édimbourg ») portant sur un référendum relatif à l’indépendance de l’Écosse (« le référendum sur l’indépendance »). Les deux gouvernements s’engagèrent à respecter le résultat qui sortirait des urnes à l’issue de ce référendum.

Le 27 juin 2013, le Parlement écossais adopta le projet de loi sur le droit de vote au scrutin référendaire sur l’indépendance de l’Écosse ( Scottish Independence Referendum Franchise Bill ), qui définissait les conditions à remplir pour avoir le droit de voter lors du référendum sur l’indépendance. Ce texte privait du droit de voter les détenus condamnés qui étaient en détention. Le 8 août 2013, la loi sur le droit de vote au scrutin référendaire sur l’indépendance de l’Écosse (« la loi sur le droit de vote au référendum ») entra en vigueur.

Les requérants, se voyant ainsi interdits de vote lors du scrutin référendaire sur l’indépendance à raison de leur incarcération, demandèrent un contrôle juridictionnel de la loi sur le droit de vote au référendum. Ils avancèrent entre autres que cette loi était incompatible avec leurs droits tels que protégés par l’article 10 de la Convention et par l’article 3 du Protocole n o 1.

Ces demandes furent rejetées par l’ Outer House de la Court of Session le 19 décembre 2013 et un recours fut écarté par l’ Inner House de la Court of Session le 2 juillet 2014. Ces deux juridictions estimèrent que ni l’article 10 ni l’article 3 du Protocole n o 1 ne s’appliquaient au référendum sur l’indépendance.

Le 24 juillet 2014, la Cour suprême rejeta à la majorité (cinq voix contre deux) le recours formé par les requérants, sans motiver sa décision.

Le 18 septembre 2014, le référendum sur l’indépendance eut lieu. Lors de ce scrutin, on enregistra un taux de participation de quatre-vingt-cinq pour cent. Les électeurs étaient appelés à décider si l’Écosse devait être un pays indépendant. Ils votèrent « non » à cinquante-cinq pour cent des voix contre quarante-cinq pour cent. 2. Les motifs du rejet du recours par la Cour suprême 10 . Le 17 décembre 2014, la Cour suprême communiqua les motifs pour lesquels elle avait rejeté le recours des requérants. Lord Hodge livra l’opinion dominante de la majorité (à laquelle souscrivaient aussi Lord Neuberger, Lord Clarke et Lord Reed ainsi que la baronne Hale). Concernant l’applicabilité de l’article 3 du Protocole n o 1, il expliqua qu’à son avis la signification ordinaire des mots donnait fortement à penser que les États signataires de la Convention s’étaient engagés à organiser périodiquement des élections en vue de la constitution d’un corps législatif démocratiquement élu et qu’ils n’avaient pas les référendums à l’esprit. Lord Hodge indiqua qu’au vu de la jurisprudence « non équivoque » des organes de la Convention, lesquels avaient systématiquement déclaré irrecevables les griefs relatifs à des référendums, il se confirmait que l’objet et le but de cet article étaient ainsi limités.

Lord Hodge conclut donc que rien n’étayait véritablement la position des requérants. En particulier, il rejeta leur assertion selon laquelle il existait une différence entre un référendum d’adhésion tel que celui qui avait été en jeu dans un certain nombre d’affaires qui avaient auparavant été tranchées et le référendum de sécession en cause en l’occurrence, estimant que dans un cas comme dans l’autre une victoire du « oui » avait pour conséquence une réduction des pouvoirs d’un corps législatif en faveur d’un autre. Pour Lord Hodge, le fait que le référendum sur l’indépendance concernait une décision politique très importante n’entrait pas en ligne de compte, car selon lui, si l’importance politique constituait un critère permettant de déterminer qu’une affaire relevait de l’article 3 du Protocole n o 1, la Cour n’aurait pas jugé que l’élection du président de la Fédération de Russie sortait du champ d’application de cette disposition ( Anchugov et Gladkov c. Russie , n os 11157/04 et 15162/05, §§ 54-55, 4 juillet 2013).

Enfin, Lord Hodge évoqua la conclusion rendue par le Comité des droits de l’homme des Nations unies dans l’affaire Gillot c. France (communication n o 932/2000, 15 juillet 2002), dans laquelle le Comité avait estimé que l’article 25 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques (« PIDCP ») s’appliquait aux référendums d’autodétermination en Nouvelle-Calédonie (paragraphe 32 ci-dessous). Lord Hodge considéra toutefois que la différence de libellé entre l’article 25 du PIDCP et l’article 3 du Protocole n o 1 expliquait la divergence dans l’interprétation du champ d’application de ces deux dispositions. À cet égard, il rappela que dans l’arrêt Anchugov et Gladkov, précité, la Cour avait fait référence à la conclusion rendue par le Comité des droits de l’homme des Nations unies dans l’affaire Yevdokimov et Rezanov c. Fédération de Russie (communication n o 1410/2005, 21 mars 2011), dans laquelle le comité avait estimé que l’article 25 du PIDCP s’appliquait aux élections présidentielles (paragraphe 32 ci-dessous) mais que celles-ci sortaient du champ d’application de l’article 3 du Protocole n o 1.

Lord Neuberger était d’accord avec Lord Hodge pour quatre raisons qui tenaient toutes au libellé de l’article. En premier lieu, il considérait que le mot « élections » ne recouvrait pas naturellement les référendums. En deuxième lieu, il aurait été selon lui absurde que des États fussent tenus par une obligation d’organiser des référendums « à des intervalles raisonnables ». En troisième lieu, il pensait que la règle voulant que le peuple fût en droit de voter « sur le choix du corps législatif » n’impliquait pas naturellement qu’il pouvait aussi choisir le corps législatif qui allait gouverner. En quatrième lieu, les décisions de la Cour européenne des droits de l’homme indiquaient à son avis que l’article ne s’appliquait qu’aux élections directement effectives. Il conclut dans les termes suivants : « 50. (...) Je reconnais un certain attrait initial à l’argument selon lequel, si une disposition telle que l’article 3 du Protocole n o 1 est destinée à s’appliquer au choix des membres d’un corps législatif, alors elle devrait a fortiori s’appliquer aussi à la question logiquement antérieure, et sans doute plus fondamentale, de l’existence ou de la nature du corps législatif lui-même. Cependant, même compte non tenu du fait que le choix des mots dans lesquels cet article est libellé exclut qu’il s’applique à pareille question, je ne considère pas que cet argument résiste en réalité à un examen poussé. La finalité de l’article 3 du Protocole n o 1 est de veiller à ce que les membres de tout corps législatif national fassent l’objet d’élections qui doivent être i) raisonnables par leur fréquence et ii) fondées sur le suffrage universel (ou assimilé au suffrage universel). Rien dans la pratique ou dans le principe ne justifie que cette disposition doive s’appliquer à un vote sur la forme du corps législatif. » 14 . La baronne Hale, qui partageait l’opinion de Lord Hodge et Lord Neuberger, ajouta : « 53. Mais je suis aussi d’accord avec Lord Kerr et Lord Wilson lorsqu’ils estiment que l’approche évolutive de l’interprétation de la Convention adopté par la Cour européenne des droits de l’homme laisse fortement penser qu’un référendum tel que celui-ci pourrait bien y être compris (...) 54. S’il est clair toutefois que l’article 3 du Protocole n o 1 impose la tenue d’élections parlementaires à intervalles réguliers, il apparaît tout aussi clairement qu’il n’exige pas l’organisation d’un référendum, même sur une question aussi importante que celle de l’indépendance de l’Écosse (...) » 15 . Lord Kerr et Lord Wilson, qui étaient dissidents, considéraient que l’article 3 du Protocole n o 1 s’appliquait au référendum sur l’indépendance.

Lord Kerr ne pensait pas que le sens ordinaire des mots employés dans cet article montrait clairement que cette disposition ne pouvait pas s’appliquer aux référendums. À l’appui de sa position, il invoqua aussi les travaux préparatoires , qui indiquaient selon lui que l’accent mis sur les corps législatifs n’était pas censé constituer une limitation positive à l’application de l’article 3 du Protocole n o 1 aux seules élections législatives, mais plutôt exprimer un droit à la participation politique qui n’englobait pas l’élection des organes de l’exécutif.

Il fit en outre référence à la nécessité d’interpréter la Convention comme un « instrument vivant » à la lumière de son objet et de son but. Il avança que l’objet et le but de l’article 3 du Protocole n o 1 devaient être de contribuer à la finalité générale de la Convention telle qu’exprimée dans le préambule, qui conçoit la garantie d’un « régime politique véritablement démocratique » comme le fondement de tous les autres droits. Il dit qu’il était difficile de voir comment cette finalité pouvait ne pas être trahie si l’on empêchait les garanties applicables aux élections législatives ordinaires de s’appliquer à « ce scrutin des plus fondamentaux ».

En ce qui concerne la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, Lord Kerr établit une distinction entre les référendums qui produisaient simplement un effet sur les pouvoirs et le fonctionnement d’un corps législatif et ceux qui déterminaient nécessairement le type de corps législatif que les citoyens d’un pays auraient. Il poursuivit : « 71. (...) La décision sur la question de savoir si l’Écosse doit être indépendante est inextricablement liée à la question du type de corps législatif qui sera le sien ; à la question de savoir s’il s’agira d’un Parlement souverain ou d’un organe dont l’action devra se limiter aux pouvoirs qui lui seront dévolus. Je ne pense pas que l’on puisse dire que Strasbourg ait résolument refusé de reconnaître que l’article 3 du Protocole n o 1 devrait couvrir les référendums qui, dans leurs effets, déterminent le choix d’un corps législatif pour le peuple d’un pays. »

Il observa que la seule décision qui ait été rendue par les organes de la Convention et qui contenait une motivation sur ce point était celle prise dans l’affaire X. c. Royaume-Uni, n o 7096/75 (décision de la Commission du 3 octobre 1975, Décisions et Rapports (DR) 3, p. 165), qui concernait un référendum sur le maintien du Royaume-Uni au sein de la Communauté économique européenne. La Commission avait identifié deux caractéristiques de ce référendum qui l’avaient conduite à conclure que l’article 3 ne trouvait pas à s’appliquer en l’occurrence : il s’agissait d’une simple consultation et son organisation n’était nullement obligatoire en droit interne. Lord Kerr considéra que le référendum sur l’indépendance différait sur ces deux points : les gouvernements écossais et du Royaume-Uni avaient convenu que le résultat du référendum serait contraignant ; et la loi de 2013 sur le scrutin référendaire sur l’indépendance de l’Écosse imposait l’obligation de l’organiser (paragraphe 24 ci-dessous).

Lord Kerr conclut que compte tenu de la position de la Cour européenne des droits de l’homme concernant l’importance vitale d’un régime politique véritablement démocratique, il serait au demeurant singulier d’estimer que le choix du gouvernement qui va vous administrer n’entre pas dans la sphère de la protection assurée par la Convention.

Lord Wilson se déclara d’accord avec Lord Kerr. Il indiqua que les rédacteurs de l’article 3 du Protocole n o 1 n’avaient pas à l’esprit un référendum de sécession mais que s’ils y avaient pensé, ils auraient expressément prévu que le droit de voter lors de pareil référendum entrait dans son champ d’application. Il expliqua : « 93. (...) [C]e qui intrigue, c’est que les rédacteurs se soient arrêtés sur une expression – « choix du corps législatif » – qui, comme je l’ai expliqué, se trouve être une description particulièrement juste de l’exercice auquel les électeurs écossais se sont livrés le 18 septembre. Oui, indirectement et de manière générique, on pourrait également dire qu’ils ont choisi leurs « législateurs », mais en toute hypothèse, ils ont choisi leur « corps législatif » (...) » 22 . À propos de la jurisprudence des organes de la Convention, il dit : « 102. Le Procureur général a prétendu que suivant une ligne de jurisprudence claire et constante, la Cour européenne des droits de l’homme concluait que l’article 3 du Protocole n o 1 ne s’appliquait pas aux référendums. C’est vrai. Mais c’est trop facile. Car la Cour n’a jamais eu l’occasion de se pencher sur l’application de l’article 3 du Protocole n o 1 à un référendum de sécession (...) 103. La majorité de la Cour suprême considère que la jurisprudence de la CEDH est (...) « non équivoque ». Je suis contraint de dire mon total désaccord avec elle sur ce point. Il n’existe pas de décision de la CEDH pertinente à ce sujet (...) »

Sur la question de l’applicabilité de l’article 10, la Cour suprême estima à l’unanimité que cette disposition ne trouvait pas à s’appliquer. Lord Hodge, dont les autres juges partageaient l’opinion, nota que les organes de la Convention avaient conclu à plusieurs reprises que l’article 10 ne protégeait ni le droit de vote ni d’autres droits déjà garantis par l’article 3 du Protocole n o 1 en tant que lex specialis . En tout état de cause, il considéra que rien dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme n’indiquait que formuler un grief sur le terrain de l’article 10 permettrait d’obtenir un droit de participation politique par le vote plus large que celui qui était protégé par l’article 3 du Protocole n o 1. B. Le droit interne pertinent 24 . La loi de 2013 sur le scrutin référendaire sur l’indépendance de l’Écosse imposait l’obligation légale d’organiser le référendum sur l’indépendance.

La loi de 2013 sur le droit de vote au scrutin référendaire sur l’indépendance de l’Écosse définissait les conditions à remplir pour avoir le droit de voter lors du référendum sur l’indépendance. En application de cette loi, une personne condamnée était légalement incapable de voter au référendum sur l’indépendance si, à la date du référendum, elle se trouvait détenue dans un établissement pénitentiaire en exécution de la peine qui lui avait été imposée. C. Les textes pertinents du Conseil de l’Europe

En 2005, l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe adopta la Recommandation 1704 (2005) intitulée Référendums : vers de bonnes pratiques en Europe. L’Assemblée parlementaire y expliquait que le référendum était l’un des instruments permettant aux citoyens de participer à la prise de décision politique. Elle notait que depuis quelques années le recours au référendum dans l’ensemble des États membres du Conseil de l’Europe tendait à progresser. Elle recommandait le recours au référendum en tant que moyen d’ancrer solidement la légitimité démocratique des décisions politiques, de renforcer la responsabilité des institutions représentatives, d’accroître l’ouverture et la transparence de la prise de décision et de stimuler la participation directe du corps électoral au processus politique.

Par ailleurs, le Code de bonne conduite en matière référendaire de la Commission de Venise, adopté par le Congrès des pouvoirs locaux et régionaux dans la Résolution 235 (2007), déclare que toute exclusion du droit de vote aux référendums doit être motivée par une interdiction pour des motifs liés à la santé mentale ou à des condamnations pénales pour des délits graves et doit respecter le principe de la proportionnalité. D. Les textes de droit international pertinents

L’article 25 du PIDCP dispose que : « Tout citoyen a le droit et la possibilité, sans aucune des discriminations visées à l’article 2 et sans restrictions déraisonnables : a) De prendre part à la direction des affaires publiques, soit directement, soit par l’intermédiaire de représentants librement choisis ; b) De voter et d’être élu, au cours d’élections périodiques, honnêtes, au suffrage universel et égal et au scrutin secret, assurant l’expression libre de la volonté des électeurs ; c) D’accéder, dans des conditions générales d’égalité, aux fonctions publiques de son pays. »

L’article 2 énonce un engagement à respecter les droits reconnus dans le Pacte sans distinction aucune.

Dans son Observation générale n o 25 (57), le Comité des droits de l’homme explique que les droits reconnus par l’article 25 sont liés au droit des peuples de disposer d’eux-mêmes. Il ajoute que l’article 1 du Pacte reconnaît aux peuples le droit de déterminer librement leur statut politique et de choisir la forme de leur constitution ou de leur gouvernement et que l’article 25 traite du droit des citoyens à titre individuel de participer aux processus qui représentent la direction des affaires publiques. Il précise que les citoyens participent directement à la direction des affaires publiques lorsqu’ils sont membres des organes législatifs ou détenteurs de fonctions publiques. Le Comité poursuit ainsi : « 6. (...) Les citoyens participent aussi directement à la direction des affaires publiques lorsqu’ils choisissent ou modifient la forme de leur constitution, ou décident de questions publiques par voie de référendum ou tout autre processus électoral effectué conformément à l’alinéa b). »

Le Comité des droits de l’homme ajoute que dans les cas où un mode de participation directe des citoyens est prévu, aucune distinction ne devrait être établie pour les motifs mentionnés à l’article 2 et aucune restriction déraisonnable ne devrait être imposée. 32 . Dans la communication Gillot c. France (communication n o 932/2000, 15 juillet 2002), le Comité des droits de l’homme a admis qu’un grief relatif à des référendums organisés en Nouvelle-Calédonie dans le cadre d’un processus d’autodétermination entrait dans le champ d’application de l’article 25. Dans la communication Yevdokimov et Rezanov c. Fédération de Russie (communication n o 1410/2005, 21 mars 2011), le Comité des droits de l’homme a conclu que l’article 25 s’appliquait lorsque le grief concernait des élections présidentielles. GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention et l’article 3 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent d’avoir été frappés par une « interdiction générale » de voter au référendum sur l’indépendance. EN DROIT A. Jonction des requêtes

Compte tenu de la similarité factuelle et juridique des deux requêtes, la Cour décide de les joindre, comme le lui permet l’article 42 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »). B. Article 3 du Protocole n o 1

Les requérants soutiennent que l’« interdiction générale » empêchant les détenus condamnés de voter au référendum sur l’indépendance a emporté violation de leurs droits tels que protégés par l’article 3 du Protocole n o 1 à la Convention.

L’article 3 du Protocole n o 1 est ainsi libellé : « Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. » 1. Thèses des parties

Le Gouvernement soutient que le grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et de ses Protocoles car selon lui le référendum sur l’indépendance n’entre pas dans le champ d’application de l’article 3 du Protocole n o 1. Il avance donc que ce grief devrait être déclaré irrecevable en vertu de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 38. À cet égard, il s’appuie sur le raisonnement développé par la majorité à la Cour suprême. Selon le Gouvernement, celle-ci a dit, en résumé, que sur la base du sens ordinaire des mots dans lesquels il était libellé, l’article 3 du Protocole n o 1 ne s’appliquerait pas aux référendums et elle aurait ajouté que cette interprétation se retrouvait dans une ligne de jurisprudence constante qui aurait commencé avec la décision X. c. Royaume-Uni ((déc.), n o 7096/75, 3 octobre 1975) et aurait pris fin avec la décision McLean et Cole c. Royaume ‑ Uni ((déc.), n os 12626/13 et 2522/12, 11 juin 2013, paragraphes 10-14 ci-dessus).

De leur côté, les requérants arguent que la Cour devrait rejeter les arguments du Gouvernement pour les raisons qui ont selon eux été exposées par la minorité à la Cour suprême, à savoir que le sens ordinaire de l’article 3 du Protocole n o 1 manquerait de clarté, que la finalité générale de la Convention tendrait à la garantie d’un « régime politique véritablement démocratique », que cette finalité serait à son sens trahie si l’on empêchait les garanties qui valent pour des élections législatives ordinaires de s’appliquer à « ce scrutin des plus fondamentaux », et que la motivation développée dans la jurisprudence qu’invoque le Gouvernement soit serait insuffisante soit ne couvrirait pas le référendum sur l’indépendance (paragraphes 15-22 ci-dessus). 2. Appréciation de la Cour

La principale question que la Cour doit trancher est celle de savoir si l’on peut considérer que le référendum sur l’indépendance entre dans le champ d’application de l’article 3 du Protocole n o 1. À cet égard, la Cour rappelle que les organes de la Convention n’ont pas à ce jour estimé que le libellé de l’article 3 du Protocole n o 1 fut de quelque manière que ce fût ambigu. Au contraire, ils ont dit sans équivoque que cet article ne s’appliquait qu’aux élections portant sur le choix du corps législatif et non aux référendums ( X. c. Royaume-Uni , décision précitée, Bader c. Autriche (déc.), n o 26633/95, décision de la Commission du 15 mai 1996, non publiée, Nurminen et autres c. Finlande (déc.), n o 27881/95, 26 février 1997, Castelli et autres c. Italie , n os 35790/97 et 38438/97, décision de la Commission du 14 septembre 1998, DR 94, p. 102, Hilbe c. Liechtenstein (déc.), n o 31981/96, CEDH 1999 ‑ VI, Borghi c. Italie (déc.), n o 54767/00, CEDH 2002 ‑ V (extraits), Ž. c. Lettonie , n o 14755/03, 24 janvier 2008, Niedzwiedz c. Pologne (déc.), n o 1345/06, 11 mars 2008, et McLean et Cole , décision précitée, § 32). Loin d’amoindrir l’autorité de ces décisions, la brièveté de la motivation qui s’y trouve exposée indique avec force que tant la Cour que l’ancienne Commission ont considéré que cette question était clairement tranchée.

Il est vrai que, comme Lord Kerr et Lord Wilson l’ont observé, lors du référendum sur l’indépendance, le peuple écossais a effectivement voté pour déterminer le type de corps législatif qui allait être le sien. Dès lors, il peut paraître à première vue anormal que pareil référendum n’entre pas dans le champ de la protection offerte par l’article 3 du Protocole n o 1, contrairement aux scrutins portant sur le choix du corps législatif . Cette conclusion est toutefois en accord avec le libellé de l’article – plus restrictif que l’article 25 du PIDCP – ainsi qu’avec l’interprétation constante qu’en font les organes de la Convention. Bien que ceux-ci n’aient pas à ce jour eu à étudier le cas d’un référendum de sécession, ils ont eu à connaître d’un certain nombre d’affaires concernant des référendums portant sur l’adhésion d’États contractants à l’Union européenne ou sur leur maintien au sein de l’Union (voir les affaires X. c. Royaume-Uni, Nurminen et autres c. Finlande, Ž. c. Lettonie et Niedzwiedz c. Pologne , toutes précitées). Dans chacune de ces affaires aussi, le peuple a voté pour déterminer le type de corps législatif qui serait le sien, mais les organes de la Convention n’ont pas considéré que ce facteur fût suffisant pour faire entrer les référendums dans le champ d’application de l’article 3 du Protocole n o 1.

Dès lors qu’il existe de nombreuses manières d’organiser et de faire fonctionner les systèmes électoraux et une multitude de différences au sein de l’Europe notamment dans l’évolution historique, la diversité culturelle et la pensée politique qu’il incombe à chaque État contractant d’incorporer dans sa propre vision de la démocratie (voir, par exemple, Scoppola c. Italie (n o 3) [GC], n o 126/05, § 83, 22 mai 2012 et Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) [GC], n o 74025/01, § 61, CEDH 2005 ‑ IX), la Cour n’exclut pas la possibilité qu’un processus démocratique décrit comme un « référendum » par un État contractant puisse potentiellement relever de l’article 3 du Protocole n o 1 ( McLean et Cole , décision précitée, § 33). Néanmoins, pour que tel soit le cas, il faut que ledit processus ait lieu « à intervalles raisonnables, (...), au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. ». Il est vrai que dans l’affaire X. c. Royaume-Uni , précitée, la Commission a mentionné le fait que le référendum en question était une simple consultation dont l’organisation n’était nullement obligatoire en droit interne. Si ces facteurs ont étayé la conclusion rendue par la Commission selon laquelle le référendum n’entrait pas dans le champ d’application de l’article 3 du Protocole n o 1, il n’apparaît toutefois pas qu’ils aient joué un rôle décisif ; ce qui a été déterminant, c’est que le référendum « ne constituait pas une élection relative au choix du corps législatif » et, au regard de la jurisprudence de la Commission et de la Cour, il en va de même du référendum en cause en l’espèce.

Il en résulte que le grief soulevé par les requérants sous l’angle de l’article 3 du Protocole n o 1 est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et de ses Protocoles au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’il doit être rejeté en vertu de l’article 35 § 4. C. Article 10

Les requérants soutiennent en outre que l’« interdiction générale » empêchant les détenus condamnés de voter au référendum sur l’indépendance a emporté violation de leurs droits protégés par l’article 10 de la Convention.

L’article 10 est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. » 1. Thèses des parties

Le Gouvernement soutient qu’en vertu de la jurisprudence de la Cour et de l’ancienne Commission, l’article 10 ne protège pas le droit de vote. Il ajoute que le droit de vote étant selon lui expressément protégé par l’article 3 du Protocole n o 1 (la lex specialis ), il ne faut pas interpréter l’article 10 (la lex generalis ) comme s’immisçant dans ce domaine.

Les requérants, de leur côté, estiment que la Cour devrait conclure que leurs griefs entrent dans le champ d’application de l’article 10 parce qu’à leurs yeux, pareille décision assurerait l’harmonisation de la Convention avec le PIDCP, donnerait effet au but et à l’objet de la Convention tels qu’exprimés dans son préambule et permettrait que les droits protégés par l’article 10 soient « concrets et effectifs ». 2. Appréciation de la Cour

Les organes de la Convention ont conclu à maintes reprises que l’article 10 ne protégeait pas le droit de vote, que ce fût pour une élection ou pour un référendum ( X. c. Pays-Bas (déc.), n o 6573/74, 19 décembre 1974, X. c. Royaume-Uni , décision précitée, Luksch c. Italie (déc.), n o 27614/95, 21 mai 1997, et Baskauskaite c. Lituanie (déc.), n o 41090/98, 21 octobre 1998).

Il s’ensuit que le grief formulé par les requérants sous l’angle de l’article 10 est également incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et de ses Protocoles au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’il doit être rejeté en vertu de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Fait en anglais puis communiqué par écrit le 6 juillet 2017. Abel Campos Kristina Pardalos Greffier Présidente