MINAS c. GRÈCE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 42524/14 Emmanouil MINAS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 12 septembrie 2017 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Pauliine Koskelo, Tim Eicke, judecători, și Renata Degener, adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 21 mai 2014, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Emmanouil Minas, este un cetățean grec născut în 1951 și rezident în Rhodes. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Pantelidis, avocat în baroul Rhodes. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 iulie 2006, dl Ch. și dl A.Ch. au depus plângere împotriva reclamantului pentru denunțarea judiciară falsă. La 6 august 2007, s-au inițiat urmăriri penale împotriva reclamantului. După două amânări la 7 ianuarie 2009 și 12 martie 2010, Tribunalul a avut loc la 11 februarie 2011, data la care tribunalul corecțional din Rhodes, compus din trei judecători ( La 3 aprilie 2012, procurorul a recurs la hotărârea. La 3 aprilie 2012, tribunalul penal al Dodecanesei, compus din trei judecători (inclusiv din trei judecători ai Curții de apel penale) a infirmat hotărârea atacată și l-a condamnat pe recurentul șefului de denunțarea judiciară falsă (hotărârea 140/2012). În octombrie 2012, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii nr. 140/2012 a Tribunalului de apel penal. La 31 ianuarie 2013, Curtea de Casație a clasat hotărârea atacată și a trimis cauza în fața Tribunalului de apel penal (hotărârea nr. 153/2013). La 12 martie 2013, Tribunalul de apel penal l-a condamnat pe recurentul șefului de denunțăre falsă (hotărârea nr. 59/2013) 10. La data de 26 martie 2013, reclamantul s-a ocupat de casarea contra hotărârii restante 59/2013 a Tribunalului de apel penal din cauza lipsei motivării și a interpretării în scris a unei dispoziții penale. În ceea ce privește al doilea motiv de casare, reclamantul a susținut că aplicarea în cazul său a articolului 94 din Codul penal, care prevede stabilirea pedepsei atunci când o infracțiune este efectuată în mai multe acte a fost greșită. Printr-un memoriu amplificativ din 6 iulie 2013 depus la procurorul districtual lângă Curtea de Casație, reclamantul a ridicat un motiv suplimentar de casare, și anume la .11 la 8 noiembrie 2013, recursul a fost primit parțial de Curtea de Casație (hotărârea nr. 1341/2013), a cărui hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform la 3 decembrie 2013, Înalta Instanță Penală a primit al treilea motiv de rupere și a respins rămășițele. În ceea ce privește al doilea motiv de rupere, aceasta a menționat că, în ciuda faptului că art. 1 din Codul penal a fost aplicat în loc de art. 94 alineatul (2) din Codul penal, reclamantul nu avea un interes legitim pentru invocarea acestui motiv pe motiv că pedepsele pronunțate de instanța de judecată au respectat dispoziția penală aplicabilă în speță. Dreptul intern relevant 12. satisfacția echitabilă în ceea ce privește depășirea termenului rezonabil al procedurii în fața instanțelor penale, civile și a Curții de Conturi, a intrat în vigoare la 20 februarie 2014. Această lege introduce, printre altele, o nouă acțiune de despăgubire pentru acordarea unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral cauzat de prelungirea nejustificată a unei proceduri în fața instanțelor penale. Orice cerere de satisfacție echitabilă trebuie depusă în fața fiecărui grad de jurisdicție separat și trebuie depusă în termen de șase luni de la publicarea deciziei definitive a instanței în fața căreia, potrivit reclamantului, durata procedurii a fost excesivă (...) GRIEFS 13. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor penale. Invocând aceeași dispoziție, se pronunță în legătură cu procedura și declară că Curtea de Casație a comis erori de drept prin respingerea celui de-al doilea motiv de casare. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror părți implicate în acest caz sunt formulate astfel art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 15. În ceea ce privește partea din procedură în fața Curții de Casație, Curtea constată că, așa cum reiese din dosar, hotărârea nr. 1341/2013 a fost publicat la 8 noiembrie 2013, și anume cu mai puțin de șase luni înainte de 20 februarie 2014, data intrării în vigoare a Legii nr. 4239/2014, care introduce, printre altele, în beneficiul justițiabililor într-o procedură în fața instanțelor penale, o nouă acțiune de despăgubire care urmează să fie exercitată în termen de șase luni de la publicarea unei decizii definitive a unui tribunal în fața căruia durata procedurii ar fi fost rezonabilă. Prin urmare, reclamantul putea exercita acțiunea prevăzută de legea menționată anterior pentru a se plânge de durata acestei părți a procedurii. În lumina jurisprudenței sale în cauza Xynos c. Grecia, în special de considerațiile Curții cu privire la eficiența acțiunii de despăgubire în cauză (a se vedea Xynos c. Grecia, 30226/09, § 51, 9 octombrie 2014), Curtea concluzionează că reclamantul a fost obligat prin art. 35 alineatul (1) din Convenția de utilizare a acestei căi de atac. Pe de altă parte, Curtea constată că Õ nici o circumstanță excepțională de natură să scutească reclamanții de obligația de a epuiza această cale de atac internă nu a fost identificată în acest caz. 16. Prin urmare, litigiul recurentului din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acea parte a procedurii în fața Curții de Casație trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 17. În ceea ce privește partea din cauza referitoare la durata procedurii în fața Tribunalului Penal, Tribunalul de Primă Instanță, Curtea de Casație și Tribunalul de Primă Instanță din cauza trimiterii Curții de Casație, care au început la 6 august 2007 și s-au încheiat la 12 martie 2013, data publicării hotărârii nr. 59/2013 din Tribunalul de Primă Instană, Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se desfășoară o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudena sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităilor competente, precum și sfera litigiului pentru cei interesai (a se vedea, printre multe altele, Michelioudakis c. Grecia , nr. 54447/10, § 42, 3 aprilie 2012). 18. În acest caz, perioada care trebuie luată în considerare pe parcursul a cinci ani și aproximativ șapte luni pentru trei instane. Curtea constată în această privință o perioadă de aproximativ șase luni, și anume din 3 aprilie 2012, data la care instana de apel a pronunat hotărârea nr. 140/2012, la 1 octombrie 2012, în cazul în care reclamantul și-a exprimat poziția împotriva hotărârii respective, care nu poate fi imputată autorităților competente. În plus, Curtea nu face obiectul unor perioade de inactivitate sau al unor întârzieri nejustificate pe parcursul procedurii în litigiu care ar fi imputabile comportamentului autorităților interne. În plus, Comisia observă că ritmul procedurii în fața celor trei instanțe a fost susținut și că reclamantul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la concluzia că, în speță, durata procedurii nu a răspuns la cerința de termen rezonabil (a se vedea, de asemenea, Zacharis c. Grecia (dec.), n 32283/02, 14 decembrie 2004, Foutri c. Grecia (dec.) [comitet], n 78201/11, §§ 24-25, 26 aprilie 2016 și Kantas c. Grecia (dec.) [comitet], nr. 47943/10, § 22, 26 noiembrie 2013). Având în vedere toate elementele colectate, Curtea apreciază că Prin urmare, este necesar să se respingă această parte a cauzei pentru neajunsuri vădite de fond, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA 1341/2013 a comis erori de drept prin respingerea celui de-al doilea motiv de casare. 21. Curtea amintește că, în lipsa unei arbitrale, ea nu este competentă să înlocuiască propria interpretare a dreptului sau a faptelor și a probelor cu cele ale instanțelor interne. Într-adevăr, Comisia nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât o altă decizie, în caz contrar, aceasta ar acționa ca judecător de a treia sau de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea, printre multe altele, Melich și Beckc. Republica Cehă, 35450/04, § 48, 24 iulie 2008 22. În acest sens, prin cauza sa, recurentul pune sub semnul întrebării modul în care Înalta Instană Penală a interpretat și a aplicat dreptul intern relevant; cu toate acestea, nu există niciun motiv pentru care Curtea să considere că procedura, în cursul căreia reclamantul și-a putut prezenta toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică, într-adevăr, niciun indice derbitrar în conduita procesului sau de încălcare a drepturilor procedurale ale acestuia. 23. Prin urmare, rezultă că acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 5 octombrie 2017. Renata Degener Kristina Pardalos Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

42524/14

Emmanouil MINAS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 12 septembre 2017 en un comité composé de

:

Kristina Pardalos,

présidente,

Pauliine Koskelo,

Tim Eicke,

juges,

et de Renata Degener,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mai 2014,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Emmanouil Minas, est un ressortissant grec né en 1951 et résidant à Rhodes. Il a été représenté devant la Cour par M

e

I.

Pantelidis, avocat au barreau de Rhodes.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

3.

Le 24 juillet 2006, M.Ch. et A.Ch. portèrent plainte contre le requérant pour fausse dénonciation judiciaire.

4.

Le 6 août 2007, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant.

5.

Après deux ajournements les 7 janvier 2009 et 12 mars 2010, l’audience eut lieu le 11 février 2011, date à laquelle le tribunal correctionnel de Rhodes composé de trois juges («

le tribunal correctionnel

») acquitta le requérant du chef de fausse dénonciation judiciaire (jugement n

o

315/2011). Le procureur interjeta appel de ce jugement.

6.

Le 3 avril 2012, la cour d’appel criminelle du Dodécanèse composée de trois juges («

cour d’appel criminelle

») infirma le jugement attaqué et condamna le requérant du chef de fausse dénonciation judiciaire (arrêt

n

o

140/2012).

7.

Le 1

er

octobre 2012, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt n

o

140/2012 de la cour d’appel criminelle.

8.

Le 31 janvier 2013, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire à la cour d’appel criminelle (arrêt n

o

153/2013).

9.

Le 12 mars 2013, la cour d’appel criminelle condamna le requérant du chef de fausse dénonciation judiciaire (arrêt n

o

59/2013).

10.

Le 26 mars 2013, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt

n

o

59/2013 de la cour d’appel criminelle pour défaut de motivation et pour interprétation erronée d’une disposition pénale. En ce qui concerne le deuxième moyen de cassation, le requérant allégua que l’application dans son cas de article 94 du code pénal qui prévoit la détermination de la peine lorsque une infraction est accomplie en plusieurs actes fut erronée. Par un mémoire ampliatif du 6 juillet 2013 déposé auprès du procureur près de la Cour de cassation le requérant souleva un moyen additionnel de cassation, à savoir l’excès de pouvoir.

11.

Le 8 novembre 2013, ce pourvoi fut partiellement accueilli par la Cour de cassation (arrêt n

o

1341/2013), dont l’arrêt fut mis au net et certifié conforme le 3 décembre 2013. La haute juridiction pénale accueillit le troisième moyen de cassation et rejeta les restes. En ce qui concerne le deuxième moyen de cassation elle nota que malgré le fait que l’article

94

§

1 du code pénal ait été appliqué au lieu de l’article 94 § 2 du code pénal, le requérant n’avait pas d’intérêt légitime pour invoquer ledit moyen de cassation au motif que les peines prononcées par la cour d’appel criminelle avaient respecté la disposition pénale applicable en l’espèce.

B.

Le droit interne pertinent

12.

La loi n

o

4239/2014, intitulée «

satisfaction équitable au titre du dépassement du délai raisonnable de la procédure devant les juridictions pénales, civiles et la Cour des comptes

», est entrée en vigueur le 20

février

:

«

Toute demande de satisfaction équitable doit être introduite devant chaque degré de juridiction séparément. Elle doit être présentée dans un délai de six mois après la publication de la décision définitive de la juridiction devant laquelle la durée de la procédure a été, selon le requérant, excessive (...)

»

GRIEFS

13.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions pénales. Invoquant la même disposition, il dénonce l’iniquité de la procédure et allègue que la Cour de cassation a commis des erreurs de droit en rejetant le deuxième moyen de cassation.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN CE QUI CONCERNE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

14.

Le requérant allègue que la durée de la procédure litigieuse a été excessive. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées

:

Article 6

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

15.

En ce qui concerne la partie de la procédure devant la Cour de cassation, la Cour observe que, comme il ressort du dossier, l’arrêt n

o

1341/2013 de ladite juridiction a été publié le 8 novembre 2013, à savoir moins de six mois avant le 20 février 2014, date de l’entrée en vigueur de la loi n

o

4239/2014, qui introduit, entre autres, au bénéfice des justiciables dans une procédure devant les juridictions pénales, un nouveau recours indemnitaire à exercer dans les six mois de la publication d’une décision définitive d’un tribunal devant lequel la durée de la procédure aurait été déraisonnable. Il s’ensuit que le requérant pouvait exercer le recours prévu par ladite loi pour se plaindre de la durée de ladite partie de la procédure. À la lumière de sa jurisprudence dans l’affaire

Xynos c. Grèce

et notamment des considérations de la Cour sur l’effectivité du recours indemnitaire en cause (voir

Xynos c. Grèce

, n

o

30226/09, § 51, 9 octobre 2014), la Cour conclut que le requérant était tenu par l’article 35 § 1 de la Convention d’utiliser ce recours. Par ailleurs, elle note qu’aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser cette voie de recours interne n’a été décelée en l’occurrence.

16.

Par conséquent, le grief du requérant sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention concernant ladite partie de la procédure devant la Cour de cassation doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

17.

Quant à la partie du grief concernant la durée de la procédure devant le tribunal correctionnel, la cour d’appel criminelle, la Cour de cassation et la cour d’appel criminelle sur renvoi de la Cour de cassation, qui ont commencé le 6 août 2007 et se sont terminées le 12 mars 2013, date de publication de l’arrêt n

o

59/2013 de la cour d’appel criminelle, la Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Michelioudakis c. Grèce

, n

o

54447/10, § 42, 3 avril 2012).

18.

En l’occurrence, la période à prendre en compte s’étale sur cinq ans et sept mois environ pour trois instances. La Cour relève à cet égard une période de six mois environ, à savoir du 3 avril 2012, date à laquelle la cour d’appel criminelle a rendu son arrêt n

o

140/2012, au 1

er

octobre 2012, lorsque le requérant s’était pourvu en cassation contre ledit arrêt, qui ne saurait être imputée aux autorités compétentes. En outre, la Cour ne relève pas de périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées tout au long de la procédure litigieuse qui seraient imputables au comportement des autorités internes. De plus, elle observe que le rythme de la procédure devant les trois instances était soutenu et que le requérant n’expose aucun fait ni argument pouvant mener à la conclusion que, en l’espèce, la durée de la procédure n’a pas répondu à l’exigence du «

délai raisonnable

» (voir aussi

Zacharis c.

Grèce

(déc.), n

o

32283/02, 14 décembre 2004,

Foutri c.

Grèce

(déc.)

[comité], n

o

78201/11, §§ 24-25, 26 avril 2016, et

Kantas c. Grèce

(déc.)

[comité], n

o

47943/10, § 22, 26 novembre 2013). Eu égard à l’ensemble des éléments recueillis, la Cour estime qu’en l’espèce il n’y a pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

19.

Dès lors, il convient de rejeter cette partie du grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN CE QUI CONCERNE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

20.

Le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, que la Cour de cassation par son arrêt n

o

1341/2013 a commis des erreurs de droit en rejetant le deuxième moyen de cassation.

21.

La Cour rappelle que, en l’absence d’arbitraire, elle n’est pas compétente pour substituer sa propre interprétation du droit ou des faits et des preuves à celles des juridictions internes. Elle ne peut en effet apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt qu’une autre, sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir, parmi beaucoup d’autres,

Melich et Beck c. République tchèque,

n

o

35450/04, § 48, 24 juillet 2008).

22.

En l’occurrence, par son grief le requérant met en cause la façon dont la haute juridiction pénale a interprété et appliqué le droit interne pertinent. Or rien ne permet à la Cour de penser que la procédure, au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès ni de violation des droits procéduraux de l’intéressé.

23.

Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 5 octobre 2017.

Renata Degener

Kristina Pardalos

Greffière adjointe

Présidente