KARAŠIN v. BOSNIA AND HERZEGOVINA

A doua secțiune DECIZIE nr. 7416/15 Dervo KARAŠIN împotriva Bosniei și Herțegovina Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 25 septembrie 2018 în calitate de comitet compus din: Carlo Ranzoni, președinte, Faris Vehabović, Péter Paczolay, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 30 ianuarie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Dervo Karašin, este un cetățean al Bosniei și Herțegovina, care s-a născut în 1963 și trăiește în Bugojno. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna H. Kapetan, un avocat care practică în Travnik. Guvernul Bosnia-Herzegovina („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna B. Skalonjić. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Faptele prezentate de reclamant La 21 iunie 2006, Curtea Municipală Bugojno a ordonat angajatorului reclamantului, o societate de fabricare a armelor și tehnologiei militare, să plătească reclamantului 6.788 mărci convertibile (aproximativ 3.420 euro) în ceea ce privește salariile nerambursate, împreună cu dobânzile nejustificate la rata legală și costurile juridice. Hotărârea a devenit finală la 22 iulie 2007. La 14 februarie 2011, Curtea Municipală Travnik a respins petiția de anulare a reclamantului deoarece Ministerul Federal al Energiei a refuzat autorizarea (a se vedea punctul 11 mai jos). Prin urmare, în conformitate cu Legea privind insolvența din 2003, Federația Bosnia-Herzegovina a devenit responsabilă pentru datoriile angajatorului reclamantului (a se vedea punctul 11 mai jos). 2. Informațiile suplimentare furnizate de Guvernul Guvernului nu au contestat faptele prezentate de solicitant. Cu toate acestea, au furnizat informații suplimentare după cum urmează. La 27 aprilie 2007, reclamantul și angajatorul său au rezolvat cazul în fața Curții Municipale Bugojno. La 20 decembrie 2012, Procurorul General al Federației Bosnia-Herzegovina a depus o cerere cu Curtea Municipală de la Sarajevo pentru încheierea procedurii de executare (a se vedea punctul de mai sus), având în vedere faptul că cazul a fost rezolvat. Se pare că aceste proceduri sunt încă în curs de desfășurare. 10. La 17 martie 2015 (decizie nr. AP 2892/13) Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina („Curtea Constituțională”) a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. la Convenția în cazul reclamantului și în alți 85 de cazuri din cauza neexecuției prelungite a hotărârilor finale în favoarea lor. Se pare că Curtea Constituțională nu era conștientă că cauza reclamantului a fost rezolvată. Secțiunea 5 din Legea privind insolvența din 2003 (Zcacon o stečajnom postupku) , Jurnalul Oficial al Federației Bosnia-Herzegovina, nr. 29/03, 32/04, 42/06 și 4/17), prevede că poate fi făcută o ordine de lichidare împotriva producătorilor de arme și tehnologie militară cu autorizarea Ministerului Energiei numai. Dacă Ministerul refuză autorizarea Federației Bosnia-Herzegovina devine responsabil pentru datoriile companiei. COMPLAINT 12. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la neexecutarea hotărârii finale din 21 iunie 2006. Guvernul a susținut că reclamantul a rezolvat deja cazul și că cererea sa ar trebui respinsă ca prematur, deoarece procedurile referitoare la cererea procurorului general sunt încă în curs de desfășurare (a se vedea punctul 9 de mai sus). 14. Reclamantul nu a contestat faptele prezentate de Guvern. 15. Curtea nu consideră necesar să se decidă cu privire la obiecția Guvernului deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 16. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 47 § 7 din Regulamentul de pronunțare a Curții, reclamanții trebuie să țină Curții informată cu privire la toate circumstanțele relevante pentru cerere. O cerere poate fi respinsă ca abuzivă în temeiul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție dacă s-a stabilit că (a) se bazează cu conștient pe fapte false și declarații false (a se vedea Drijfhout , Țările de Jos (dec.), nr. 51721/09, § 29, 22 februarie 2011), sau că (b) informații și documente semnificative au fost deținute în mod deliberat, fie în cazul în care au fost cunoscute de la început, fie în cazul în care au avut loc noi evoluții semnificative în timpul procedurii (a se vedea Puusep v. Estonia (dec.), nr. 67648/10, § 32, 7 ianuarie 2014, și Komatinović v. Serbia (dec.), nr. 75381/10, 29 ianuarie 2013). 17. Informațiile incomplete și, prin urmare, înșelătoare pot constitui, de asemenea, abuz de dreptul la cerere, în special în cazul în care informațiile se referă la centrul situației și nu sunt furnizate suficiente explicații pentru nerespectarea acestor informații (a se vedea, de exemplu, Gross v. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014). În cele din urmă, nu poate fi sarcina Curții, un organism înființat în temeiul Convenției pentru a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de Înaltele părți contractante în ceea ce privește Convenția, să se ocupe de o succesiune de plângeri nefondate și neîncredințate, creând o activitate inutile care este incompatibilă cu funcțiile sale reale (a se vedea Petrović c. Serbia) (dec.), nr. 56551/11 și altele 10 din 18 octombrie 2011). 18. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea constată că reclamantul a rezolvat cazul cu angajatorul său la 27 aprilie 2007 (a se vedea punctul 8 de mai sus). Aceste informații nu au fost divulgate în cererea depusă la Curte la 30 Ianuarie 2015 sau mai târziu în timpul procedurii. Reclamantul și reprezentantul său nu au furnizat nici o explicație pentru această omisiune. 19. Având în vedere faptul că informațiile deținute se referă la centrul cererii, Curtea constată că această conduită a fost contrară scopului de cerere individuală, astfel cum este prevăzut la art. 34 din Convenție, și a împiedicat în mod semnificativ funcționarea corespunzătoare a Curții. În plus, avocații trebuie să înțeleagă că, având în vedere datoria Curții de a examina acuzațiile de încălcare a drepturilor omului, acestea trebuie să prezinte un nivel ridicat de prudență profesională și de cooperare semnificativă cu Curtea prin economisirea introducerii de plângeri nemeritorioase și, atât înainte de instituirea procedurilor, cât și ulterior, trebuie să cerceteze cu diligence toate detaliile cazului, să respecte cu atenție toate normele de procedură relevante și să îndemne clienții să facă același lucru. În caz contrar, abuzul intenționat sau neglijent al resurselor Curții poate submina credibilitatea lucrărilor avocaților în ochii Curții și, chiar dacă se întâmplă sistematic, poate duce la interzicerea în special avocaților individuali de a reprezenta reclamanții în temeiul art. 36 § 4 lit. (b) din Regulamentul Curții (a se vedea Stevančević c. Bosnia și Herțegovina (dec.), nr. 67618/09, § 29, 10 ianuarie 2017). 20. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că prezenta cerere constituie un abuz al dreptului de cerere individuală în sensul articolului 35 § 3 litera (a) în amendă a Convenției. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în engleză și notificat în scris la 18 octombrie 2018. Andrea Tamietti Carlo Ranzoni Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 7416/15

Dervo KARAŠIN

against Bosnia and Herzegovina

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 25

September 2018 as a Committee composed of:

Carlo Ranzoni,

President,

Faris Vehabović,

Péter Paczolay,

judges,

and Andrea Tamietti,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 30 January 2015,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Dervo Karašin, is a citizen of Bosnia and Herzegovina, who was born in 1963 and lives in Bugojno. He was represented before the Court by Ms H. Kapetan, a lawyer practising in Travnik.

2.

The Government of Bosnia and Herzegovina (“the Government”) were represented by their Agent, Ms B. Skalonjić.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 21 June 2006 the Bugojno Municipal Court ordered the applicant’s employer, a company manufacturing weapons and military technology, to pay the applicant 6,788 convertible marks (approximately 3,420 euros) in respect of unpaid salaries together with default interest at the statutory rate and legal costs. The judgment became final on 22 July 2007.

5.

On 14 February 2011 the Travnik Municipal Court rejected the applicant’s winding-up petition because the Federal Ministry of Energy had refused authorisation (see paragraph 11 below). Consequently, in accordance with the 2003 Insolvency Act, the Federation of Bosnia and Herzegovina became liable for the applicant’s employer’s debts (see paragraph 11 below).

6

.

On 29 May 2012 the Sarajevo Municipal Court issued an enforcement order.

7.

The Government did not dispute the facts submitted by the applicant. However, they provided additional information as follows.

8

.

On 27 April 2007 the applicant and his employer settled the case before the Bugojno Municipal Court.

9

.

On 20 December 2012 the Attorney General of the Federation of Bosnia and Herzegovina submitted a request with the Sarajevo Municipal Court for the termination of the enforcement proceedings (see paragraph

6

above) in view of the fact that the case had been settled. It would appear that these proceedings are still ongoing.

10.

On 17 March 2015 (decision no. AP 2892/13) the Constitutional Court of Bosnia and Herzegovina (“the Constitutional Court”) found a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No.

1

to the Convention in the applicant’s and in 85 other cases on account of the prolonged non-enforcement of the final judgments in their favour. It would appear that the Constitutional Court was not aware that the applicant’s case had been settled.

B.

Relevant domestic law

11

.

Section 5 of the 2003 Insolvency Act (

Zakon o stečajnom postupku

, Official Gazette of the Federation of Bosnia and Herzegovina, nos. 29/03, 32/04, 42/06 and 4/17), provides that a winding-up order may be made against the manufacturers of weapons and military technology with the authorisation of the Ministry of Energy only. If the Ministry refuses authorisation the Federation of Bosnia and Herzegovina becomes liable for the debts of the company.

COMPLAINT

12.

The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention about the non-enforcement of the final judgment of 21 June 2006.

THE LAW

13.

The Government submitted that the applicant had already settled the case and that his application should be rejected as premature because the proceedings concerning the Attorney General’s request were still ongoing (see paragraph 9 above).

14.

The applicant did not dispute the facts as presented by the Government.

15.

The Court does not find it necessary to decide on the Government’s objection because the application is in any event inadmissible for the following reasons.

16.

The Court recalls that according to Rule 47 § 7 of the Rules of Court applicants shall keep the Court informed of all circumstances relevant to the application. An application may be rejected as abusive under Article 35 § 3 (a) of the Convention if it has been established that (a) it is knowingly based on untrue facts and false declarations (see

Drijfhout

v

. the Netherlands

(dec.),

no.

51721/09, § 29, 22

February 2011), or that (b) significant information and documents have been deliberately withheld, either where they were known from the outset or where new significant developments have occurred during the procedure (see

Puusep v. Estonia

(dec.), no.

67648/10, § 32, 7 January 2014, and

Komatinović v. Serbia

(dec.), no.

75381/10, 29

January

2013).

17.

Incomplete and therefore misleading information may also amount to abuse of the right of application, especially if the information concerns the very core of the case and no sufficient explanation is given for the failure to disclose that information (see, for example,

Gross v. Switzerland

[GC], no.

67810/10, § 28, ECHR 2014). Lastly, it cannot be the task of the Court, a body which was set up under the Convention to ensure the observance of the engagements undertaken by the High Contracting Parties with respect to the Convention, to deal with a succession of ill-founded and querulous complaints, creating unnecessary work which is incompatible with its real functions (see

Petrović v. Serbia

(dec.), nos.

56551/11 and 10

others, 18

October 2011).

18.

Turning to the present case, the Court notes that the applicant had settled the case with his employer on 27 April 2007 (see paragraph 8 above). This information had neither been disclosed in the application lodged with the Court on 30

January 2015 nor later during the proceedings. The applicant and his representative did not provide any explanation for this omission.

19.

Having regard to the fact that the information withheld concerned the very core of the application, the Court finds that such conduct was contrary to the purpose of the right of individual application, as provided for in Article 34 of the Convention, and significantly impeded the proper functioning of the Court. In addition, lawyers must understand that, having due regard to the Court’s duty to examine allegations of human rights violations, they must show a high level of professional prudence and meaningful cooperation with the Court by sparing it the introduction of unmeritorious complaints and, both before proceedings have been instituted and thereafter, they must inquire diligently into all the details of the case, meticulously abide by all the relevant rules of procedure and must urge their clients to do the same. Otherwise, the willful or negligent misuse of the Court’s resources may undermine the credibility of lawyers’ work in the eyes of the Court and even, if it occurs systematically, may result in particular individual lawyers being banned from representing applicants under Rule 36 § 4 (b) of the Rules of Court (see

Stevančević v. Bosnia and Herzegovina

(dec.), no. 67618/09, § 29, 10 January 2017).

20.

In the light of the foregoing, the Court considers that the present application constitutes an abuse of the right of individual application within the meaning of Article 35 § 3 (a)

in fine

of the Convention. It must therefore be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 18 October 2018.

Andrea Tamietti

Carlo Ranzoni

Deputy Registrar

President