CtEDO 03.09.2019 Auto

MIHAI v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
03.09.2019
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MIHAI v. ROMANIA (CtEDO, 2019)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 50266/13 Nicolae MIHAI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 3 septembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Péter Paczolay, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 29 iulie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Nicolae Mihai, este un național german care s-a născut în 1958. El este în prezent în închisoarea Landsberg am Lech. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl R.I. Motica și dl. Giebenrath, avocații care practică la Timișoara și, respectiv, Strasbourg. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, a Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul german nu a folosit dreptul lor de a interveni în cadrul procedurii (art. 36 § 1 din Convenție). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: incidentul din 6 mai 2008 La 6 mai 2008, reclamantul a însoțit mama sa la Curtea de județ Timiș, în cazul în care a fost parte la proceduri civile împotriva S.I. în legătură cu o parcelă de terenuri. Reclamantul a intrat în instanță transportând o armă și patru cartușe. După un schimb de remarci între reclamant și S.I., acesta din urmă a împins reclamantul în sala de judecată în timpul audierii. Intrarea sa neașteptat cu un pistol în mână a generat panică și au fost suspendate imediat. Ofițerul de poliție în sala de judecată a confiscat arma și muniția reclamantului. Ofițerul a elaborat un raport care descrie comportamentul reclamantului. Procedură administrativă La 9 mai 2008, reclamantul a fost ordonat să plătească o amendă administrativă de 2.000 de lei români (RON, echivalentul de aproximativ 500 euro) pentru infracțiunea administrativă penală a transportului unei arme neletale într-o instanță de justiție, în contravenție cu art. 62 § 2 a) și 132 punctul 22 din Legea nr. 295/2004 (a se vedea punctele 19 și 20). Hotărârea din 9 mai 2008 nu a devenit finală. Reclamantul a depus o plângere împotriva acestei sancțiuni. La 14 mai 2009, Curtea de district Timișoara a luat act de faptul că a fost instituită o procedură penală împotriva reclamantului în legătură cu aceleași evenimente (a se vedea punctul 12 de mai jos). Prin urmare, a suspendat propunerea sa, procedura administrativă pe baza articolului 244 alineatul (2) din Codul de Procedură Civilă (a se vedea punctul 26 de mai jos). După condamnarea sa finală de către instanța penală la 19 februarie 2013 (a se vedea punctul 18 mai jos), reclamantul nu a continuat procedura administrativă care ar fi putut duce la anularea amenzii administrative. În plus, el a plătit amendă administrativă la 5 ianuarie 2009, așa cum a dovedit prin copia primirii pe care le-a atașat la observațiile scrise pe care le-a prezentat Curții. Procedura penală La 13 octombrie 2008 a fost inițiată o anchetă penală în legătură cu incidentul din 6 mai 2008 (a se vedea punctele 4-6 de mai sus) împotriva reclamantului. La 21 noiembrie 2008, reclamantul a fost retras în custodie. La 16 martie 2009, el a fost eliberat din închisoare sub control judiciar. La 15 decembrie 2008, reclamantul a fost acuzat de două infracțiuni concomitente care rezultă din același act, și anume infracțiunile de nerespectare a reglementărilor privind armele de foc și muniții (nerespectarea regimului armelor și munițiilor ) în temeiul articolului 279 § 3 din Codul penal (a se vedea punctul 24 de mai jos), și infracțiunile de indignare față de decenția publică și încălcarea ordinului public ( ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinarii publice În conformitate cu art. 321 1 din Codul Penal (a se vedea punctul 25 de mai jos). 14. La 7 martie 2011, Curtea de district Timișoara a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la cinci ani și patru luni de închisoare, suspendat la probă. 15. Pe 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a permis apelul în casă depusă de reclamant, a anulat hotărârea și a trimis cazul înapoi la tribunalul de district. Curtea de recurs a constatat că faptele au fost bine stabilite de instanța de primă instanță, dar instanța a omis să menționeze în partea operativă că perioada petrecută de reclamant în perioada de detenție anterioară ar trebui dedusă din sentința impusă. 17. La 1 octombrie 2012, Curtea de District Timișoara a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la cinci ani și patru luni de închisoare cu executarea efectivă a sentinței. La 19 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul asupra punctelor de drept depuse de reclamant ca nefondat. Legea internă relevantă nr. 295/2004 privind armele de foc și munițiile art. 62 § 2 litera (a) din lege, ca în vigoare la momentul material, a interzis accesul persoanelor care transportă arme neletale la locuri în care utilizarea acestor arme a fost interzisă prin lege. În conformitate cu art. 132 punctul 22 o încălcare a articolului 62 a fost considerată o infracțiune administrativă. art. 133 litera (c) prevedea o amendă între 1000 și 2.000 de RON pentru comiterea unei astfel de infracțiuni. art. 135 prevede că infracțiunile administrative în temeiul articolului 132 sunt reglementate de dispozițiile Ordinului Guvern nr. 2/2001 privind infracțiunile administrative. Ordinul Guvern nr. 2/2001 privind infracțiunile administrative aprobate cu alte modificări prin Legea nr. 180/2002 22. În conformitate cu art. 31 din decretul, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, o decizie de impunere a unei sancțiuni administrative ( Procesul verbal de constatare a contravenției ) ar putea fi contestat prin revizuire judiciară în termen de 15 zile de la prelucrarea acestuia. Art. 39, cu condiția ca instanța să înlocuiască o amendă nerambursată cu până la 50 de ore de serviciu comunitar. Dispozițiile relevante ale Codului Penal Transportul ilegal de arme de foc în clădiri aparținând autorităților publice a fost interzis în temeiul art. 279 § 3 din Codul Penal, ca și în vigoare la momentul material. Actele care au încălcat în mod grav ordinul public au fost pedepsite în temeiul articolului 321 § 1 din Codul Penal, ca în vigoare la momentul material, prin închiderea între doi și șapte ani. Codul de procedură civilă în vigoare la momentul respectiv. În conformitate cu art. 244 § 2 din cod, o instanță care examinează o acțiune civilă ar putea suspenda procedurile în cazul în care a fost înființată o procedură penală în legătură cu o infracțiune care a fost determinată pentru rezultatul litigiului civil. COMPLAINTA 27. Reclamantul s-a plâns de încălcarea principiului ne bis in idem în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. HOTĂRÂREA 28. Reclamantul s-a plâns că a fost judecat de două ori pentru aceeași infracțiune prin impunerea unei amenzi administrative și a unui proces penal ulterior, în încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece cele două seturi de proceduri au fost bazate pe fapte identice. art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție se citește după cum urmează: „1. Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou în cadrul procedurilor penale aflate sub jurisdicția aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care el a fost deja achitat sau condamnat în cele din urmă în conformitate cu legea și procedura penală a statului respectiv. Dispozițiile de la alineatul anterior nu împiedică redeschiderea cazului în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză, în cazul în care există dovezi de fapte noi sau noi descoperite, sau în cazul în care a existat un defect fundamental în procedurile anterioare, care ar putea afecta rezultatul cazului. Nu se face nicio derogare de la prezentul articol în conformitate cu art. 15 din Convenție.” Observațiile părților Reclamantul a susținut că este un fapt indiscutabil că el a fost supus la două seturi de proceduri și la două pedepsele pentru o infracțiune care a fost derivată din evenimente identice, care a consemnat transportarea unei arme în sala de judecată la 6 mai 2008 (a se vedea punctul 5 de mai sus). 30. Reclamantul a susținut că a acceptat integral răspunderea administrativă pentru comportamentul său, dar nu răspunderea penală. De aceea a plătit amendă administrativă la 5 ianuarie 2009 (a se vedea punctul 11 de mai sus) în loc să solicite redeschiderea procedurii administrative după condamnarea sa finală în cadrul procedurii penale. Guvernul a admis că procedura penală se referă la aceleași evenimente ca și procedurile administrative și că sancțiunile aplicate reclamantului în ambele seturi de proceduri sunt de natură penală, susținând însă că procedura administrativă nu a devenit încă definitivă în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția, atunci când a fost instituită procedura penală împotriva reclamantului. Întrucât procedurile au avut loc în paralel, prezentul caz nu a îndeplinit criteriul res judicata stabilit pentru aplicabilitatea principiului ne bis in idem și, prin urmare, cererea ar trebui respinsă ca fiind inadmisibilă ratione materiae În plus, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat măsurile interne în măsura în care nu a solicitat redeschiderea procedurii administrative după condamnarea sa de către instanțele penale a devenit finală. Reclamantul ar fi putut împiedica dubla pericolă prin apelarea împotriva deciziei administrative prin care a fost amendat în termenul de un an de la decizia finală a fost eliberată de instanța penală. În cazul în care reclamantul a continuat procedura administrativă după condamnarea sa de către instanțe penale, amendă administrativă ar fi fost anulată și el nu ar fi fost pedepsit de două ori. Evaluarea Curții 33. Curtea nu consideră necesar să se asigure dacă prima sancțiune impusă reclamantului (amendă administrativă) a fost de natură penală și dacă infracțiunile pentru care a fost amendată și apoi urmărită au fost aceleași (a se vedea principiile generale referitoare la art. 4 din Protocolul nr. 7 rezumat în A și B v. Norvegia [GC], nr. 24130/11 și 29758/11, §§§ 105-34, 15 Noiembrie 2016, CEDH 2016). Într-adevăr, chiar și presupunând că acest lucru a fost cazul, cererea ar fi, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 34. Curtea reiterează că scopul articolului 4 din Protocolul nr. 7 este de a interzice repetarea procedurilor penale care au fost încheiate cu o decizie „finală” (a se vedea A și B, citată mai sus, § 109). 35. Potrivit raportului explicativ la Protocolul nr. 7, care se referă în sine la Convenția Europeană privind Validitatea Internațională a Hotărârilor Penale, o decizie este finală „dacă, conform expresiei tradiționale, a dobândit forța de res judicata . Acesta este cazul în cazul în care este irevocabil, adică atunci când nu sunt disponibile mai multe remedii ordinare sau atunci când părțile au epuizat aceste remedii sau au permis expirarea termenului fără să se folosească de acestea” . . Această abordare este bine înracinată în jurisprudența Curții (a se vedea Sergey Zolotukhin , citat mai sus § 107; Nikitin v. Rusia , nr. 50178/99 , § 37, CEDO 2004 VIII ; și Horciag v. România (dec.), nr. 70982/01 , 15 martie 2005). 36. Deciziile împotriva cărora se află un recurs obișnuit sunt excluse din domeniul de aplicare al garanției prevăzute la art. 4 din Protocolul nr. 7, atâta timp cât termenul de depunere a acestui recurs nu a expirat (a se vedea A și B , citat mai sus § 109 și Boman v. Finlanda , nr. 41604/11, § 37, 17 februarie 2015). 37. Prezentul caz se referă la două seturi de proceduri paralele și separate, din care prima serie de proceduri referitoare la amendă administrativă a început în mai 2008, atunci când a fost impusă o amendă administrativă reclamantului (a se vedea punctul 7 mai sus). Aceste proceduri au fost suspendate de către instanța administrativă a propunerii sale, atunci când procedurile penale care au avut legătură cu aceleași evenimente din 6 mai 2008 au fost inițiate în octombrie 2008 (a se vedea punctul 9 de mai sus). 39. În consecință, Curtea constată că procedura administrativă nu a devenit încă definitivă în sensul convenției atunci când procedura penală a început în octombrie 2008. 40. Prin urmare, cele două seturi de proceduri au fost așteptate în consecință până la 19 februarie 2013, când condamnarea penală a reclamantului la un termen de închisoare a devenit finală (a se vedea punctul 18 de mai sus). 41. După 19 februarie 2013, singura modalitate de prevenire a periclitării duble ar fi fost ca reclamantul să continue procedura administrativă. Cu toate acestea, reclamantul nu a continuat această procedură și a permis expirarea termenului fără a obține remediile obișnuite care ar fi putut duce la anularea amenzii administrative (a se vedea punctul 10 de mai sus). 42. Curtea reamintește faptul că statele sunt dispensate de a răspunde în fața unui organism internațional pentru actele lor înainte de a avea posibilitatea de a pune lucrurile în ordine prin propriul sistem juridic, iar cei care doresc să invoce jurisdicția de supraveghere a Curții în ceea ce privește plângerile împotriva unui stat sunt, prin urmare, obligați să utilizeze în primul rând remediile prevăzute de sistemul juridic național. Prin urmare, obligația de a epuiza căile de recurs interne impune reclamantului să utilizeze în mod normal remediile care sunt disponibile și suficiente în ceea ce privește plângerile sale privind Convenția (a se vedea, printre altele, Vučković și alții c. Serbia [GC], nos. 17153/11 și 29 altele, §§§ 70-71, 25 martie 2014). 43. Curtea este de opinie că, prin faptul că nu solicită anularea amenzii administrative, reclamantul nu a oferit autorităților naționale posibilitatea de a evita continuarea procedurii presupuse infracționale și care se presupunea că a avut în vedere aceleași fapte ca și procedura încheiată la 19 Februarie 2013 printr-o condamnare penală „finală”. Nimic nu indică faptul că, în circumstanțele specifice ale prezentului caz, o cerere de anulare ar fi fost inadecvată sau ineficientă. 44. Rezultă că obiecția Guvernului (a se vedea punctul 32 mai sus) ar trebui menținută și că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Depusă în limba engleză și notificată în scris la 26 septembrie 2019. Andrea Tamietti Faris Vehabović Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă