- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 ianuarie 2020
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Kiliçaslan și Soğukpinar împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 81535/12 Nurettin KILIÇASLAN și Cemal SOδUKPINAR împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 28 ianuarie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 23 noiembrie 2012, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 12 septembrie 2019 cere Curtea să excludă cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamanții, dl Nurettin Kılıçaslan („primul reclamant”) și dl Cemal Soğukpınar („al doilea reclamant”), sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1972 și, respectiv, în 1967 și trăiesc în Köln și Hannover.
Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl M. Kârdök și dl Sisligün, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție despre restricția sistemică impusă la dreptul lor la un avocat în cursul stadiului preliminar în temeiul Legii nr. 3842 și utilizarea probelor luate în absența unui avocat pentru a le condamna. În aceeași venă, primul reclamant se plângea de asemenea că nu a avut un proces echitabil din cauza utilizării de către instanța de judecată a declarațiilor sale luate în încălcarea articolului 3 din Convenție. Cererea a fost comunicată Guvernului DIRECȚIEI După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluționare prietenoasă, prin scrisoarea din 12 septembrie 2019, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii.
din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarațiile separate depuse de Guvernul în ceea ce privește fiecare reclamant furnizate după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție, în lumina jurisprudenței bine stabilite a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază în continuare că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, solicită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să pună în aplicare o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale.
Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi impun reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamanții au fost trimise termenii declarațiilor unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit niciun răspuns nici din partea reclamanților, nici din partea reprezentanților acestora care acceptă termenii declarațiilor. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la procedurile penale în temeiul cărora au fost condamnate reclamanții, Curtea nu poate considera tăcerea reclamanților în această privință ca o aprobare tacită a termenilor declarațiilor.
compară, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia, nr. 42399/13 și altele 8 § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului.
10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea reamintește că a constatat deja o încălcare substanțială a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește primul reclamant din Durmuș Kurt și alții c. Turcia (n. 1210/03, 31 mai 2007). 12. În acest sens, Curtea reiterează că admiterea declarațiilor obținute ca urmare a torturii (compară Örs și alții c. Turcia, n. 46213/99, § 60, 20 iunie 2006; Harutyunyan c. Armenia , nr. 36549/03 , §§ 63, 64 și 66, CEDO 2007 III și Levința c. Moldova , nr. 17332/03 , §§ 101 și 104-05, 16 decembrie 2008) sau al altor tratamente bolnave în încălcarea articolului 3 (compare Söylemez c. Turcia , nr. 46661/99 , §§ 107 și 122-24, 21 septembrie 2006, și Göçmen c. Turcia , , nr. 72000/01, §§ 73-74, 17 octombrie 2006) ca dovadă de stabilire a faptelor relevante în cadrul procedurii penale a constituit în ansamblu nedrept procedura (a se vedea Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 166, CEDH 2010). Această constatare a fost aplicată indiferent de valoarea probativă a declarațiilor și indiferent dacă utilizarea lor a fost decisă în asigurarea condamnării inculpatului (a se vedea ibid., § 166). În consecință, indiferent de valoarea probativă a declarațiilor obținute sub presiune și impactul pe care le-a avut asupra rezultatului procedurii penale,
utilizarea lor ca probă face procesul nedrept (a se vedea Sergey Ivanov c. Rusia , nr. 14416/06, §§ 90-91, 15 mai 2018). 13. Curtea a stabilit, de asemenea, într-o serie de cazuri, inclusiv de cazuri împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia; nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 14. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuperării ulterioare a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenție au constituit suficiente satisfacții pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți (a se vedea, în special, Golubyatnikov și Zhuchkov c. Rusia , nos. 44822/06 și 49869/06 , § 122, 9 octombrie 2018; Ushakov și Ushakova v. Ucraina , nr. 10705/12, § 112, 18 iunie 2015; și contrast Shamardakov c. Rusia , nr. 13810/04, § 181, 30 aprilie 2015). 15. În plus, Curtea observă că guvernul a recunoscut în mod explicit o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție în declarația lor unilaterală. 16. În acest moment, este important să se noteze că dispozițiile juridice din care s-a abrogat legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 privind limitarea sistemică a dreptului la un avocat (a se vedea mai departe Salduz v. Turcia).
[GC], nr. 36391/02, §§ 27-31, CEDO 2008) și faptul că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există nicio dispoziție privind o restricție sistemică privind dreptul de acces la un avocat. 17. Curtea constată în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 §§ (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista de cazuri pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Astfel, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contract) Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alții , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 18. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
19. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este corespunzător cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamanții să exercite orice alte măsuri de remediere disponibile pentru a obține un recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 81535/12 Nurettin KILIÇASLAN and Cemal SOĞUKPINAR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28 January 2020 as a Committee composed of: Valeriu Grițco, President, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 23 November 2012, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 12 September 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicants, Mr Nurettin Kılıçaslan (“the first applicant”) and Mr Cemal Soğukpınar (“the second applicant”), are Turkish nationals, who were born in 1972 and 1967 respectively and live in Köln and Hannover. They were represented before the Court by Mr M. Kırdök and Mr Ü. Sisligün, lawyers practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicants complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention about the systemic restriction imposed on their right to a lawyer during the pre-trial stage pursuant to Law no. 3842 and the use of evidence taken in the absence of a lawyer to convict them. In the same vein, the first applicant also complained that he had not had a fair trial due to the use by the trial court of his statements taken in breach of Article 3 of the Convention.
The application had been communicated to the Government . THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 12 September 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.
The separate declarations the Government submitted in respect of each applicant provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no. 7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
The applicants were sent the terms of the Government’s unilateral declarations several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response either from the applicants or their representatives accepting the terms of the declarations. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which the applicants were convicted, the Court cannot treat the applicants’ silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declarations. ( compare , in respect of civil proceedings, Igranov and Others v. Russia, nos. 42399/13 and 8 others, § 23, 20 March 2018).
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court recalls that it has already found a substantive violation of Article 3 of the Convention in respect of the first applicant in Durmuș Kurt and others v. Turkey (no. 12101/03, 31 May 2007).
In that connection, the Court reiterates that the admission of statements obtained as a result of torture (compare Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, § 60, 20 June 2006; Harutyunyan v. Armenia , no. 36549/03, §§ 63, 64 and 66, ECHR 2007 ‑ III; and Levința v. Moldova , no. 17332/03, §§ 101 and 104-05, 16 December 2008) or of other ill ‑ treatment in breach of Article 3 (compare Söylemez v. Turkey , no. 46661/99, §§ 107 and 122-24, 21 September 2006, and Göçmen v. Turkey , no. 72000/01, §§ 73-74, 17 October 2006) as evidence to establish the relevant facts in criminal proceedings rendered the proceedings as a whole unfair (see Gäfgen v. Germany [GC], no. 22978/05, § 166, ECHR 2010). This finding applied irrespective of the probative value of the statements and irrespective of whether their use was decisive in securing the defendant’s conviction (see ibid., § 166). As a result, regardless of the probative value of statements obtained under duress and the impact it had on the outcome of the criminal proceedings their use as evidence renders the trial unfair (see Sergey Ivanov v. Russia , no. 14416/06, §§ 90-91, 15 May 2018).
The Court has also established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities, Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey; no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants (see, in particular, Golubyatnikov and Zhuchkov v. Russia , nos. 44822/06 and 49869/06, § 122, 9 October 2018; Ushakov and Ushakova v. Ukraine , no. 10705/12, § 112, 18 June 2015; and contrast Shamardakov v. Russia , no. 13810/04, § 181, 30 April 2015).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention in their unilateral declaration.
At this juncture, it is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27-31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005, in which there is no provision for a systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is commensurate with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicants to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasizes that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 20 February 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Deputy Registrar President