GÖKTAȘ c. TURQUIE

Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a dispus de o acțiune efectivă pentru a contesta menținerea sa în detenție provizorie. După eșecul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din 10 octombrie 2019 guvernul a informat Curtea că intenționează să formuleze o declarație unilaterală pentru a rezolva problema ridicată de această parte a cererii. De asemenea, Consiliul a invitat Curtea să elimine rolul acesteia în aplicarea articolului 37 din Convenție. Declarația a fost astfel formulată: "The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant mais rights under Article 5 § 4 of the Convention. The Government also Recall that Article 20 of Law no. 6459 on 1l April 2013 amended the systemic problems of the non-comunication of the Public Prosecutor The Government further emphasizes that with the amendment, the opinie of the Public Prosecutor shall be comunicated to the suspect, defland or his/her legal representative. The Government thus offer to pay the applicant, EUR 450 (four hundred and fifty) to cover any pecuniary and moraly damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be încarcable to the applicant with a view to resolving the above-mented case pandaning before the European Court of Human Rights. Această sumă va fi convertită în Turkish liras at the spline at the rate applicable on the date of payment, and will be plata within three months from the data of notification of the Court pursuant to Article 37§ l of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simplu interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus trei puncte. Plata va constitui ultima soluție a căsuței. mai mult decât atât. Prin scrisoarea din 6 decembrie 2019, recurenta a indicat că nu a fost satisfăcută de termenii declarației unilaterale. Curtea amintește că, în temeiul articolului 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele duc la una dintre concluziile enunțate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din articolul menționat. La art. 37 alineatul (1) litera (c) îi permite, în special, să elimine o cauză a rolului în cazul în care: Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere a rolului în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să continue.

În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor consacrate de jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75 - 77, CEDO 2003 - VI, WAZA Sp. z o. o. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007).

Curtea a stabilit într-o serie de cauze, inclusiv cele îndreptate împotriva Turciei, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe lipsa unei acțiuni efective pentru contestarea detenției provizorii (a se vedea, de exemplu, Cahit Demirel c. Turcia, nr. 18623/03, § 29-34, 7 iulie 2009 și Altnok c. Turcia, nr. 31610/08, § 34-61, 29 noiembrie 2011).

Având în vedere natura concesiunilor pe care le conține declarația guvernului, precum și cuantumul taxei propuse, care este în conformitate cu sumele alocate în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) ].

În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu fie supusă examinării acestei părți a cererii (art. 37 alineatul (1) în fine).

În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008).

Prin urmare, este necesar să se elimine rolul cauzei în ceea ce privește litigiul menționat anterior. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 5 alineatul (3) din Convenția

Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul se plângea, de asemenea, de durata detenției sale provizorii.

Guvernul reproșează că nu a epuizat căile de atac interne. Cu privire la acest aspect, CESE subliniază că reclamantul nu a introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale.

Reclamantul își repetă teza conform căreia a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție.

În speță, Curtea constată că, la 10 septembrie 2010, reclamantul a primit o acțiune individuală. Comisia observă că, în urma amendamentelor constituționale care au intrat în vigoare la 23 septembrie 2012, acțiunea individuală în fața Curții Constituționale turce a fost introdusă în sistemul juridic național, adică la aproximativ doi ani de la data la care prezenta cerere a fost introdusă atunci când reclamantul era încă privat de libertatea sa. În acest context, Curtea reamintește că: epuizarea căilor de atac interne, sa … Cu toate acestea, după cum s-a menționat în repetate rânduri, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărei specii (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 47, CEDO 2001 - V (extracturi)). Curtea amintește că a analizat deja această nouă cale de atac în cadrul cauzei Hasan Uzun c. Turcia ((dec.), nr. 10755/13, § 25-27, 30 aprilie 2013). În urma examinării principalelor aspecte ale acestei noi căi de drept, Comisia a considerat că nu dispune de niciun element care să-i permită să afirme că acțiunea în cauză nu prezenta, în principiu, perspective de redresare corespunzătoare a obiecțiunilor trase din convenție. În plus, Comisia a concluzionat că nu a fost în măsură să testeze limitele acestei protecții (ibidem, § 69). În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 5 din convenție, Curtea amintește că, în cauza Koçintar c. Turcia ((dec.), nr. 77429/12, § 44, 1 iulie 2014), a ajuns la următoarea concluzie: după ce a constatat că acțiunea în fața Curții Constituționale poate conduce la eliberarea persoanei deținute, aceasta a considerat că această cale de drept ar putea fi considerată drept o recuperare adecvată a unui litigiu întemeiat pe art. 5 alineatul (3) din convenție, întemeiat pe durata detenției provizorii, și a declarat inadmisibilă acest motiv pentru neafectarea acestei noi căi de atac. Ulterior, Curtea a hotărât în repetate rânduri că acțiunea individuală în fața Curții Constituționale ar trebui considerată o cale de atac în sensul art. 35 alin. (1) din Convenția privind obiecțiile întemeiate pe art. 5 § 1, 2, 3 și 4 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turcia, nr. 15048/09, § 50, 28 octombrie 2014, I Turcia (dec.), nr. 16086/12, § 24-28, 3 martie 2015, Levent Bektaș c. Turcia, nr. 70026/10, §§ 42-44, 16 iunie 2015, Sakkal și Fares c Turcia (dec.), nr. 52902/15, §§ 45-64, 7 iunie 2016 și Mercan c. Turcia (dec.), nr. 56511/16, § 17-30, 8 noiembrie 2016).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu dispune, prin urmare, de niciun element care să îi permită să afirme că acțiunea în cauză nu este susceptibilă de a aduce o redresare adecvată în cazul reclamantului întemeiat pe durata detenției provizorii și că nu oferă perspective rezonabile de succes. Prin urmare, Comisia consideră că reclamantul a fost obligat să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală, ceea ce nu a făcut.

Prin urmare, Curtea respinge această parte a cererii de neobosire a căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului pârât cu privire la art. 5 alin. (4) din Convenție și de modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate; hotărăște să șteargă această parte din cererea de rol în aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Se declară restul cererii inadmisibile. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 26 martie 2020. Hasan Bakurci Valeriu Grițco Modululr Adjunct Președinte

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant a subi une détention provisoire entre le 7 janvier 2009 et le 5 août 2013. Devant la Cour, il se plaignait principalement de la durée de sa détention provisoire et de n’avoir pu contester de manière effective son maintien en détention provisoire.

Le 13 décembre 2011, la partie de la requête relative à l’article 5 §§ 3 et 4 avait été communiquée au Gouvernement . EN DROIT Sur le grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant alléguait qu’il n’avait pas disposé d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.

Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 10 octobre 2019 le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par cette partie de la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention. La déclaration était ainsi libellée : « The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Article 5 § 4 of the Convention. The Government also recall that Article 20 of Law no. 6459 on 1l April 2013 amended the systemic problems of the non-communication of the Public Prosecutor’s opinion to the suspects. The Government further emphasizes that with the amendment, the opinion of the Public Prosecutor shall be communicated to the suspect, defendant or his/her legal representative. The Government thus offer to pay the applicant, EUR 450 (four hundred and fifty) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § l of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case. »

Par une lettre du 6 décembre 2019, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si : « pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête ».

La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive. 10. À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt Tahsin Acar ( Tahsin Acar c. Turquie (question préliminaire) [GC], n o 26307/95, §§ 75 ‑ 77, CEDH 2003 ‑ VI, WAZA Sp. z o.o. c. Pologne (déc.), n o 11602/02, 26 juin 2007, et Sulwińska c. Pologne (déc.), n o 28953/03, 18 septembre 2007).

La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celles dirigées contre la Turquie, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de l’absence d’un recours effectif pour contester la détention provisoire (voir, par exemple, Cahit Demirel c. Turquie , n o 18623/03, §§ 29-34, 7 juillet 2009, et Altınok c. Turquie , n o 31610/08, §§ 34-61, 29 novembre 2011).

Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui est conforme aux montants alloués dans des affaires similaires –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c)).

En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de cette partie de la requête (article 37 § 1 in fine ).

Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention ( Josipović c. Serbie (déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008).

En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle pour ce qui concerne le grief susvisé. Sur le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaignait également de la durée de sa détention provisoire.

Le Gouvernement reproche à l’intéressé de ne pas avoir épuisé les voies de recours internes. Sur ce point, il fait observer que le requérant n’a pas introduit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

Le requérant répète sa thèse selon laquelle il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

En l’espèce, la Cour observe que le 10 septembre 2010, le requérant l’a saisi d’un recours individuel. Elle note que, à la suite des amendements constitutionnels entrés en vigueur le 23 septembre 2012, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle turque a été introduit dans le système juridique national, soit environ deux ans après la date d’introduction de la présente requête lorsque le requérant était toujours privé de sa liberté. Dans ce contexte, la Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, comme elle l’a indiqué à maintes reprises, cette règle ne va pas sans exceptions, lesquelles peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, CEDH 2001 ‑ V (extraits)). La Cour rappelle qu’elle a déjà analysé cette nouvelle voie de recours dans le cadre de l’affaire Hasan Uzun c. Turquie ((déc.), n o 10755/13, §§ 25-27, 30 avril 2013). À l’issue de son examen des principaux aspects de cette nouvelle voie de droit, elle a estimé qu’elle ne disposait d’aucun élément qui lui eût permis de dire que le recours en question ne présentait pas, en principe, des perspectives de redressement approprié des griefs tirés de la Convention. Elle a conclu qu’il incombait à l’individu s’estimant victime de tester les limites de cette protection ( ibidem , § 69). En ce qui concerne les griefs tirés de l’article 5 de la Convention, la Cour rappelle que, dans l’affaire Koçintar c. Turquie ((déc.), n o 77429/12, §§ 44, 1 er juillet 2014), elle est parvenue à la conclusion suivante : après avoir relevé que le recours devant la Cour constitutionnelle pouvait conduire à la remise en liberté de la personne détenue, elle a estimé que cette voie de droit était susceptible d’apporter un redressement approprié à un grief fondé sur l’article 5 § 3 de la Convention, tiré de la durée de la détention provisoire, et qu’elle offrait des perspectives raisonnables de succès, et elle a déclaré irrecevable ce grief pour cause de non-exercice de cette nouvelle voie de recours. Par la suite, la Cour a jugé à maintes reprises que le recours individuel devant la Cour constitutionnelle devait être considéré comme une voie de recours à exercer au sens de l’article 35 § 1 de la Convention pour des griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 2, 3 et 4 de la Convention (voir, entre autres, Hebat Aslan et Firas Aslan c. Turquie , n o 15048/09, § 50, 28 octobre 2014, Iğsız c. Turquie (déc.), n o 16086/12, §§ 24-28, 3 mars 2015, Levent Bektaș c. Turquie , n o 70026/10, §§ 42-44, 16 juin 2015, Sakkal et Fares c Turquie (déc.), n o 52902/15, §§ 45-64, 7 juin 2016, et Mercan c. Turquie (déc.), n o 56511/16, §§ 17-30, 8 novembre 2016). 20. À la lumière de ce qui précède, la Cour ne dispose donc d’aucun élément qui lui permettrait de dire que le recours en question n’est pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief du requérant tiré de la durée de la détention provisoire et qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès. Elle estime donc que le requérant était tenu de saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel, ce qu’il n’a pas fait.

Par conséquent, la Cour rejette cette partie de la requête pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Prend acte des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 5 § 4 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris ; Décide de rayer cette partie de la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) de la Convention. Déclare le restant de la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mars 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président