DECIZIA nr. 66210/09 Arif ERSÖNMEZ și Mehmet SEVİK împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 7 iulie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 3 decembrie 2009, Având în vedere declarațiile prezentate de guvernul contestat la 13 februarie 2020, care solicită Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la aceste declarații, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, dl Arif Ersönmez și dl Mehmet Sevik, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1985 și, respectiv, 1988. Reclamanții au fost reprezentați de dna G. Battal Özmen, un avocat practicant în Diyarbakır. În temeiul articolului 6 §§ § 1 și al treilea paragraf al Convenției, reclamațiile reclamanților privind incapacitatea lor de a confrunta și de a contesta martorii împotriva lor în fața instanței de judecată, dreptul lor la participarea efectivă la procedură și la apărare, precum și lipsa unor raționamente adecvate în hotărârile instanțelor interne în răspuns la provocările lor împotriva licității dovezilor utilizate împotriva acestora, în special cea obținută în timpul paradei de identificare efectuată la 14 iulie 2007, au fost comunicate guvernului turc („ Guvernul”). DREPTUL După negocierile încheiate fără succes, prin scrisoarea din 13 februarie 2020, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală pentru fiecare dintre solicitanți în vederea soluționării problemelor planteate de cerere. Declarațiile furnizate după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că, în acest caz, s-a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului [s] în temeiul articolului 6 din Convenție, deoarece decizia penală împotriva reclamantului [s] efectuată de cea de-a 8-a Curtea de Assize de Adana nu a respectat standardele convenției. Guvernul subliniază, de asemenea, faptul că art. 311 § f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească [ Fiecare dintre] reclamant [Arif Ersönmez și Mehmet Sevik] , 1 800 EUR (o mie și o sută de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului(s) în vederea soluționării cazului menționat anterior pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumutare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Prin scrisoarea din 26 mai 2020, reprezentantul reclamanților a indicat că reclamanții nu au fost satisfăcuți cu termenii declarațiilor unilaterale, deoarece au constatat că suma oferită este prea scăzută, având în vedere gravitatea plângerilor și că nu au crezut că oferta guvernului le-a oferit o perspectiva realistă de reexaminare. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Reafirmă, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea, de exemplu, Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Sp. z o. o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007 pentru principiile care iese din jurisprudența Curții în acest sens). Curtea a stabilit o jurisprudență clară și extinsă privind plângerile referitoare la incapacitatea reclamanților de a examina martorii împotriva acestora, dreptul la participarea efectivă la procedură și lipsa de raționare adecvată în hotărârile instanțelor interne în răspunsul la argumentele de apărare ale reclamanților privind licitudinea probelor (a se vedea, de exemplu, Khawaja și Tahery v. Regatul Unit [GC], nos. 26766/05 și 22228/06, ECHR 2011, rafinate în Schatschaschwili v. Germania [GC], nr. 9154/10, §§ 107 și 118, ECHR 2015 și Daștan v. Turcia , nr. 37272/08, § 23-36, 10 octombrie 2017). 10. În plus, subliniază că, până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care implică posibilitatea redeschiserii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista de cazuri pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale. Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contra, Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alții , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 11. În acest sens, Curtea subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica sa, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, în cazul în care reclamanții o solicită. Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea reține că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 12. Remarcarea admiterilor conținute în declarațiile guvernamentale, precum și cantitatea de compensare propusă – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 §§ §§ §§ § )). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice alte măsuri de remediere disponibile pentru a obține recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 13. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 14. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarațiilor lor unilaterale, cererea poate fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 15. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.
Application no. 66210/09
Arif ERSÖNMEZ and Mehmet SEVİK
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 7
July 2020 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Arnfinn Bårdsen,
Peeter Roosma,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 3 December 2009,
Having regard to the declarations submitted by the respondent Government on 13 February 2020 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to those declarations,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicants, Mr Arif Ersönmez and Mr Mehmet Sevik, are Turkish nationals, who were born in 1985 and 1988, respectively.
2.
The applicants were represented by Ms G. Battal Özmen, a lawyer practising in Diyarbakır.
3.
The applicants’ complaints under Article 6 §§ 1 and 3 (d) of the Convention, concerning their inability to confront and question the witnesses against them before the trial court, their right to effective participation in the proceedings and to defence, and the lack of adequate reasoning in the domestic courts’ judgments in response to their challenges against the lawfulness of the evidence used against them, in particular that obtained during the identification parade performed on 14 July 2007, were communicated to the Turkish Government (“the Government”).
4.
After unsuccessful friendly-settlement negotiations, by a letter dated 13
February 2020, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration for each of the applicants with a view to resolving the issues raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 § 1 of the Convention.
5.
The declarations provided as follows:
“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant[s’] rights under Article 6 of the Convention because the criminal Proceedings against the applicant[s] carried out by the 8th Assize Court of Adana did not meet the Convention standards.
The Government further emphasizes that Article 311 § l (f) of the Code on Criminal procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant[s’] complaints under Article 6 of the Convention.
The Government thus offer to pay [each of] the applicant[s] [
Arif Ersönmez
and
Mehmet Sevik]
, EUR 1,800 (one thousand and eight hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant[s] with a view to resolving the abovementioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § l of the European Convention on Human Rights. ln the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case. ”
6.
By a letter of 26 May 2020 the applicants’ representative indicated that the applicants were not satisfied with the terms of the unilateral declarations, as they found the amount offered too low, given the seriousness of the complaints, and that they did not believe that the Government’s offer provided them with a realistic prospect of retrial.
7.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
8.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see, for instance,
Tahsin Acar v.
Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18 September 2007 for the principles emerging from the Court’s case-law in this regard).
9.
The Court has established clear and extensive case-law concerning complaints relating to the applicants’ inability to examine the witnesses against them, the right to effective participation in the proceedings and the lack of adequate reasoning in domestic courts’ judgments in response to the applicants’ defence arguments concerning the lawfulness of the evidence (see, for example,
Al
‑
Khawaja and Tahery v. the United Kingdom
[GC], nos.
26766/05 and 22228/06, ECHR 2011, as refined in
Schatschaschwili v.
Germany
[GC], no. 9154/10, §§ 107 and 118, ECHR 2015; and
Daștan v.
Turkey
, no. 37272/08, §§ 23-36, 10 October 2017).
10.
It further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31
July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article
311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast,
Igranov and Others v. Russia
, nos.
42399/13 and
8
others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare
Sroka v. Poland
(dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
11.
In that connection, the Court further points out that, according to its case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicants so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
12.
Noting the admissions contained in the Government’s declarations, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases
–, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37 §
1
(c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see
Jeronovičs v. Latvia
[GC], no. 44898/10, §§ 116
‑
118, 5 July 2016).
13.
In the light of the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
14.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declarations, the application may be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
15.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37 § 1 (c) of the Convention.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President