DEMİREL v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 31174/09 Münire DEMİREL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 septembrie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 21 mai 2009, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 6 aprilie 2020, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Münire Demirel, este un național turc, născut în 1967 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Hanbayat Yeșil și dl M. A. Kârdök, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ 1 și 2 din Convenție cu privire la nedreptatea procedurii penale împotriva ei din cauza utilizării dovezilor care se presupuneau obținute prin tratamente nedreptate și în absența unui avocat din G.Ç. și S.K. în cursul interviului lor de poliție și a paradei de identitate pentru a o condamna. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 aprilie 2020, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să excludă aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ 1 și al articolului 2 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr.4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază în continuare că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, solicită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să pună în aplicare o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului Münire Demirel, 2,250 EUR (2 mii două sute și cincizeci de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate impune reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus, pe care le așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.” Prin scrisoarea din 1 iunie 2020, avocatul reclamantului a respins declarația unilaterală a Guvernului, având în vedere faptul că abordarea instanțelor interne în urma hotărârilor de grevare a Curții a dat naștere unor practici incompatibile cu dreptul la un proces echitabil. Considerând că hotărârile Curții care, în conformitate cu ea, nu conțin motive, nu au oferit nici o perspectiva reală de succes, avocatul reclamantului a exprimat opinia că nu au niciun interes să facă parte din această practică. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil din cauza utilizării declarațiilor formulate de co acuzat în absența unui avocat și sub presupusă presiune de condamnare a reclamanților (a se vedea în ceea ce privește utilizarea probelor obținute de către terți, inclusiv codefendanti, sub presupusă presiune, Kormev c. Bulgaria , nr. 39014/12, §§ 89 90, 5 octombrie 2017; Kaçiu și Kotorri c. Albania , nos. 33192/07 și 33194/07, § 128, 25 iunie 2013; și Huseyn și alții c. Azerbaidjan v. , nr. 35485/05 și altele 3 §§ 202-213, 26 iulie 2011; a se vedea în ceea ce privește utilizarea probelor obținute de la co-accusate în absența unui avocat, Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, §§ 37-41, 4 septembrie 2018). Curtea ar dori în continuare să atragă atenția asupra faptului că, la 31 iulie 2018, Legea turcă nr. 7145 a intrat în vigoare. 19 din această nouă lege prevede dreptul de a solicita redeschiderea procedurilor judiciare interne sau a anchetei în urma hotărârii Curții de a anula un caz pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Potrivit jurisprudenței și practicii Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare. În acest sens, având în vedere rolul subsidiar al Curții în protecția drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în favoarea autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) ). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116-118, 5 iulie 2016). În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptată în engleză și notificată în scris la 15 octombrie 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 31174/09

Münire DEMİREL

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

September 2020 as a Committee composed of:

Valeriu Grițco,

President,

Arnfinn Bårdsen,

Peeter Roosma,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 21 May 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 April 2020 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

The applicant, Mr Münire Demirel, is a Turkish national, who was born in 1967 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Ms

Hanbayat Yeșil and Mr M. A. Kırdök, lawyers practising in Istanbul.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention about the unfairness of the criminal proceedings against her on account of the use of evidence allegedly obtained through ill-treatment and in the absence of a lawyer from G.Ç. and S.K. in the course of their police interview and identity parade to convict her.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6

April 2020 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article

37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 2 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government also recalls that Law no.4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.

The Government further emphasizes that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.

7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article

6 of the Convention.

The Government thus offer to pay the applicant Münire Demirel, EUR 2,250 (two thousand two hundred and fifty euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment will constitute the final resolution of the case before the European Court of Human Rights.”

By a letter of 1 June 2020, the applicant the applicant’s lawyer rejected the Government’s unilateral declaration considering that the domestic courts’ approach following the Court’s strike-out decisions had given rise to practices incompatible with the right to a fair trial. Arguing that the Court’s strike-out decisions, which, according to her, contain no reasons, offered no real prospect of success, the applicant’s lawyer expressed the view that they had no interest in being part of that practice.

The Court reiterates that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article

37 §

1

(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the violation of the right to a fair trial on account of the use of statements made by the co

‑

accused in the absence of a lawyer and under alleged duress to convict the applicants (see in respect of use of evidence obtained from the third parties, including codefendants, under alleged duress,

Kormev v.

Bulgaria

, no.

39014/12, §§ 89

‑

90, 5 October 2017;

Kaçiu and Kotorri v.

Albania

, nos.

33192/07 and 33194/07, § 128, 25 June 2013; and

Huseyn and Others v.

Azerbaijan

, nos. 35485/05 and 3 others, §§ 202-213, 26 July 2011; see in respect of use of evidence obtained from co-accused in the absence of a lawyer,

Ömer Güner v. Turkey

, no. 28338/07, §§ 37-41, 4 September 2018).

The Court would further like to draw attention to the fact that on 31

July 2018 the Turkish Law No. 7145 entered into force. Articles 4, 17, 18 and

19 of this new law provide for a right to request the reopening of domestic court proceedings or the investigation following the Court’s decision to strike out a case on the basis of a

friendly settlement

or unilateral declaration. According to the Court’s case-law and practice, the reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach. In this connection, bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is consistent with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article

37

§

1

(c)).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 § 1

in fine

). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§ 116-118, 5

July 2016).

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4

March 2008).

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article

37

§

1

(c) of the Convention.

Done in English and notified in writing on 15 October 2020.

Hasan Bakırcı

Valeriu Grițco

Deputy Registrar

President