Comunicată la 4 ianuarie 2021 Publicată la 25 ianuarie 2021 Prima secțiune Cerere nr. 39369/18 Kostadinka Nikolova Kuneva împotriva Greciei introdusă la 12 august 2018 Cererea se referă la agresiunea cu vitriol pe stradă a unei sindicaliste, ceea ce a avut ca efect desfigurarea și orbirea parțială a acesteia, precum și pretinsa încălcare a autorităților judiciare de a identifica agresorii și de a trage concluziile necesare pentru a stabili responsabilitatea angajatorului său și de a-i acorda o despăgubire pentru prejudicii morale (art. 2 partea procedurală). Începând cu 19 august 2003, reclamanta, de cetățenie bulgară, a fost angajată în Grecia în 2001 și, după ce a lucrat în diferite domenii, a fost angajată ca menajeră de către o societate responsabilă cu curățarea spațiilor și clădirilor publice. Devenind membru al unui sindicat din acest sector, recurenta avea o activitate sindicală intensă, în special de la alegerea sa, în februarie 2004, ca membru al comitetului de administrație al sindicatului. Din cauza activităților sale, reclamanta se afla în conflict cu reprezentanții societății pentru care lucra. 9/2016, ca urmare a activităților sindicale ale recurentei, angajatorul său: (a) decidea să schimbe, mai des decât pentru ceilalți angajați, locul în care trebuia să lucreze; (b) controla zilnic și în mod sever prestația de muncă și raporta sub orice pretext (c) respingea toate cererile recurentei de a facilita contactele cu copilul minor și cu cancer; d) exercita presiuni asupra colegilor săi pentru a evita asocierea cu aceasta; e) concediază mama acesteia. Potrivit constatărilor Curții a Uniunii Europene, situația sa aggrava începând din octombrie 2008, mai ales după ce reclamanta a fost aleasă în calitate de secretar general al sindicatului și a luptei împotriva anumitor practici abuzive ale societății, de exemplu, de a reduce salariile sau de a obliga angajații să semneze că au primit anumite alocații cu o sumă mai mare decât cea pe care o percepseră cu adevărat. Recurenta a început să primească apeluri telefonice de amenințare și zvonuri circulau printre colegii săi că ar fi fost împinsă pe calea ferată. La 26 noiembrie 2008, în cadrul unei reuniuni care a avut loc la Ministerul Muncii, în prezența reprezentanților angajatorului său, aceștia au organizat o manifestare foarte brutală a salariaților simpatizanți ai patronatului care, după încheierea reuniunii, au urmărit-o pe reclamantă pe o distanță lungă amenințând-o. La 23 decembrie 2008, când recurenta se întorcea de la locul de muncă seara, doi oameni l-au stropit cu vitriol, ceea ce i-a provocat arsuri foarte profunde și daune corporale grave, pentru care reclamanta a fost internată în Atena timp de un an și apoi în străinătate. În ciuda îngrijirii, recurenta a rămas desfigurată și-a pierdut vederea totală a ochiului stâng și până la 30% cea a ochiului drept. Agresorii ei nu au fost identificați niciodată. La 21 decembrie 2011, recurenta sesizează instanța în primă instanță cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva angajatorului său. 3299/2013, Tribunalul a condamnat societatea să plătească recurentei suma de 250 000 EUR, cu obligația de executare imediată a sentinței pentru plata unei sume de 80 000 EUR. Instanța consideră că este vorba despre un caz de accident de muncă și că a existat neglijență din partea angajatorului. Statuând la apelul societății, Curtea a Piratei a infirmat hotărârea menționată anterior și a respins acțiunea recurentei (hotărârea nr. 9/2016). Ea a considerat că faptele cauzei nu puteau fundamenta neglijența angajatorului și, prin urmare, punerea în joc a responsabilității sale. Curtea de apel a considerat că rănile foarte grave ale recurentei ar fi putut duce la decesul acesteia, atât imediat, din cauza arsurii chimice, cât și în timpul spitalizării, din cauza riscului de complicații și de sepsis. Cu toate acestea, instanța de apel a declarat că angajatorul reclamantei nu fusese niciodată informat cu privire la amenințările la adresa integrității fizice a acesteia și că incidentul din 23 decembrie 2008 nu era legat de mediul de lucru al reclamantei. Prin hotărârea nr. 959/2018 din 22 mai 2018, Curtea de Casație a respins recursul reclamantei. Comisia a considerat că instanța de apel a interpretat corect și a aplicat dispozițiile legislației naționale relevante. Aceasta a arătat că instanța de apel acceptată că incidentul violent a avut loc sub pretextul muncii recurentei și, prin urmare, a constituit un accident de muncă, dar că acest incident nu putea fi atribuit neglijenței angajatorului și nu a creat o obligație pentru acesta din urmă de a compensa prejudiciul moral al acesteia. Nici tensiunea existentă între reclamantă și angajatorul său, nici dezaprobarea de către ceilalți angajați ai societății de tactici agresive ale reclamantei, nu puteau obliga angajatorul să modifice locul sau locul de muncă al reclamantei pentru a evita acest incident violent, a cărui existență nu o prevestește nimic. Din suma de 80 000 EUR menționată anterior, numai o sumă de 65 591,35 EUR a fost plătită recurentei, dar angajatorul recurentei a solicitat rambursarea acesteia. Pe plan penal, o anchetă a fost deschisă din oficiu pentru tentativă de omor, dar, după ce a fost închisă, aceaceasta a fost redeschisă, dar nu și pentru urmărirea penală. Ancheta a fost redeschisă la cererea recurentei, astfel încât aceasta să recunoască un suspect, ci printr-o decizie. 3096/2017, camera de judecată a tribunalului corecțional o a. deoarece reclamanta nu l-a recunoscut pe suspect. În 2014, reclamanta s-a prezentat ca candidată pentru un partid grec la alegerile europene și a fost aleasă membru al Parlamentului European. 2 și 3 din convenție, autoritățile judiciare nu și-au îndeplinit obligația de diligență, pe de o parte, pentru a identifica, urmări și pedepsi agresorii recurentei și, pe de altă parte, pentru a stabili, dacă este cazul, răspunderea angajatorului acesteia în agresiune și pentru a acorda despăgubiri pentru prejudicii morale
Communiquée le 4 janvier 2021
Publié le 25 janvier 2021
Requête n
o
39369/18
Kostadinka Nikolova KUNEVA
contre la Grèce
introduite le 12 August 2018
La requête concerne l’agression au vitriol dans la rue d’une syndicaliste, ce qui a eu pour effet sa défiguration et cécité partielle, et le prétendu manquement des autorités judiciaires d’identifier les agresseurs et de tirer les conclusions nécessaires pour établir la responsabilité de son employeur et de lui accorder une indemnité pour préjudice moral (article 2, volet procédural).
La requérante, de nationalité bulgare, s’installa en Grèce en 2001 et, après avoir travaillé dans différents domaines, elle fut engagée, à partir du 19 août 2003, comme femme de ménage par une société chargée du nettoyage des lieux et bâtiments publics. Devenue membre d’un syndicat de ce secteur, la requérante avait une activité syndicale intense, notamment à compter de son élection, en février 2004, comme membre du comité d’administration du syndicat.
En raison de ses activités, la requérante était en conflit avec les représentants de la société pour laquelle elle travaillait. Comme le reconnut la cour d’appel du Pirée, dans son arrêt n
o
9/2016, en raison des activités syndicales de la requérante, son employeur
: a) décidait de changer, plus souvent que pour les autres employés, le lieu où elle devait travailler
; b) contrôlait quotidiennement et de manière sévère sa prestation de travail et établissait des rapports sous le moindre prétexte
; c) rejetait toutes les demandes de la requérante tendant à faciliter ses contacts avec son enfant mineur et cancéreux
; d) exerçait des pressions à ses collègues pour éviter de la fréquenter
; e) licencia la mère de celle-ci.
Selon les constats de la cour d’appel, la situation s’aggrava à partir d’octobre 2008, surtout après l’élection de la requérante au poste de secrétaire générale du syndicat et de son combat contre certaine pratiques abusives de la société consistant, par exemple, à baisser les salaires ou à obliger les employés à signer qu’ils avaient reçu certaines allocations d’un montant supérieur à celui qu’ils avaient vraiment perçus. La requérante commença à recevoir des appels téléphoniques de menace et des rumeurs circulaient parmi ses collègues selon lesquelles elle aurait été poussée sur les rails de train.
Le 26 novembre 2008, lors d’une réunion qui eut lieu au ministère du Travail, en présence aussi des représentants de son employeur, ceux-ci l’apostrophèrent de manière très brutale et organisèrent une manifestation des salariés sympathisants du patronat qui, après la fin de la réunion, poursuivirent la requérante sur une longue distance en la menaçant.
Le 23 décembre 2008, lorsque la requérante rentrait de son travail le soir, deux personnes l’aspergèrent au vitriol, ce qui lui provoqua des brûlures très profondes et des graves dommages corporelles, pour lesquels la requérante fut hospitalisé à Athènes pendant un an, puis à l’étranger. Malgré les soins, la requérante resta défigurée, et elle perdit la vue totalement de son œil gauche et à concurrence de 30% celle de son œil droit.
Ses agresseurs ne furent jamais identifiés.
Le 21 décembre 2011, la requérante saisit le tribunal de première instance d’une action en dommages-intérêts contre son employeur. Par un jugement n
o
3429/2013, le tribunal condamna la société à verser à la requérante la somme de 250
000 EUR, avec obligation d’exécution immédiate du jugement pour le versement d’une somme de 80
000 EUR. Le tribunal estima qu’il s’agissait en l’espèce d’un cas d’accident de travail et qu’il y avait eu négligence de l’employeur.
Statuant sur appel de la société, la cour d’appel du Pirée infirma le jugement précité et rejeta l’action de la requérante (arrêt n
o
9/2016). Elle considéra que les faits de la cause ne pouvaient pas fonder la négligence de l’employeur et, par conséquent, la mise en jeu de sa responsabilité. La cour d’appel considéra que les blessures très graves de la requérante auraient pu entrainer le décès de celle-ci, tant immédiatement, en raison de la brûlure chimique, que pendant son hospitalisation, en raison du risque des complications et de septicémie. Toutefois, la cour d’appel releva que l’employeur de la requérante n’avait jamais été informé des menaces contre l’intégrité physique de celle-ci et que l’incident du 23 décembre 2008 n’était pas lié à l’environnement de travail de la requérante.
Par un arrêt n
o
959/2018 du 22 mai 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante. Elle considéra que la cour d’appel avait correctement interprété et appliqué les dispositions du droit interne pertinent. Elle releva que la cour d’appel admis que l’incident violent avait eu lieu sous le prétexte du travail de la requérante et par conséquent il constituait un accident de travail, mais que cet incident ne pouvait pas être attribué à la négligence de l’employeur et ne créait pas une obligation pour ce dernier de compenser le préjudice moral de celle-ci. Ni la tension existante entre la requérante et son employeur, ni la désapprobation par les autres employés de la société de tactiques agressives de la requérante, ne pouvaient obliger l’employeur de modifier le lieu ou l’horaire de travail de la requérante afin d’éviter cet incident violent dont rien ne laisser présager la survenance.
De la somme de 80 000 EUR précitée, seule une somme de 65
591,35
EUR fut versée à la requérante, mais l’employeur de la requérante en réclame le remboursement.
Sur le plan pénal, une enquête fut ouverte d’office pour tentative d’homicide mais, après avoir été clôturé, elle fut rouverte mais n’aboutit pas à l’engagement des poursuites. L’enquête fut rouverte à la demande de la requérante afin que celle-ci reconnaisse un suspect, mais par une décision
n
o
3096/2017, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel la clôtura car la requérante n’avait pas reconnu le suspect.
En 2014, la requérante se présenta comme candidate d’un parti grec aux élections européennes et fut élue membre du Parlement européen.
Eu égard à l’obligation procédurale pesant aux États en vertu des articles
2 et 3 de la Convention, les autorités judiciaires ont-elles manqué à leur devoir de diligence, d’une part, pour identifier, poursuivre et punir les agresseurs de la requérante, et, d’autre part, pour établir, le cas échéant, la responsabilité de l’employeur de celle-ci dans l’agression et accorder une indemnité pour préjudice moral
?