Orujova împotriva Azerbaidjanului

Reclamanta, dna Solmaz Polad gizi Orujova, este cetățeană azerbaidjană, născută în 1936 și locuiește la Shabran (numit anterior Davachi). A fost reprezentată în fața Curții de dl A. Orujov.

Guvernul azerbaidjan ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl Çingiz Əsgərov. Circumstanțele cazului

Faptele cazului, expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 31 octombrie 2006 Primăria Davachi a decis să vândă unui teren de 10 mp, situat în afara intrării școlii secundare nr. 1 ("școala"), reclamantei, pentru construirea unui chiosc care vinde rechizite școlare. Conform chitanței datate 30 octombrie 2006, reclamanta a plătit primăriei 200 manati azerbaidjanezi (AZN) (aproximativ 171 euro (EUR) la acel moment) pentru teren.

La 5 martie 2007, Comitetul de Stat pentru Pământ și Cartografie ("SLCC") a emis o opinie conform căreia terenul în cauză aparține orașului Davachi și vânzarea pentru scopuri comerciale era legală.

La 30 mai 2007, Departamentul Construcțiilor și Arhitecturii al Autorității Executive a Districtului Davachi ("DDEA") a emis o opinie conform căreia, după pregătirea documentelor relevante de către primărie, reclamanta trebuia să solicite autorizație pentru efectuarea construcțiilor pe teren. De asemenea, conținea o avertisment că, în caz de nerespectare, construcția ar fi considerată ilegală.

La 12 iunie 2007, DDEA a emis o hotărâre ("hotărârea din 12 iunie 2007"), semnată de șeful acesteia S.B., autorizând reclamanta să efectueze construcții pe terenul alocat acesteia.

Conform reclamantei, la o dată nespecificată, câteva zile după ce a început construcția, reprezentanți ai DDEA au cerut-o să demoleze construcția conform instrucțiunilor lui N.N., noul șef al DDEA.

Conform reclamantei, la 11 iulie 2007, S.A., șefa Departamentului Educației al orașului Davachi, a demolat construcția sa în urma instrucțiunilor lui N.N.

La 4 septembrie 2007, în urma unei propuneri a consiliului pedagogic al școlii, DDEA a emis o hotărâre privind construirea unui bas-relief în fața școlii, care acoperea și zona unde era situat terenul alocat reclamantei. Bas-relieful a fost ulterior transferat inventarului școlii printr-o hotărâre din 12 mai 2008.

La 17 iunie 2008, DDEA a emis o hotărâre, semnată de N.N., declarând hotărârea din 12 iunie 2007 nulă și neavenită. Hotărârea a afirmat că: (i) la alocarea terenului în cauză reclamantei, statusul acestuia nu fusese clar identificat; (ii) acea zonă era parte a teritoriului administrativ al școlii secundare nr. 1 conform deciziei nr. 30 a Consilului Muncitoresc al orașului Davachi din 13 decembrie 1957 și era în folosul acesteia; (iii) deși primăria Davachi a emis o decizie cu privire la alocarea terenului, acea decizie nu a generat drepturi de proprietate asupra terenului; (iv) terenul nu fusese înregistrat în cadastrul de stat și registrul de stat; și (v) autorizația fusese dată prin hotărârea fostului șef al autorității executive a districtului la 13 iunie 2006 fără înregistrarea niciunui document (schiță a proiectului de construcție) la Departamentul Construcțiilor și Arhitecturii al DDEA. Acțiunea reclamantei împotriva șefului DDEA

Reclamanta a intentat două proceduri judiciare separate împotriva șefului DDEA. Aceste proceduri pot fi rezumate după cum urmează. Primul set de proceduri

La 30 aprilie 2008, reclamanta a depus o cerere în fața Curții Districtuale Davachi susținând că fusese ilegal privată de proprietate. A susținut că chioscul pe care îl construia pe teren fusese demolat fără nici o decizie judiciară și materialele de construcție fuseseră furate conform instrucțiunilor lui N.N. A cerut curților să-i restabilească drepturile de proprietate prin returnarea terenului și să-i acorde 25.000 AZN (aproximativ 19.316 EUR) pentru daunele materiale și morale suferite ca urmare a acțiunilor lui N.N.

La ședința din fața curții de primă instanță din 1 iulie 2008, reprezentantul DDEA a prezentat, inter alia, că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii, alocarea acestuia de către primărie reclamantei fusese ilegală și DDEA nu dăduse nici instrucțiuni scrise nici verbale pentru demolarea niciunei construcții.

Reprezentantul SLCC a prezentat că, după primirea scrisorii primăriei cu privire la alocarea terenului în cauză, pregătiseră o proiectare pe baza situației faptice a orașului și trasaseră planul terenului pe baza acestei proiectări. Cu toate acestea, deoarece ulterior s-a descoperit că terenul în cauză aparținea școlii și existase o dispută cu privire la acesta, nu emiseră planul cadastral reclamantei.

Reprezentantul primăriei a declarat că eraseră la alocarea terenului reclamantei și că, prin urmare, decizia acestora fusese ilegală.

Directorul școlii și S.A. au prezentat că nicio lucrare de construcție nu fusese efectuată de reclamanta și nimeni nu furaseră materialele sale de construcție; o parte din acestea fuseseră plasate în curtea școlii conform instrucțiunilor reclamantei și restul fuseseră vândute de fiul reclamantei.

Curtea a audiat și doi muncitori de construcții angajați de reclamanta. Unul a declarat că transportaseră materialele de construcție în curtea școlii conform cererii directorului școlii. Celălalt a declarat că N.N. l-a văzut efectuând construcții și după câteva zile, i se ceruse să oprească lucrul.

Curtea de primă instanță a examinat mai întâi planul școlii din 1960 și decizia din 13 decembrie 1957 a Consilului Muncitoresc al orașului Davachi, prin care doi hectari de pământ fuseseră alocați pentru construirea unui nou corp al școlii și a concluzionat că terenul alocat reclamantei era parte a teritoriului școlii. Cu referire la, inter alia, Articolul 67.4 din Codul Pământului și Articolele 178.1 și 178.2 din Codul Civil (vezi mai jos paragrafele 36 și 37-38), curtea a afirmat că reclamanta nu reușise să-și înregistreze dreptul asupra terenului în registrul de stat al proprietății imobiliare. Prin urmare, curtea a concluzionat că nu aveva dobândit nici drepturi de proprietate cu privire la teren. Curtea remarcase și anumite nereguli în alocarea terenului, susținând că opinia SLCC și planul terenului trebuia obținute înainte de decizia primăriei de a-l vinde, contrar situației din cazul prezent. Curtea referise și la hotărârea din 17 iunie 2008 și afirmase că hotărârea din 12 iunie 2007 autorizând reclamanta să construiască un chiosc fusese anulată.

Cu privire la pretențiile reclamantei pentru daunele, curtea de primă instanță le-a respins susținând că reclamanta nu reușise să prezinte nici dovezi arătând că suferise nici daunele. Remarcase că, după cum s-a constatat în ședință, unele materiale de construcție fuseseră vândute de reclamanta însăși, iar restul fuseseră ținute în curtea școlii.

Reclamanta a contestat susținând, inter alia, că neîntregistrarea terenului în cadastrul de stat și registrul de stat nu putea fi bază pentru demolarea construcției sale și că materialele sale de construcție fuseseră furate.

La 4 septembrie 2008, curtea de apel a mentinut decizia curții inferioare, reiterând același raționament.

La 5 noiembrie 2008, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamantei. Al doilea set de proceduri

La 10 decembrie 2008, reclamanta a depus o nouă cerere și a cerut autorităților să declare hotărârile DDEA din 12 mai 2008 și 17 iunie 2008 nule și neavenite. S-a plâns că N.N. ilegal distrusese construcția sa, anulasee hotărârea din 12 iunie 2007 și ordinase construirea unui bas-relief pentru a delapida fonduri de stat.

La 12 mai 2009, Curtea Districtului Gubadli, cu referire, inter alia, la Articolul 44.2 din Legea privind actele normative (vezi mai jos paragraful 40), a respins pretențiile sale. Referise la scrisoarea din 16 mai 2008 a Departamentului Regional al Serviciului de Înregistrare a Proprietății Imobiliare de Stat din Khachmaz care afirmase că reclamantei nu i se emitase documentul relevant de proprietate cu privire la teren din cauza faptului că documentele depuse de aceasta fuseseră incomplete. De asemenea, referise la sentința Curții Districtuale Davachi din 8 august 2008 care constatase că terenul alocat reclamantei era proprietate de stat și declarase decizia din 31 octombrie 2006 nulă și neavenită (vezi mai jos paragraful 32).

Reclamanta a contestat, reiterând argumentele anterioare și susținând că zona în care era situat terenul alocat nu fusese niciodată parte a teritoriului școlii.

La 14 septembrie 2009, Curtea de Apel Sumgayit a mentinut decizia curții de primă instanță, reiterând raționamentul acesteia.

La 11 februarie 2010, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamantei. Proceduri intentate de directorul școlii împotriva primăriei

La o dată nespecificată, directorul școlii a intentat procedură împotriva primăriei cerând curților să anuleze decizia acesteia din 31 octombrie 2006 (vezi mai sus paragraful 4).

Din dosarul de caz rezultă că reclamanta fusese chemată de curtea de primă instanță ca parte interesată la procedură dar nu se prezentase în ședință.

La ședință, reprezentantul primăriei acceptase plângerea și reitereazee că primăria nu fusese conștientă că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii la alocarea acestuia reclamantei. După descoperirea acestui fapt, oferiase un alt teren, pe care reclamanta îl refuzase.

La 8 augusztus 2008, Curtea Districtului Davachi admitese plângerea și anulase decizia din 31 octombrie 2006. Curtea remarcă că terenul în cauză era proprietate de stat și nu a primăriei și, prin urmare, decizia primăriei de a-l vinde fusese ilegală. Susținuse, de asemenea, că reclamanta nu avea dobândit nici drepturi de proprietate asupra terenului, deoarece nu reușise să-și înregistreze drepturile în registrul de stat conform Articolului 178.1 din Codul Civil.

Reclamanta a contestat prezentând argumente similare ca în procedurile anterioare.

La 16 decembrie 2008 și respectiv 31 martie 2009, Curtea de Apel Sumgayit și Curtea Supremă au respins apelurile sale. Drept intern relevant Codul Pământului din 1999

Articolul 55 din Cod prevede după cum urmează: "Drepturile persoanelor fizice și juridice asupra terenului sunt stabilite pe baza: deciziilor autorităților executive relevante și primăriilor și contractelor încheiate cu acestea; ..."

Articolul 67.4 din Codul Pământului prevede: "Statul nu garantează protecția și inviolabilitatea drepturilor neînregistrate asupra pământului." Codul Civil din 2000

Articolul 178.1 din Cod, așa cum era în vigoare la momentul relevant, prevedea că dreptul de proprietate asupra proprietății imobiliare se transfera cumpărătorului din momentul înregistrării transferului proprietății în registrul de stat al proprietății imobiliare.

Articolul 178.2 din Cod prevede: "Dreptul de proprietate asupra unei noi proprietăți imobiliare este stabilit din momentul înregistrării proprietății în registrul de stat." Legea privind gestionarea terenurilor municipale din 29 iunie 2001

Articolul 6.2 din Lege prevede că alocarea terenurilor în proprietatea municipalității persoanelor fizice trebuia efectuată pe baza unei decizii a primăriilor și a unui contract încheiat între părți. Legea privind actele normative din 26 noiembrie 1999

Articolul 44.2 din Lege, în vigoare la momentul relevant, prevede că un act normativ era anulat de actul autorității care l-a emis sau de o altă autoritate autorizată de lege. Reguli privind măsurile de supraveghere efectuate de Comitetul Construcțiilor și Arhitecturii de Stat, aprobate prin decizia Cabinetului de Miniștri din 31 octombrie 2003

Articolul 20.3 din Reguli, în vigoare la momentul relevant, prevedea că serviciile arhitecturii și construcțiilor ale autorităților executive locale și primăriilor puteau emite permise de început al construcțiilor după obținerea opiniei autorităților relevante de stat și aprobarea proiectului de construcție în conformitate cu aceste Reguli. Altfel, construcția trebuia oprita. Regulamentul privind regulile de pregătire a documentelor cu privire la alocarea terenurilor municipale, aprobat prin Legea din 15 martie 2002

Articolul 11 din Regulament prevede că persoanele fizice putea solicita primăriilor alocarea unui teren.

Conform Articolului 17 din Regulament, dacă primăria considera alocarea posibilă, trebuia să transmită asemenea cereri în termen de cinci zile SLCC pentru pregătirea planului terenului.

Conform Articolului 18 din Regulament, SLCC trebuia să determine locația terenului care urma a fi alocat și zona în care era situat (pentru determinarea prețului normativ al terenului).

Articolul 25 din Regulament prevede că, după primirea documentelor menționat mai sus, primăria a emis o decizie cu privire la alocarea terenului. Un contract de vânzare-cumpărare trebuia încheiat și prețul de cumpărare al terenului trebuia plătit în perioada specificată în acea decizie. RECLAMAȚII

Reclamanta s-a plâns conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție că fusese ilegal privată de proprietate.

Reclamanta s-a plâns, de asemenea, conform Articolului 6 din Convenție că instanțele interne furnizaseră hotărâri fără motive în cazul acesteia.

Bazând-se pe Articolul 13 din Convenție, reclamanta s-a plâns că nu-i fusese oferit un remediu care oferă protecție eficace împotriva încălcării drepturilor sale de proprietate. DREPTUL Reclamații conform Articolului 6 din Convenție și Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

Reclamanta s-a plâns conform Articolului 6 și Articolul 1 al Protocolului nr. 1, că fusese ilegal privată de proprietate și că deciziile instanțelor interne în acel sens nu fuseseră motivate. Curtea, fiind stăpână asupra calificării juridice de dat în drept faptelor cazului, va examina reclamațiile exclusiv conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, al cărui prim paragraf se citește după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la pacea plăcută a posesinilor. Nimeni nu poate fi lipsit de posesinurile sale decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Prezentările părților

Guvernul a susținut că reclamanta nu poate pretinde că este în posesie a terenului, deoarece nu reușise să-și înregistreze titlul conform legii interne. Au prezentat, cu privire la chiosc, că nicio dovadă fiabilă a fi privată de proprietate sau nici deteriorare a acesteia nu fusese prezentată de reclamanta. Era deci imposibil pentru autorități să calculeze daunele pe care reclamanta susținea că le suferise.

Reclamanta nu a fost de acord cu prezentarea Guvernului că terenul nu era "posesia" sa. Cu privire la meritul cauzei, a susținut că zona în care era situat terenul în cauză nu era proprietate de stat și aparținea primăriei. S-a plâns că anularea deciziei din 31 octombrie 2006 pe baza acțiunii directorului școlii fusese ilegală. S-a plâns, de asemenea, că N.N. ilegal declarase hotărârea din 12 iunie 2007 nulă și neavenită și că construcția sa fusese demolată conform instrucțiunilor sale. Evaluarea Curții

Curtea observă că reclamațiile reclamantei privesc atât terenul, cât și construcția pretins de pe acesta. Curtea va examina acelea separat mai jos. (a) Cu privire la teren

Curtea observă mai întâi că părțile nu sunt de acord dacă terenul în cauză constituia "posesia" reclamantei.

Curtea reitera că un reclamant poate invoca o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 doar în măsura în care deciziile contestate se referă la "posesinele" sale în sensul acestei prevederi. "Posesinele" pot fi "posesinile existente" sau pretenții suficient de stabilite pentru a fi considerate "active". Curtea referise, de asemenea, la pretenții cu privire la care un reclamant poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă" că vor fi realizate, adică că va obține plăcerea efectivă a unui drept de proprietate. Cu toate acestea, o așteptare legitimă nu are o existență independentă; trebuie atașată unui interes de proprietate pentru care exista o bază legală suficientă în dreptul intern (vezi Radomilja și alții împotriva Croației [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, §§ 142-43, 20 martie 2018 și cazurile citate în acestea).

Curtea observă că, conform legii interne, după primirea cererii persoanelor fizice pentru alocarea unui teren, primăriile trebuia mai întâi să transmită cererea, pentru pregătirea planului terenului, SLCC, care apoi trebuia să determine locația terenului care urma a fi alocat și zona în care era situat. Odată ce aceste documente fuseseră trimise primăriei, aceasta putea emite o decizie de vânzare a terenului, care trebuia să indice prețul de cumpărare și perioada în care contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat (vezi mai sus paragrafele 42-45).

Cu toate acestea, după cum s-a constatat de instanțele interne, în cazul prezent opiniile relevante ale SLCC fuseseră obținute cu mai multe luni după emiterea deciziei din 31 octombrie 2006 (vezi mai sus paragraful 19). În plus, conform prevederilor legii interne, pe lângă decizia cu privire la alocarea unui teren, era necesară și încheiere a unui contract de vânzare-cumpărare între părți (vezi mai sus paragrafele 35, 39 și 45). Nici un asemenea contract nu fusese încheiat în cazul prezent. Nu s-au furnizat motive pentru această neîndeplinire.

Din dosarul de caz rezultă că SLCC ulterior refusase să emită reclamantei un plan cadastral după ce descoperisee că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii și drepturile de proprietate ale reclamantei asupra terenului nu fuseseră înregistrate de autoritatea relevantă din cauză că documentele acesteia fuseseră incomplete (vezi mai sus paragrafele 15 și 25). Ca rezultat, titlul reclamantei asupra terenului nu fusese niciodată înregistrat în registrul de stat al proprietății imobiliare conform Articolului 178.1 din Codul Civil și, prin urmare, nu aveva dobândit nici drepturi de proprietate cu privire la acesta conform legii interne (vezi mai sus paragrafele 19 și 32).

Curtea observă că decizia din 31 octombrie 2006 fusese declarată nulă și neavenită de curtea de primă instanță la 8 august 2008, după constatare că terenul era proprietate de stat și nu a primăriei și, prin urmare, decizia primăriei de a-l vinde fusese ilegală. Această decizie fusese ulterior mentinutee de curțile superioare (vezi mai sus paragrafele 32-34). În acea legătură, Curtea observă că, ca principiu general, autoritățile nu trebuie împiedicate să-și corecteze greșelile, chiar pe acelea rezultând din propria neglijență. A ține altfel poate duce la o situație care merge contra interesului public (vezi Yavashev și alții împotriva Bulgariei, nr. 41661/05, § 64, 6 noiembrie 2012). Ținând cont de perioada de timp dintre datele emiterii deciziei de mai sus și anularea acesteia, Curtea consideră că autoritățile interne nu au eșuat în a acționa prompt în corectarea greșelii. Deși situația din acea perioadă de timp ar fi putut cauza reclamantei să se aștepte că va obține proprietatea asupra terenului, nu s-a demonstrat Curții că exista bază legală suficientă conform legii interne care ar putea da naștere unei "așteptări legitime" de a dobândi asemenea drepturi de proprietate în circumstanțele cazului prezent.

Ținând seama de mai sus, Curtea constată că reclamanta nu avea o posesie existentă sau o pretenție constituind un activ în sensul Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (compare Çakar împotriva Turciei (decizie), nr. 47136/06, § 29, 25 aprilie 2017).

Rezultă că această parte a reclamației este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă conform Articolului 35 § 4. (b) Cu privire la construcție

Guvernul nu a contestat existența "posesinilor" reclamantei cu privire la construcție dar a susținut că reclamanta nu reușise să prezinte nici dovezi cu privire la "deprivarea de proprietate sau nici deteriorare a acesteia".

Curtea observă că nu este clar din deciziile curților interne dacă acestea constataseră că reclamanta început nici o construcție care ulterior presupus fusese demolată. Remarcaseră doar că unele materiale de construcție fuseseră vândute de reclamanta, iar restul fuseseră ținute în curtea școlii (vezi mai sus paragraful 20). În orice caz, chiar presupunând că reclamanta de fapt început construcția unui chiosc conform hotărârii din 12 iunie 2007, Curtea consideră că aceasta nu constituia "posesinele" reclamantei în sensul Articolului 1 al Protocolului nr. 1 din următoarele motive.

Din dosarul de caz rezultă că reclamanta aplicasee pentru autorizație de construcție înainte de a obține toate documentele necesare, și anume o schiță a proiectului de construcție. Reclamanta nu contestă acest fapt (vezi mai sus paragrafele 11 și 19). Deși este adevărat că fostul șef al DDEA emiteasee o hotărâre autorizând construcția reclamantei în absența documentelor relevante, reclamanta era sau trebuia să fi fost conștientă că o asemenea autorizație, în absența acelor documente, nu conform pe deplin cu cerințele legii interne. În plus, este de asemenea relevant că reclamanta început construcția fără a fi i emis planul cadastral și documentele de proprietate asupra terenului.

Ținând seama de mai sus, reclamanta nu avea nici o "posesie" conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nici o așteptare legitimă conform legii interne relevante de a obține recunoaștere a drepturilor sale asupra unei asemenea construcții.

Rezultă că această parte a reclamației este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă conform Articolului 35 § 4. Reclamație conform Articolului 13 din Convenție

Reclamanta s-a plâns că nu avea remedii interne eficace cu privire la reclamațiile sale. S-a bazat pe Articolul 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: "Oricine ai drepturile și libertățile enunțate în această Convenție încălcate are dreptul la o cale de atac eficace în fața unei autorități naționale, chiar dacă încălcarea s-a comis de către persoane în calitate oficială."

Curtea, după ce a declarat inadmisibilă reclamația de fond conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1, concluzionează că reclamanta nu avea pretenție discutabilă pentru scopurile Articolului 13 din Convenție (compare Kozaliev și Starchev împotriva Bulgariei (decizie), nr. 59845/14, § 44, 15 septembrie 2020). Rezultă că reclamația conform Articolului 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, conform Articolului 35 §§ 3 (a) și 4. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba engleză și notificat în scris la 8 iulie 2021. {semnătură_p_2} Martina Keller Lado Chanturia Grefier Adjunct Președinte

The applicant, Ms Solmaz Polad gizi Orujova, is an Azerbaijani national, who was born in 1936 and lives in Shabran (previously named Davachi). She was represented before the Court by Mr A. Orujov.

The Azerbaijani Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Çingiz Əsgərov. The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 31 October 2006 the Davachi Municipality decided to sell a plot of land of 10 sq. m, situated outside the entrance of the secondary school no. 1 (“the school”), to the applicant, for construction of a kiosk selling school supplies. According to the receipt dated 30 October 2006 the applicant paid the municipality 200 Azerbaijani manats (AZN) (approximately 171 euros (EUR) at the material time) for the plot of land.

On 5 March 2007 the State Land and Cartography Committee (“the SLCC”) issued an opinion stating that the plot of land in question belonged to the Davachi city and its sale for commercial purposes was lawful.

On 30 May 2007 the Construction and Architecture Department of the Davachi District Executive Authority (“the DDEA”) issued an opinion stating that, after the preparation of relevant documents by the municipality, the applicant had to apply for authorisation to carry out construction on the plot of land. It also contained a warning that in case of failure to do so, the construction would be considered unlawful.

On 12 June 2007 the DDEA issued an order (“the order of 12 June 2007”), signed by its head S.B., allowing the applicant to carry out construction on the plot of land allocated to her.

According to the applicant, on an unspecified date, several days after she had started the construction work, representatives of the DDEA asked her to demolish the construction according to the instruction by N.N., the new head of the DDEA.

According to the applicant, on 11 July 2007 S.A., the head of the Education Department of the Davachi city, demolished her construction following N.N.’s instructions.

On 4 September 2007, following a proposal by the pedagogical council of the school, the DDEA issued an order relating to construction of a bas-relief in front of the school, which also covered the area where the plot of land allocated to the applicant was situated. The bas-relief was later transferred to the school’s inventory by an order of 12 May 2008.

On 17 June 2008 the DDEA issued an order, signed by N.N., declaring the order of 12 June 2007 null and void. The order stated that (i) when allocating the plot of land in question to the applicant, its status had not been clearly identified; (ii) that area was part of the administrative territory of the secondary school no. 1 according to the decision no. 30 of the Davachi city Council of Working Deputies of 13 December 1957 and was in its use; (iii) although the Davachi municipality issued a decision on allocation of the plot of land, that decision did not generate property rights to the land; (iv) the plot of land had not been registered in the State cadastre and the State register; and (v) the authorisation was given by the order of the former head of the district executive authority on 13 June 2006 without registration of any document (sketch of construction project) at the Construction and Architecture Department of the DDEA. The applicant’s action against the head of the DDEA

The applicant brought two separate court proceedings against the head of the DDEA. Those proceedings can be summarised as follows. The first set of proceedings

On 30 April 2008 the applicant lodged a claim before the Davachi District Court arguing that she had been unlawfully deprived of her property. She argued that the kiosk that she was constructing on the plot of land had been demolished without any court order and her construction materials were stolen under N.N.’s instructions. She asked the domestic courts to restore her property rights by returning the plot of land to her, and to award her AZN 25,000 (approximately EUR 19,316) for pecuniary and non-pecuniary damages sustained as a result of N.N.’s actions.

At the hearing before the first-instance court of 1 July 2008 the representative of the DDEA submitted, inter alia , that the plot of land in question was part of the school’s territory, its allocation by the municipality to the applicant had been unlawful and the DDEA had given neither written nor verbal instructions for demolishing any construction.

The representative of the SLCC submitted that, after receiving the municipality’s letter on allocation of the plot of land in question, they had prepared a draft based on the factual situation of the city and drew the plan of the plot of land in question based on that draft. However, since later it was discovered that the plot of land in question belonged to the school and there was a dispute over it, they did not issue the cadastre plan to the applicant.

The representative of the municipality stated that they had erred when allocating the plot of land to the applicant and that, therefore, their decision had been unlawful.

The director of the school and S.A. submitted that no construction work had been carried out by the applicant and no one had stolen her construction materials; part of them were placed inside the school’s yard on her instruction and the rest had been sold by the applicant’s son.

The court also heard two construction workers who had been employed by the applicant for construction work. One of them stated that they had carried the construction materials inside the school’s yard following the school director’s request. The other stated that N.N. had seen him carrying out construction work and after several days, he had been asked to stop the work.

The first-instance court firstly examined the plan of the school from 1960, and the decision of 13 December 1957 of the Davachi city Council of Working Deputies, whereby two hectares of land had been allocated for construction of a new school building and concluded that the plot of land allocated to the applicant was part of the school’s territory. Referring, inter alia , to Article 67.4 of the Land Code and Articles 178.1 and 178.2 of the Civil Code (see paragraphs 36 and 37-38 below), the court stated that the applicant had failed to register her right over the plot of land in the State register of immovable property. Therefore, the court concluded that she had not acquired any property rights in respect of the plot of land. The court further noted some irregularities in allocation of the plot of land, holding that the opinion by the SLCC and the plan of the plot of land had to be obtained before the municipality’s decision to sell it, contrary to the situation in the present case. The court also referred to the order of 17 June 2008 and stated that the order of 12 June 2007 authorising the applicant to construct a kiosk had been invalidated.

As to the applicant’s claims for damages, the first-instance court dismissed them holding that the applicant had failed to provide any proof showing that she had sustained any damage. It noted that, as established during the hearing, some construction materials had been sold by the applicant herself, while the rest had been kept inside the school’s yard.

The applicant appealed arguing, inter alia , that her failure to register the plot of land in the State cadastre and State register could not be a basis for demolition of her construction and that her construction materials had been stolen.

On 4 September 2008 the appellate court upheld the lower court’s judgment reiterating the same reasoning.

On 5 November 2008 the Supreme Court dismissed the applicant’s cassation appeal. The second set of proceedings

On 10 December 2008 the applicant lodged a new claim and asked the domestic authorities to declare the DDEA’s orders of 12 May 2008 and 17 June 2008 null and void. She complained that N.N. had unlawfully destroyed her construction, invalidated the order of 12 June 2007 and ordered the construction of a bas-relief in order to embezzle State funds.

On 12 May 2009 the Gubadli District Court, referring, inter alia, to Article 44.2 of the Law on normative acts (see paragraph 40 below) dismissed her claims. It referred to the letter of 16 May 2008 of the Khachmaz City Regional Department of the State Real Estate Registration Service which stated that the applicant had not been issued the relevant document of ownership to the plot of land due to the fact that the documents she submitted were incomplete. It also referred to the Davachi District Court’s judgment of 8 August 2008 finding that the plot of land allocated to the applicant was State property and declaring the decision of 31 October 2006 null and void (see paragraph 32 below).

The applicant appealed, reiterating her previous arguments and arguing that the area where the plot of land allocated to her was situated had never been part of the school’s territory.

On 14 September 2009 the Sumgayit Court of Appeal upheld the first-instance court’s judgment reiterating its reasoning.

On 11 February 2010 the Supreme Court dismissed the applicant’s cassation appeal. Proceedings brought by the director of the school against the municipality

On an unspecified date, the director of the school brought proceedings against the municipality asking the courts to invalidate its decision of 31 October 2006 (see paragraph 4 above).

It appears from the case file that the applicant was summoned by the first-instance court as an interested party to the proceedings but failed to appear during the hearing.

At the hearing, the representative of the municipality accepted the claim and reiterated that the municipality had not been aware that the plot of land in question was part of the school’s territory when allocating it to the applicant. After discovering this fact, it had offered her another plot of land, which she had refused.

On 8 August 2008 the Davachi District Court granted the claim and invalidated the decision of 31 October 2006. The court noted that the plot of land in question was the property of the State and not the municipality and, therefore, the municipality’s decision to sell it had been unlawful. It further held that the applicant had not acquired any property rights to the plot of land because she had failed to register her rights in the State register as required under Article 178.1 of the Civil Code.

The applicant appealed presenting similar arguments as in the previous proceedings.

On 16 December 2008 and 31 March 2009, respectively, the Sumgayit Court of Appeal and the Supreme Court dismissed her appeals. Relevant domestic law The 1999 Land Code

Article 55 of the Code provided as follows: “Physical and legal persons’ rights over the plot of land are established on the basis of the following: decisions of the relevant executive authorities and municipalities and contracts concluded with them; ...”

Article 67.4 of the Land Code provided: “The State does not guarantee protection and inviolability of the unregistered rights over the land.” The 2000 Civil Code

Article 178.1 of the Code, as in force at the material time, provided that the ownership right to immovable property passed to the acquirer from the moment of the registration of the transfer of the ownership in the State register of immovable property.

Article 178.2 of the Code provided: “Ownership right over a new immovable property is established from the moment of the property’s registration in the State register.” Law on management of municipality lands of 29 June 2001

Article 6.2 of the Law provided that allocation of the plots of land in the municipality’s ownership to physical persons had to be carried out on the basis of a decision by the municipalities and a contract concluded between the parties. Law on normative acts of 26 November 1999

Article 44.2 of the Law, in force at the material time, provided that a normative act was invalidated by an act of the authority which had issued it or by another authority authorised by law. Rules on supervision measures carried out by the State Construction and Architecture Committee, approved by the decision of the Cabinet of Ministers of 31 October 2003

Article 20.3 of the Rules, in force at the material time, provided that the architecture and construction services of the local executive authorities and municipalities could issue permits to start construction after obtaining the opinion of the relevant State authorities and the approval of the construction project in accordance with these Rules. Otherwise, the construction had to be stopped. Regulation on rules on preparation of documents on allocation of municipal lands, approved by the Law of 15 March 2002

Article 11 of the Regulation provided that physical persons could apply to municipalities for allocation of a plot of land.

Under Article 17 of the Regulation, if the municipality considered the allocation possible, it had to forward such requests within five days to the SLCC to prepare the plan of the plot of land.

Under Article 18 of the Regulation the SLCC had to determine the location of the plot of land to be allocated and the zone where it was situated (for the purpose of determining the normative price of the land).

Article 25 of the Regulation provided that upon receipt of the above ‑ mentioned documents the municipality issued a decision on allocation of the plot of land. A sale and purchase contract had to be concluded and the purchase price of the land had to be paid within the period specified in that decision. COMPLAINTS

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that she had been unlawfully deprived of her property.

The applicant further complained under Article 6 of the Convention that the domestic courts had delivered unreasoned judgments in her case.

Relying on Article 13 of the Convention, the applicant complained that she had not been afforded a remedy providing effective protection against the violation of her property rights. THE LAW Complaints under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention

The applicant complained under Article 6 and Article 1 of Protocol No. 1, that she had been unlawfully deprived of her property and that the domestic courts’ decisions in that respect had not been reasoned. The Court, being master of the characterisation to be given in law to the facts of the case, will examine the complaints solely under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the first paragraph of which reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.” The parties’ submissions

The Government argued that the applicant cannot claim to be in possession of the plot of land since she had failed to register her title to it as required under domestic law. They submitted, in respect of the kiosk, that no reliable evidence of being deprived of the property or any damage to it had been presented by the applicant. It was thus impossible for the authorities to calculate the damage she had allegedly suffered.

The applicant disagreed with the Government’s submission that the land was not her “possession”. As to the merits, she argued that the area where the plot of land in question was situated was not State property and belonged to the municipality. She complained that the invalidation of the decision of 31 October 2006 on the basis of the school director’s action had been unlawful. She further complained that N.N. had unlawfully declared the order of 12 June 2007 null and void, and that her construction had been demolished under his instructions. The Court’s assessment

The Court notes that the applicant’s complaints concern both the plot of land and the construction allegedly built on it. The Court will examine them separately below. (a) As regards the plot of land

The Court firstly observes that the parties disagree as to whether the plot of land in question constituted the applicant’s “possession”.

The Court reiterates that an applicant can allege a violation of Article 1 of Protocol No. 1 only in so far as the impugned decisions relate to his or her “possessions” within the meaning of this provision. “Possessions” can be “existing possessions” or claims that are sufficiently established to be regarded as “assets”. The Court has also referred to claims in respect of which an applicant can argue that he or she has at least a “legitimate expectation” that they will be realised, that is, that he or she will obtain effective enjoyment of a property right. However, a legitimate expectation has no independent existence; it must be attached to a proprietary interest for which there is a sufficient legal basis in national law (see Radomilja and Others v. Croatia [GC], nos. 37685/10 and 22768/12, §§ 142-43, 20 March 2018, and the cases cited therein).

The Court observes that under domestic law, upon receipt of a request from physical persons for allocation of a plot of land, the municipalities had to first forward the request, for preparation of the plan of the plot of land, to the SLCC, who then had to determine the location of the plot of land to be allocated and the zone where it was situated. Once these documents were sent to the municipality, it could issue a decision to sell the plot of land, which had to indicate the purchase price and the period within which a sale and purchase contract had to be concluded (see paragraphs 42 ‑ 45 above).

However, as established by the domestic courts, in the present case the relevant opinions of the SLCC were obtained several months after the decision of 31 October 2006 was issued (see paragraph 19 above). Moreover, according to the provisions of domestic law, apart from the decision on allocation of a plot of land, the conclusion of a sale and purchase contract between the parties was also necessary (see paragraphs 35, 39 and 45 above). No such contract had been concluded in the present case. No reasons have been provided for this failure.

It appears from the case file that the SLCC later refused to issue the applicant a cadastre plan after finding out that the plot of land in question was part of the school’s territory and her ownership rights over the plot of land were not registered by the relevant authority due to her documents being incomplete (see paragraphs 15 and 25 above). As a result, the applicant’s title to the plot of land had never been entered in the State register of immovable property as required under Article 178.1 of the Civil Code and, therefore, she had never acquired any property rights in respect of it under domestic law (see paragraphs 19 and 32 above).

The Court notes that the decision of 31 October 2006 was declared null and void by the first-instance court on 8 August 2008 upon finding that the plot of land was the property of the State and not the municipality and, therefore, the municipality’s decision to sell it had been unlawful. This decision was later upheld by the higher courts (see paragraphs 32-34 above). In that connection, the Court observes that as a general principle the authorities should not be prevented from correcting their mistakes, even those resulting from their own negligence. Holding otherwise may lead to a situation which runs contrary to the public interest (see Yavashev and Others v. Bulgaria , no. 41661/05, § 64, 6 November 2012). Having regard to the time period between the dates of the issuance of the above decision and its nullification, the Court considers that the domestic authorities did not fail to act promptly in correcting their mistake. While the situation at hand during that time period may have caused the applicant to expect that she would obtain ownership over the plot of land, it has not been demonstrated to the Court that there was sufficient legal basis under domestic law which could give rise to a “legitimate expectation” of acquiring such ownership rights in the circumstances of the present case.

In view of the above, the Court finds that the applicant did not have an existing possession or a claim constituting an asset within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (compare Çakar v. Turkey (dec.), no. 47136/06, § 29, 25 April 2017). 60 . It follows that this part of the complaint is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. (b) As regards the construction

The Government did not dispute the existence of the applicant’s “possessions” in respect of the construction but argued that the applicant had failed to present any proof in respect of being “deprived of the property or any damage to it”.

The Court observes that it is not clear from the domestic courts’ decisions whether they established that the applicant had started any construction which was later allegedly demolished. They noted only that some of the construction materials were sold by the applicant, while the rest were kept in the school’s yard (see paragraph 20 above). In any event, even assuming that the applicant had indeed started construction of a kiosk following the order of 12 June 2007, the Court considers that it did not constitute the applicant’s “possessions” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 for the following reasons.

It appears from the case file that the applicant had applied for authorisation for construction before obtaining all necessary documents, namely a sketch of the construction project. The applicant has not contested this fact (see paragraphs 11 and 19 above). While it is true that the former head of the DDEA issued an order authorising construction by the applicant in the absence of the relevant documents, the applicant was or should have been aware that such authorisation, in the absence of those documents, did not fully comply with the requirements of domestic law. Furthermore, it is also relevant that the applicant had started construction work without having been issued the cadastre plan and the ownership documents to the plot of land.

In view of the above, the applicant had neither a “possession” under Article 1 of Protocol No. 1 nor a legitimate expectation under the relevant domestic law of obtaining recognition of her rights to such construction.

It follows that this part of the complaint is also incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. Complaint under Article 13 of the Convention

The applicant complained that she did not have effective domestic remedies in respect of her complaints. She relied on 13 of the Convention, which read as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in this Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

The Court, having declared inadmissible the substantive complaint under Article 1 of Protocol No. 1, concludes that the applicant has no arguable claim for the purposes of Article 13 of the Convention (compare Kozaliev and Starchev v. Bulgaria (dec.), no. 59845/14, § 44, 15 September 2020). It follows that the complaint under Article 13 of the Convention must be rejected as being incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 8 July 2021. {signature_p_2} Martina Keller Lado Chanturia Deputy Registrar President