CtEDO 17.06.2021 AI

ORUJOVA v. AZERBAIJAN

RESPONDENT
AZE
HOTĂRÂRE
17.06.2021
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ORUJOVA v. AZERBAIJAN (CtEDO, 2021)
HUDOC · oficial

Cererea nr. 1776/09

Solmaz Polad gizi ORUJOVA

împotriva Azerbaijanului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Cincea), având ședință la 17 iunie 2021 sub formă de comitet compus din:

Lado Chanturia,

președinte,

Lətif Hüseynov,

Mattias Guyomar,

judecători,

și Martina Keller,

grefier adjunct al secției,

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 17 decembrie 2008,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns prezentate de reclamant,

După deliberare, decide după cum urmează:

1.

Reclamanta, dna Solmaz Polad gizi Orujova, este cetățeană azerbaidjană, născută în 1936 și locuiește la Shabran (numit anterior Davachi). A fost reprezentată în fața Curții de dl A. Orujov.

2.

Guvernul azerbaidjan ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl Çingiz Əsgərov.

Circumstanțele cazului

3.

Faptele cazului, expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

4.

La 31 octombrie 2006 Primăria Davachi a decis să vândă unui teren de 10 mp, situat în afara intrării școlii secundare nr. 1 ("școala"), reclamantei, pentru construirea unui chiosc care vinde rechizite școlare. Conform chitanței datate 30 octombrie 2006, reclamanta a plătit primăriei 200 manati azerbaidjanezi (AZN) (aproximativ 171 euro (EUR) la acel moment) pentru teren.

5.

La 5 martie 2007, Comitetul de Stat pentru Pământ și Cartografie ("SLCC") a emis o opinie conform căreia terenul în cauză aparține orașului Davachi și vânzarea pentru scopuri comerciale era legală.

6.

La 30 mai 2007, Departamentul Construcțiilor și Arhitecturii al Autorității Executive a Districtului Davachi ("DDEA") a emis o opinie conform căreia, după pregătirea documentelor relevante de către primărie, reclamanta trebuia să solicite autorizație pentru efectuarea construcțiilor pe teren. De asemenea, conținea o avertisment că, în caz de nerespectare, construcția ar fi considerată ilegală.

7.

La 12 iunie 2007, DDEA a emis o hotărâre ("hotărârea din 12 iunie 2007"), semnată de șeful acesteia S.B., autorizând reclamanta să efectueze construcții pe terenul alocat acesteia.

8.

Conform reclamantei, la o dată nespecificată, câteva zile după ce a început construcția, reprezentanți ai DDEA au cerut-o să demoleze construcția conform instrucțiunilor lui N.N., noul șef al DDEA.

9.

Conform reclamantei, la 11 iulie 2007, S.A., șefa Departamentului Educației al orașului Davachi, a demolat construcția sa în urma instrucțiunilor lui N.N.

10.

La 4 septembrie 2007, în urma unei propuneri a consiliului pedagogic al școlii, DDEA a emis o hotărâre privind construirea unui bas-relief în fața școlii, care acoperea și zona unde era situat terenul alocat reclamantei. Bas-relieful a fost ulterior transferat inventarului școlii printr-o hotărâre din 12 mai 2008.

11.

La 17 iunie 2008, DDEA a emis o hotărâre, semnată de N.N., declarând hotărârea din 12 iunie 2007 nulă și neavenită. Hotărârea a afirmat că: (i) la alocarea terenului în cauză reclamantei, statusul acestuia nu fusese clar identificat; (ii) acea zonă era parte a teritoriului administrativ al școlii secundare nr. 1 conform deciziei nr. 30 a Consilului Muncitoresc al orașului Davachi din 13 decembrie 1957 și era în folosul acesteia; (iii) deși primăria Davachi a emis o decizie cu privire la alocarea terenului, acea decizie nu a generat drepturi de proprietate asupra terenului; (iv) terenul nu fusese înregistrat în cadastrul de stat și registrul de stat; și (v) autorizația fusese dată prin hotărârea fostului șef al autorității executive a districtului la 13 iunie 2006 fără înregistrarea niciunui document (schiță a proiectului de construcție) la Departamentul Construcțiilor și Arhitecturii al DDEA.

Acțiunea reclamantei împotriva șefului DDEA

12.

Reclamanta a intentat două proceduri judiciare separate împotriva șefului DDEA. Aceste proceduri pot fi rezumate după cum urmează.

Primul set de proceduri

13.

La 30 aprilie 2008, reclamanta a depus o cerere în fața Curții Districtuale Davachi susținând că fusese ilegal privată de proprietate. A susținut că chioscul pe care îl construia pe teren fusese demolat fără nici o decizie judiciară și materialele de construcție fuseseră furate conform instrucțiunilor lui N.N. A cerut curților să-i restabilească drepturile de proprietate prin returnarea terenului și să-i acorde 25.000 AZN (aproximativ 19.316 EUR) pentru daunele materiale și morale suferite ca urmare a acțiunilor lui N.N.

14.

La ședința din fața curții de primă instanță din 1 iulie 2008, reprezentantul DDEA a prezentat, inter alia, că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii, alocarea acestuia de către primărie reclamantei fusese ilegală și DDEA nu dăduse nici instrucțiuni scrise nici verbale pentru demolarea niciunei construcții.

15.

Reprezentantul SLCC a prezentat că, după primirea scrisorii primăriei cu privire la alocarea terenului în cauză, pregătiseră o proiectare pe baza situației faptice a orașului și trasaseră planul terenului pe baza acestei proiectări. Cu toate acestea, deoarece ulterior s-a descoperit că terenul în cauză aparținea școlii și existase o dispută cu privire la acesta, nu emiseră planul cadastral reclamantei.

16.

Reprezentantul primăriei a declarat că eraseră la alocarea terenului reclamantei și că, prin urmare, decizia acestora fusese ilegală.

17.

Directorul școlii și S.A. au prezentat că nicio lucrare de construcție nu fusese efectuată de reclamanta și nimeni nu furaseră materialele sale de construcție; o parte din acestea fuseseră plasate în curtea școlii conform instrucțiunilor reclamantei și restul fuseseră vândute de fiul reclamantei.

18.

Curtea a audiat și doi muncitori de construcții angajați de reclamanta. Unul a declarat că transportaseră materialele de construcție în curtea școlii conform cererii directorului școlii. Celălalt a declarat că N.N. l-a văzut efectuând construcții și după câteva zile, i se ceruse să oprească lucrul.

19.

Curtea de primă instanță a examinat mai întâi planul școlii din 1960 și decizia din 13 decembrie 1957 a Consilului Muncitoresc al orașului Davachi, prin care doi hectari de pământ fuseseră alocați pentru construirea unui nou corp al școlii și a concluzionat că terenul alocat reclamantei era parte a teritoriului școlii. Cu referire la, inter alia, Articolul 67.4 din Codul Pământului și Articolele 178.1 și 178.2 din Codul Civil (vezi mai jos paragrafele 36 și 37-38), curtea a afirmat că reclamanta nu reușise să-și înregistreze dreptul asupra terenului în registrul de stat al proprietății imobiliare. Prin urmare, curtea a concluzionat că nu aveva dobândit nici drepturi de proprietate cu privire la teren. Curtea remarcase și anumite nereguli în alocarea terenului, susținând că opinia SLCC și planul terenului trebuia obținute înainte de decizia primăriei de a-l vinde, contrar situației din cazul prezent. Curtea referise și la hotărârea din 17 iunie 2008 și afirmase că hotărârea din 12 iunie 2007 autorizând reclamanta să construiască un chiosc fusese anulată.

20.

Cu privire la pretențiile reclamantei pentru daunele, curtea de primă instanță le-a respins susținând că reclamanta nu reușise să prezinte nici dovezi arătând că suferise nici daunele. Remarcase că, după cum s-a constatat în ședință, unele materiale de construcție fuseseră vândute de reclamanta însăși, iar restul fuseseră ținute în curtea școlii.

21.

Reclamanta a contestat susținând, inter alia, că neîntregistrarea terenului în cadastrul de stat și registrul de stat nu putea fi bază pentru demolarea construcției sale și că materialele sale de construcție fuseseră furate.

22.

La 4 septembrie 2008, curtea de apel a mentinut decizia curții inferioare, reiterând același raționament.

23.

La 5 noiembrie 2008, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamantei.

Al doilea set de proceduri

24.

La 10 decembrie 2008, reclamanta a depus o nouă cerere și a cerut autorităților să declare hotărârile DDEA din 12 mai 2008 și 17 iunie 2008 nule și neavenite. S-a plâns că N.N. ilegal distrusese construcția sa, anulasee hotărârea din 12 iunie 2007 și ordinase construirea unui bas-relief pentru a delapida fonduri de stat.

25.

La 12 mai 2009, Curtea Districtului Gubadli, cu referire, inter alia, la Articolul 44.2 din Legea privind actele normative (vezi mai jos paragraful 40), a respins pretențiile sale. Referise la scrisoarea din 16 mai 2008 a Departamentului Regional al Serviciului de Înregistrare a Proprietății Imobiliare de Stat din Khachmaz care afirmase că reclamantei nu i se emitase documentul relevant de proprietate cu privire la teren din cauza faptului că documentele depuse de aceasta fuseseră incomplete. De asemenea, referise la sentința Curții Districtuale Davachi din 8 august 2008 care constatase că terenul alocat reclamantei era proprietate de stat și declarase decizia din 31 octombrie 2006 nulă și neavenită (vezi mai jos paragraful 32).

26.

Reclamanta a contestat, reiterând argumentele anterioare și susținând că zona în care era situat terenul alocat nu fusese niciodată parte a teritoriului școlii.

27.

La 14 septembrie 2009, Curtea de Apel Sumgayit a mentinut decizia curții de primă instanță, reiterând raționamentul acesteia.

28.

La 11 februarie 2010, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamantei.

Proceduri intentate de directorul școlii împotriva primăriei

29.

La o dată nespecificată, directorul școlii a intentat procedură împotriva primăriei cerând curților să anuleze decizia acesteia din 31 octombrie 2006 (vezi mai sus paragraful 4).

30.

Din dosarul de caz rezultă că reclamanta fusese chemată de curtea de primă instanță ca parte interesată la procedură dar nu se prezentase în ședință.

31.

La ședință, reprezentantul primăriei acceptase plângerea și reitereazee că primăria nu fusese conștientă că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii la alocarea acestuia reclamantei. După descoperirea acestui fapt, oferiase un alt teren, pe care reclamanta îl refuzase.

32.

La 8 augusztus 2008, Curtea Districtului Davachi admitese plângerea și anulase decizia din 31 octombrie 2006. Curtea remarcă că terenul în cauză era proprietate de stat și nu a primăriei și, prin urmare, decizia primăriei de a-l vinde fusese ilegală. Susținuse, de asemenea, că reclamanta nu avea dobândit nici drepturi de proprietate asupra terenului, deoarece nu reușise să-și înregistreze drepturile în registrul de stat conform Articolului 178.1 din Codul Civil.

33.

Reclamanta a contestat prezentând argumente similare ca în procedurile anterioare.

34.

La 16 decembrie 2008 și respectiv 31 martie 2009, Curtea de Apel Sumgayit și Curtea Supremă au respins apelurile sale.

Drept intern relevant

Codul Pământului din 1999

35.

Articolul 55 din Cod prevede după cum urmează:

"Drepturile persoanelor fizice și juridice asupra terenului sunt stabilite pe baza:

deciziilor autorităților executive relevante și primăriilor și contractelor încheiate cu acestea; ..."

36.

Articolul 67.4 din Codul Pământului prevede:

"Statul nu garantează protecția și inviolabilitatea drepturilor neînregistrate asupra pământului."

Codul Civil din 2000

37.

Articolul 178.1 din Cod, așa cum era în vigoare la momentul relevant, prevedea că dreptul de proprietate asupra proprietății imobiliare se transfera cumpărătorului din momentul înregistrării transferului proprietății în registrul de stat al proprietății imobiliare.

38.

Articolul 178.2 din Cod prevede:

"Dreptul de proprietate asupra unei noi proprietăți imobiliare este stabilit din momentul înregistrării proprietății în registrul de stat."

Legea privind gestionarea terenurilor municipale din 29 iunie 2001

39.

Articolul 6.2 din Lege prevede că alocarea terenurilor în proprietatea municipalității persoanelor fizice trebuia efectuată pe baza unei decizii a primăriilor și a unui contract încheiat între părți.

Legea privind actele normative din 26 noiembrie 1999

40.

Articolul 44.2 din Lege, în vigoare la momentul relevant, prevede că un act normativ era anulat de actul autorității care l-a emis sau de o altă autoritate autorizată de lege.

Reguli privind măsurile de supraveghere efectuate de Comitetul Construcțiilor și Arhitecturii de Stat, aprobate prin decizia Cabinetului de Miniștri din 31 octombrie 2003

41.

Articolul 20.3 din Reguli, în vigoare la momentul relevant, prevedea că serviciile arhitecturii și construcțiilor ale autorităților executive locale și primăriilor puteau emite permise de început al construcțiilor după obținerea opiniei autorităților relevante de stat și aprobarea proiectului de construcție în conformitate cu aceste Reguli. Altfel, construcția trebuia oprita.

Regulamentul privind regulile de pregătire a documentelor cu privire la alocarea terenurilor municipale, aprobat prin Legea din 15 martie 2002

42.

Articolul 11 din Regulament prevede că persoanele fizice putea solicita primăriilor alocarea unui teren.

43.

Conform Articolului 17 din Regulament, dacă primăria considera alocarea posibilă, trebuia să transmită asemenea cereri în termen de cinci zile SLCC pentru pregătirea planului terenului.

44.

Conform Articolului 18 din Regulament, SLCC trebuia să determine locația terenului care urma a fi alocat și zona în care era situat (pentru determinarea prețului normativ al terenului).

45.

Articolul 25 din Regulament prevede că, după primirea documentelor menționat mai sus, primăria a emis o decizie cu privire la alocarea terenului. Un contract de vânzare-cumpărare trebuia încheiat și prețul de cumpărare al terenului trebuia plătit în perioada specificată în acea decizie.

46.

Reclamanta s-a plâns conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție că fusese ilegal privată de proprietate.

47.

Reclamanta s-a plâns, de asemenea, conform Articolului 6 din Convenție că instanțele interne furnizaseră hotărâri fără motive în cazul acesteia.

48.

Bazând-se pe Articolul 13 din Convenție, reclamanta s-a plâns că nu-i fusese oferit un remediu care oferă protecție eficace împotriva încălcării drepturilor sale de proprietate.

Reclamații conform Articolului 6 din Convenție și Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

49.

Reclamanta s-a plâns conform Articolului 6 și Articolul 1 al Protocolului nr. 1, că fusese ilegal privată de proprietate și că deciziile instanțelor interne în acel sens nu fuseseră motivate. Curtea, fiind stăpână asupra calificării juridice de dat în drept faptelor cazului, va examina reclamațiile exclusiv conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, al cărui prim paragraf se citește după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la pacea plăcută a posesinilor. Nimeni nu poate fi lipsit de posesinurile sale decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Prezentările părților

50.

Guvernul a susținut că reclamanta nu poate pretinde că este în posesie a terenului, deoarece nu reușise să-și înregistreze titlul conform legii interne. Au prezentat, cu privire la chiosc, că nicio dovadă fiabilă a fi privată de proprietate sau nici deteriorare a acesteia nu fusese prezentată de reclamanta. Era deci imposibil pentru autorități să calculeze daunele pe care reclamanta susținea că le suferise.

51.

Reclamanta nu a fost de acord cu prezentarea Guvernului că terenul nu era "posesia" sa. Cu privire la meritul cauzei, a susținut că zona în care era situat terenul în cauză nu era proprietate de stat și aparținea primăriei. S-a plâns că anularea deciziei din 31 octombrie 2006 pe baza acțiunii directorului școlii fusese ilegală. S-a plâns, de asemenea, că N.N. ilegal declarase hotărârea din 12 iunie 2007 nulă și neavenită și că construcția sa fusese demolată conform instrucțiunilor sale.

Evaluarea Curții

52.

Curtea observă că reclamațiile reclamantei privesc atât terenul, cât și construcția pretins de pe acesta. Curtea va examina acelea separat mai jos.

(a)

Cu privire la teren

53.

Curtea observă mai întâi că părțile nu sunt de acord dacă terenul în cauză constituia "posesia" reclamantei.

54.

Curtea reitera că un reclamant poate invoca o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 doar în măsura în care deciziile contestate se referă la "posesinele" sale în sensul acestei prevederi. "Posesinele" pot fi "posesinile existente" sau pretenții suficient de stabilite pentru a fi considerate "active". Curtea referise, de asemenea, la pretenții cu privire la care un reclamant poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă" că vor fi realizate, adică că va obține plăcerea efectivă a unui drept de proprietate. Cu toate acestea, o așteptare legitimă nu are o existență independentă; trebuie atașată unui interes de proprietate pentru care exista o bază legală suficientă în dreptul intern (vezi Radomilja și alții împotriva Croației [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, §§ 142-43, 20 martie 2018 și cazurile citate în acestea).

55.

Curtea observă că, conform legii interne, după primirea cererii persoanelor fizice pentru alocarea unui teren, primăriile trebuia mai întâi să transmită cererea, pentru pregătirea planului terenului, SLCC, care apoi trebuia să determine locația terenului care urma a fi alocat și zona în care era situat. Odată ce aceste documente fuseseră trimise primăriei, aceasta putea emite o decizie de vânzare a terenului, care trebuia să indice prețul de cumpărare și perioada în care contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat (vezi mai sus paragrafele 42-45).

56.

Cu toate acestea, după cum s-a constatat de instanțele interne, în cazul prezent opiniile relevante ale SLCC fuseseră obținute cu mai multe luni după emiterea deciziei din 31 octombrie 2006 (vezi mai sus paragraful 19). În plus, conform prevederilor legii interne, pe lângă decizia cu privire la alocarea unui teren, era necesară și încheiere a unui contract de vânzare-cumpărare între părți (vezi mai sus paragrafele 35, 39 și 45). Nici un asemenea contract nu fusese încheiat în cazul prezent. Nu s-au furnizat motive pentru această neîndeplinire.

57.

Din dosarul de caz rezultă că SLCC ulterior refusase să emită reclamantei un plan cadastral după ce descoperisee că terenul în cauză era parte a teritoriului școlii și drepturile de proprietate ale reclamantei asupra terenului nu fuseseră înregistrate de autoritatea relevantă din cauză că documentele acesteia fuseseră incomplete (vezi mai sus paragrafele 15 și 25). Ca rezultat, titlul reclamantei asupra terenului nu fusese niciodată înregistrat în registrul de stat al proprietății imobiliare conform Articolului 178.1 din Codul Civil și, prin urmare, nu aveva dobândit nici drepturi de proprietate cu privire la acesta conform legii interne (vezi mai sus paragrafele 19 și 32).

58.

Curtea observă că decizia din 31 octombrie 2006 fusese declarată nulă și neavenită de curtea de primă instanță la 8 august 2008, după constatare că terenul era proprietate de stat și nu a primăriei și, prin urmare, decizia primăriei de a-l vinde fusese ilegală. Această decizie fusese ulterior mentinutee de curțile superioare (vezi mai sus paragrafele 32-34). În acea legătură, Curtea observă că, ca principiu general, autoritățile nu trebuie împiedicate să-și corecteze greșelile, chiar pe acelea rezultând din propria neglijență. A ține altfel poate duce la o situație care merge contra interesului public (vezi Yavashev și alții împotriva Bulgariei, nr. 41661/05, § 64, 6 noiembrie 2012). Ținând cont de perioada de timp dintre datele emiterii deciziei de mai sus și anularea acesteia, Curtea consideră că autoritățile interne nu au eșuat în a acționa prompt în corectarea greșelii. Deși situația din acea perioadă de timp ar fi putut cauza reclamantei să se aștepte că va obține proprietatea asupra terenului, nu s-a demonstrat Curții că exista bază legală suficientă conform legii interne care ar putea da naștere unei "așteptări legitime" de a dobândi asemenea drepturi de proprietate în circumstanțele cazului prezent.

59.

Ținând seama de mai sus, Curtea constată că reclamanta nu avea o posesie existentă sau o pretenție constituind un activ în sensul Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (compare Çakar împotriva Turciei (decizie), nr. 47136/06, § 29, 25 aprilie 2017).

60.

Rezultă că această parte a reclamației este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă conform Articolului 35 § 4.

(b)

Cu privire la construcție

61.

Guvernul nu a contestat existența "posesinilor" reclamantei cu privire la construcție dar a susținut că reclamanta nu reușise să prezinte nici dovezi cu privire la "deprivarea de proprietate sau nici deteriorare a acesteia".

62.

Curtea observă că nu este clar din deciziile curților interne dacă acestea constataseră că reclamanta început nici o construcție care ulterior presupus fusese demolată. Remarcaseră doar că unele materiale de construcție fuseseră vândute de reclamanta, iar restul fuseseră ținute în curtea școlii (vezi mai sus paragraful 20). În orice caz, chiar presupunând că reclamanta de fapt început construcția unui chiosc conform hotărârii din 12 iunie 2007, Curtea consideră că aceasta nu constituia "posesinele" reclamantei în sensul Articolului 1 al Protocolului nr. 1 din următoarele motive.

63.

Din dosarul de caz rezultă că reclamanta aplicasee pentru autorizație de construcție înainte de a obține toate documentele necesare, și anume o schiță a proiectului de construcție. Reclamanta nu contestă acest fapt (vezi mai sus paragrafele 11 și 19). Deși este adevărat că fostul șef al DDEA emiteasee o hotărâre autorizând construcția reclamantei în absența documentelor relevante, reclamanta era sau trebuia să fi fost conștientă că o asemenea autorizație, în absența acelor documente, nu conform pe deplin cu cerințele legii interne. În plus, este de asemenea relevant că reclamanta început construcția fără a fi i emis planul cadastral și documentele de proprietate asupra terenului.

64.

Ținând seama de mai sus, reclamanta nu avea nici o "posesie" conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nici o așteptare legitimă conform legii interne relevante de a obține recunoaștere a drepturilor sale asupra unei asemenea construcții.

65.

Rezultă că această parte a reclamației este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă conform Articolului 35 § 4.

Reclamație conform Articolului 13 din Convenție

66.

Reclamanta s-a plâns că nu avea remedii interne eficace cu privire la reclamațiile sale. S-a bazat pe Articolul 13 din Convenție, care se citește după cum urmează:

"Oricine ai drepturile și libertățile enunțate în această Convenție încălcate are dreptul la o cale de atac eficace în fața unei autorități naționale, chiar dacă încălcarea s-a comis de către persoane în calitate oficială."

67.

Curtea, după ce a declarat inadmisibilă reclamația de fond conform Articolului 1 al Protocolului nr. 1, concluzionează că reclamanta nu avea pretenție discutabilă pentru scopurile Articolului 13 din Convenție (compare Kozaliev și Starchev împotriva Bulgariei (decizie), nr. 59845/14, § 44, 15 septembrie 2020). Rezultă că reclamația conform Articolului 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, conform Articolului 35 §§ 3 (a) și 4.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Întocmit în limba engleză și notificat în scris la 8 iulie 2021.

{semnătură_p_2}

Martina Keller

Lado Chanturia

Grefier Adjunct

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă