Primă secțiune decizia nr. 9899/15 László TÓTH împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 29 iunie 2021 în calitate de comitet compus din: Alena Poláčková, președinte, Péter Paczolay, Raffaele Sabato, judecători și Liv Tigerstedt, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 5 februarie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl László Tóth, este un național maghiar, care s-a născut în 1972 și trăiește în Tarpa. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Fazekas, un avocat practicant în Budapesta. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Z. Tallódi, al Ministerului Justiției. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost ofițer al serviciului de administrație de frontieră. În 2011 a suferit un accident de muncă. La 24 mai 2013, el a fost respins din serviciu din cauza afecțiunilor sale de sănătate rezultate, încheierea efectivă la 24 ianuarie 2014. O lungime totală a serviciului de 26 de ani, 10 luni și 23 de zile a fost recunoscută în decizia. La 13 februarie 2014, Hotărârea Pensiunii a emis o decizie care a confirmat că, în perioada 1987-31 decembrie 2007, reclamantul a acumulat 20 de ani de serviciu, un fapt corespunzător la 132.955 forinturi maghiare ale viitoarei pensii lunare.Decizia a specificat că nu este pensionar și că numai valoarea garantată a pensiei viitoare este stabilită. La 25 martie 2014, reclamantul a fost plasat în rezerva de poliție până la 24 ianuarie 2015. În decizia respectivă, s-a stabilit din nou că timpul său total de serviciu recunoscut a fost de 26 de ani, 10 luni și 23 de zile. După această dată din urmă, nu a primit nici o remunerație sau pensie de niciun fel. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că nu a primit pensie în ciuda administrării timpului necesar de serviciu. HOTĂRÂREA Reclamantul a susținut că modificarea normelor de pensie începând cu 1 ianuarie 2012 și-a eliminat efectiv dreptul de pensie, în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a subliniat că este o diferență în interpretarea dreptului intern care se află în centrul cazului. Dacă recurge în mod consecvent, reclamantul ar fi trebuit să-și aducă cazul în fața autorităților de pensii, a solicitat pensie și a contestat orice respingere în instanță. Această încercare a interpretării legii ar fi permis instanțelor interne să elucidate această chestiune. Acestea au susținut, în special, că, la 31 decembrie 2011, reclamantul nu a avut 25 de ani de timp de serviciu (în acel moment, el a avut doar 24 de ani și 305 zile), motiv pentru care el nu a dobândit dreptul la pensie de serviciu în temeiul normelor respective (art. 182 alineatul (1) din Legea nr. XLIII din 1996 („Legea privind serviciile”). În conformitate cu art. 182/A din Legea privind serviciile, după 20 de ani de serviciu reclamantul a devenit dreptul la unitatea ex officio (fixarea) din valoarea pensiei sale viitoare, fără plata pensiilor. Acest lucru a fost realizat la 13 februarie 2014. Guvernul a explicat, de asemenea, că, în temeiul normelor vechi, reclamantul a devenit îndreptat doar (după achiziționarea de un minim de 20 de ani de timp de serviciu) la înființarea (fixarea) a sumei de pensie viitoare, dar nu la nici o plată efectivă a pensiei. Fixarea prestației de pensie a însemnat că, după îndeplinirea criteriilor de eligibilitate a pensiilor, reclamantul, indiferent de modificările viitoare ale veniturilor sau ale metodelor de calcul al pensiilor, ar avea dreptul cel puțin la prestația de pensie fixă. Reclamantul nu a pierdut deloc acest avantaj atunci când serviciul său a fost încheiat; dimpotrivă, prestația sa de pensie fixă a fost ridicată anual în conformitate cu normele relevante privind creșterea pensiilor. În consecință, la atingerea vârstei de pensionare, el ar putea solicita plata unei astfel de pensii fixe majorate dacă este mai favorabilă decât prestația de pensie care trebuie calculată în temeiul normelor de calcul a pensiilor în vigoare la momentul pensionării sale. În suma, acest lucru înseamnă că reclamantul nu a dobândit un drept care intră în noțiunea de „posesiuni” pentru plata pensiilor înainte de atingerea vârstei legale de pensionare. Cu toate acestea, el nu și-a pierdut viitorul drept de a obține prestația de pensie fixă. În citirea sa, elementele care (i) avea cel puțin 20 de ani de serviciu atestat și (ii) a acumulat mai mult de 26 de ani de serviciu ar trebui să-i fi conferit drepturi reale de pensie (inclusiv deturnare) la încheierea serviciului său și indiferent de legea în vigoare la momentul pensionării sale. Acest drept, frustrat, a constituit o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Cu toate acestea, în conformitate cu normele modificate în vigoare la 1 ianuarie 2012, el nu a calificat ca pensionar și nu a putut obține nici o remunerație sau pensie, în ciuda drepturilor conferite lui de vechiul regim. Curtea constată că părțile diferă în ceea ce privește sensul de „fixare” a sumei viitoarei pensii ale reclamantului. Într-adevăr, acest concept și ramificațiile sale în contextul vechii și al noului regim de pensii constituie crucea chestiunei în fața Curții. Cu toate acestea, se pare că reclamantul nu a urmărit nici o procedură oficială care vizează obținerea de opinie a instanțelor interne în această chestiune. În acest context, Curtea reamintește că este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe, să rezolve problemele de interpretare a legislației interne (a se vedea, printre altele, Vučković și alții c. Serbia [GC], nr. 17153/11, § 80, 25 martie 2014; Söderman c. Suedia [GC], nr. 5786/08, § 102, ECHR 2013; și Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 54, CEDO 1999-I). Pentru lipsa oricărei proceduri relevante urmărite de reclamant la nivel intern, Curtea concluzionează că nu poate face plângere în fața Curții (a se vedea mutatis mutandis Štajcar c. Croația (dec.), nr. 46279/99, 20 ianuarie 2000). Prin urmare, cererea este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 22 iulie 2021. {signature_p_2} Liv Tigerstedt Alena Poláčková Președintele adjunct al grefierului
Application no. 9899/15
László TÓTH
against Hungary
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 29 June 2021 as a Committee composed of:
Alena Poláčková,
President,
Péter Paczolay,
Raffaele Sabato,
judges,
and Liv Tigerstedt,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 5 February 2015,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr László Tóth, is a Hungarian national, who was born in 1972 and lives in Tarpa. He was represented before the Court by Mr
T.
Fazekas, a lawyer practising in Budapest.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Z. Tallódi, of the Ministry of Justice.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant used to be an officer of the border administration service. In 2011 he suffered a work accident. On 24 May 2013 he was dismissed from service on account of his resulting impaired health, termination effective as of 24
January 2014. A total service length of 26 years, 10
months and 23 days was recognised in the decision.
On 13 February 2014 the Pension Directorate issued a decision which attested that – in the period between 1987 and 31 December 2007 – the applicant had accumulated 20 years of service, a fact corresponding to 132,955 Hungarian forints of future monthly pension entitlement. The decision specified that he was no pensioner and that only the guaranteed amount of future pension was being established.
On 25 March 2014 the applicant was placed in the police’s reserve until 24
January 2015. In the related decision it was laid down again that his total recognised service time was 26 years, 10 months and 23 days. After this latter date, he received no remuneration or pension of any kind.
The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that he was not in receipt of pension despite having accumulated the requisite length of service time.
The applicant claimed that the change of pension rules as of 1 January 2012 had effectively removed his pension entitlement, in breach of Article
1 of Protocol No. 1 which provides as follows:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The Government stressed that it was a difference in the interpretation of domestic law that lay at the heart of the case. If acting consistently, the applicant should have brought his case before the pension authorities, claimed pension and challenged any rejection in court. This testing of his interpretation of the law would have allowed the domestic courts to elucidate the matter.
They submitted in particular that, as of 31 December 2011, the applicant did not have 25 years of service time (at that time, he had only 24 years and 305 days), for which reason he had not acquired entitlement to service pension under the then relevant rules (section 182(1) of Act no.
XLIII of 1996 (“the Service Act”)). Under section 182/A of the Service Act, after 20 years of service the applicant became entitled to the
ex officio
establishment (fixing) of the amount of his future pension benefit, without disbursement of pension. This was done on 13 February 2014.
The Government further explained that under the old rules the applicant had only become entitled (after acquiring a minimum of 20 years of service time) to the establishment (fixing) of the amount of his future pension benefit, but not to any actual disbursement of pension. The fixing of the pension benefit meant that, once meeting the pension eligibility criteria, the applicant would, irrespective of any future changes in his income or in the pension calculation methods, be entitled at least to the fixed pension benefit. The applicant did not at all lose this advantage when his service was terminated; on the contrary, his fixed pension benefit was annually raised according to the relevant pension increase rules. As a result, when reaching the retirement age, he might request the disbursement of the thus increased fixed pension if it is more favourable than the pension benefit to be calculated under the pension calculation rules in force at the time of his retirement. In sum, this means that the applicant had not acquired a right falling within the notion of “possessions” for the disbursement of pension prior to reaching the statutory retirement age. However, he did not lose his future right to obtain the fixed pension benefit.
The applicant submitted that the Government misrepresented the relevant law. In his reading, the elements that (i) he had the minimum of 20 years’ service attested and (ii) he had accumulated more than 26 years of service should have conferred on him actual pension rights (disbursement included) on termination of his service and irrespective of the law in effect at the time of his retirement. This right, frustrated, amounted to a “possession” for the purpose of Article 1 of Protocol No. 1.
He further submitted that, under the previous legal regime which was in force until 31 December 2011, he had acquired the right to full pension if he had accumulated at least 25 years of service time and his service was terminated because of ill health (both of which conditions were met in his case). However, under the amended rules in force as of 1 January 2012, he did not qualify as pensioner and could not obtain any remuneration or pension, despite the rights conferred on him by the old regime.
The Court notes that the parties differ as to the meaning of the “fixing” of the amount of the applicant’s future pension benefit. Indeed, this concept and its ramifications within the context of the old and new pension regime constitute the crux of the matter before the Court. However, it appears that the applicant did not pursue any formal proceedings whatsoever aimed to obtaining the domestic courts’ view in the matter. In this context, the Court recalls that it is primarily for the national authorities, notably the courts, to resolve problems of interpretation of domestic legislation (see, amongst many other authorities,
Vučković and Others v. Serbia
[GC], no. 17153/11, §
80, 25 March 2014;
Söderman v. Sweden
[GC], no. 5786/08, §
102, ECHR 2013; and
Waite and Kennedy v. Germany
[GC], no. 26083/94, §
54, ECHR 1999‑I). For want of any relevant procedure pursued by the applicant at the domestic level, the Court concludes that he cannot complain about the matter at hand before the Court (see,
mutatis mutandis
,
Štajcar v. Croatia
(dec.), no. 46279/99, 20
January 2000).
The application is therefore manifestly ill‑founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention and must be rejected under Article 35 §
4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 22 July 2021.
{signature_p_2}
Liv Tigerstedt
Alena Poláčková
Deputy Registrar
President