2ra-1584/23 — Privind apărarea onoarei demnitătii si reputatiei profesionale

La 28 ianuarie 2019, Dumitru Buliga s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva Anei Panov și Marinei Anton cu privire la constatarea încălcării dreptului la respectarea onoarei, demnității și reputației profesionale prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte și judecățile de valoare fără substrat factologic suficient, comise la 29 noiembrie 2018, în afara procesului judiciar, în incinta Curții de Apel Chișinău, în prezența mai multor persoane, constatarea relatărilor false ca fiind defăimătoare, obligarea la dezmințirea informației defăimătoare, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a hotărârii, prin aceeași modalitate sau prin orice alt mijloc, care ar face cunoscută dezmințirea persoanelor cărora a fost răspândită informația defăimătoare, ca mijloc adecvat fiind obligarea pârâtelor să publice în Monitorul Oficial al RM sau într-un alt mijloc de informare cu acoperire națională un articol cu dezmințirea informației defăimătoare și să prezinte scuzele publice în modul următor: ,,Eu, Marina Anton dezmint declarațiile făcute public în adresa lui Dumitru Buliga la data de 29.11.2018, în afara procesului judiciar, în incinta Curții de Apel Chișinău, pe adresa mun. Chișinău str. Teilor nr.4 și precizez că declarațiile mele despre pretinsul comportament necorespunzător al avocatului Dumitru Buliga în incinta instanței, sunt relatări false cu privire la fapte și judecăți de valoare fără substrat factologic suficient, motive pentru care exprim scuze publice lui Dumitru Buliga pentru aceste declarații false și intenționat defăimătoare”, și ,,Eu, Ana Panov dezmint declarațiile făcute public în adresa lui Dumitru Buliga la data de 29 noiembrie 2018, în afara procesului judiciar, în incinta Curții de Apel Chișinău, pe adresa mun. Chișinău str. Teilor nr.4 și precizez că declarațiile mele despre pretinsul comportamentul necorespunzător al avocatului Dumitru Buliga în incinta instanței, sunt relatări false cu privire la fapte și judecăți de valoare fără substrat factologic suficient, motive pentru care, exprim scuze publice lui Dumitru Buliga pentru aceste declarații false și intenționat defăimătoare”, repararea prejudiciului material în mărime de 2500,00 de lei și cel moral în mărime de 5000,00 de lei de fiecare pârât și încasarea cheltuielilor de judecată compuse din taxa de stat în mărime de 700,00 de lei și cheltuielile pentru obținerea informației de la IP ,,Agenția Servici Publice” în mărime de 311,20 de lei.

În motivarea acțiunii reclamantul Dumitru Buliga a indicat că la data de 29 noiembrie 2018, în afara procesului judiciar, în prezența mai multor 1 persoane (justițiabili, avocați etc.), pârâtele abuzând de funcția pe care o dețin l-au defăimat în calitatea de avocat inclusiv în prezența clientului său (care imediat după aceasta a reziliat contractul de asistență juridică încheiat anterior), specificând că, pârâtele au răspândit informații false care îi lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională, cu privire la fapte și judecăți de valoare fără substrat factologic suficient.

A susținut că Ana Panov și Marina Anton l-au acuzat că a avut un comportament necorespunzător statutului de avocat manifestat prin faptul că a vorbit, specificând că, aceste fapte nu au avut loc deoarece nu a vorbit, iar atunci când a spus acest fapt, pârâtele în mod brutal și arogant l-au avertizat că va fi amendat și cu voce ridicată i-au spus să iasă din sala de ședință, în pofida faptului că în curând urma să înceapă ședința la care avea calitatea de avocat și urma să reprezinte interesele clientului său.

A mai menționat că fiind întrebate pârâtele care este motivul pentru care trebuie să părăsească sala de ședințe, ultimele în mod arogant și brutal l-au înjosit, intimidându-l neîntemeiat și l-au amenințat că dacă nu părăsește sala de ședințe va fi scos cu forța, specificând că, pentru a respecta etica și deontologia profesională a părăsit sala de ședințe.

În acest context a menționat că clientul său în urma acestui incident a concluzionat că avocatul are un conflict interpersonal cu pârâtele și că din aceste considerente cauza lui, va avea de suferit, motiv din care a reziliat contractul de asistență juridică, specificând că, în temeiul art.7 al Legii cu privire la libertatea de exprimare nr.64 din 23 aprilie 2010, urmează să fie restabilit în drepturile lezate prin acțiunile ilegale ale pârâtelor.

Drept urmare, cu referire la prevederile articolelor 1, 2, 3, 7, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 24, 26, 29 ale Legii cu privire la libertatea de exprimare nr.64 din 23 aprilie 2010, art.32 al Constituției RM, articolele10, 11, 14, 15, 16, 512, 610, 1422, 1423 din Codul civil al RM (redacția în vigoare până la data de 01 martie 2019), articolelor 6, 10, 13 CEDO, art.15 al Legii cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 20 iulie 1995, art. 7 din Codul de etică și conduită profesională al judecătorului, a solicitat admiterea integrală a acțiunii în sensul formulat.

Prin încheierea din 29 mai 2019 a Curții Supreme de Justiției, cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Dumitru Buliga împotriva Anei Panov și Marinei Anton privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, obligarea dezmințirii informației denigratoare, 2 repararea prejudiciului moral și material, s-a strămutat pentru examinarea cererii de recurs la Curtea de Apel Bălți.

Prin decizia din 10 iulie 2019 a Curții de Apel Bălți, s-a admis recursul declarat de Dumitru Buliga, s-a casat încheierea din 30 ianuarie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, cu restituirea cauzei la rejudecare, în instanța de fond, de la etapa de primire în procedură a cererii de chemare în judecată.

La 18 ianuarie 2022, Ana Panov a declarat apel nemotivat împotriva hotărârii din 20 decembrie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, prin care a solicitat admiterea cererii de apel, casarea hotărârii primei instanțe, și emiterea unei încheierii de încetare a procesului, iar, la 11 mai 2022, prin intermediul Direcției de evidență și documentare procesuală a Curții de Apel Chișinău a prezentat motivarea apelului (f.d. 7/7verso, vol.II).

La 28 septembrie 2022, Dumitru Buliga în temeiul art. art. 43 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură civilă, a înaintat cerere prin care a solicitat strămutarea cauzei, într-o altă instanță egală în grad.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2022 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis cererea înaintată de Dumitru Buliga cu privire la strămutare a 3 cauzei civile, într-o altă instanță egală în grad. Cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Buliga Dumitru împotriva Anei Panov și Marinei Anton cu privire la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, obligarea dezmințirii informației răspândite, repararea prejudiciului moral și material, s-a strămutat spre examinare la Curtea de Apel Cahul.

Pentru a decide astfel, instanța de apel analizând prevederile art.1, art. 10 alin. (l) și (3), art. 13 alin. (l) și (2), art. 23/1 alin. (l) și (2) din Legea privind organizarea judecătorească, art. 1 alin. (1)-(4), art. 21 alin. (l), art. 21/2 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544 din 20 iulie 1995, în coraport cu criticile formulate în cererea de apel și a materialelor cauzei a conchis asupra necesității admiterii apelurilor declarate de Marina Anton și Ana Panov, de a casa hotărârea din 20 decembrie 2021 a Judecătoriei Chișinău, sediul Central, cu pronunțarea unei noi hotărâri de încetare a procesului la cererea de chemare în judecată depusă de Dumitru Buliga împotriva Anei Panov și Marinei Anton, cu privire la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, în temeiul art. 265 lit. a) din Cod de procedură civilă, din motivele ce succed.

În susținerea soluției, instanța de apel a notat că puterea judecătorească, este independentă, separată de puterea legislativă și puterea executivă, dispunând de atribuții proprii, se exercită prin instanțele judecătorești, în numele căreia acționează judecătorul, care este unicul purtător al acesteia puteri.

Subsecvent, instanța de apel a relevat că judecătorul acționează în raport cu justițiabilii, inclusiv reprezentanții acestora, în numele instanței, în privința procesului de justiție și de activitate a instanței de judecată se aplică principiul impersonalității, astfel încât judecătorul nu acționează în nume propriu nici la înfăptuirea justiției, nici la exercitarea atribuțiilor sale funcționale. Or, instituirea acestui principiu de către legiuitor rezidă din necesitatea asigurării garanțiilor oferite de Lege, inclusiv de Legea supremă, specificate în normele citate supra, iar contrariul, realizat prin 4 individualizarea instanțelor judecătorești cu judecătorii, ar duce la imposibilitatea asigurării garanțiilor de independență și imparțialitate a acestora.

Acest fapt este fortificat prin aceea că prin intermediul adresării unei acțiuni în justiție împotriva judecătorului, reclamantul își creează, prin utilizarea acestui tertip, o premisă pentru înlăturarea, curent sau în viitor, a judecătorului de la examinarea cauzei, astfel încât se creează o falsă posibilitate a acestuia de „a-și alege judecătorul”, situație inadmisibilă în contextul legislației naționale, dar și a principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară.

În contextul celor enunțate, instanța de apel a conchis că nu poate fi reținută poziția intimatului că prin admiterea apelurilor i se va îngrădi accesul la justiție, or, „Dreptul la instanță” la fel ca și dreptul de acces, nu are un caracter absolut și există limitări implicit admise: drepturile pot da naștere la limitări, care nu pot restricționa accesul liber al unui individ într- un mod sau până la un punct astfel incit dreptul să fie afectat in însăși esența sa [Philis împotriva Greciei, pct. 59; De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, pct 28; și Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct 229)

La acest capitol, instanța de apel a considerat necesar de a menționat faptul că în cazul în care accesul la instanță este restricționat prin lege sau in fapt, Curtea examinează dacă restricția atinge fondul dreptului și, în special, dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite și scopul vizat (cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, pct. 57)

Respectiv restricția este compatibilă cu principiile stabilite, prin urmare nu se poate invoca nici o încălcare a art. 6 CEDO. Or, privilegiul de jurisdicție al magistraților nu este incompatibil cu art. 6 §1 dacă urmărește un scop legitim: buna funcționare a justiției (Ernst și alții împotriva Belgiei, pct 50) și respectă principiul proporționalității, în măsura în care reclamanții dispun de căi alternative rezonabile pentru a-și proteja eficient drepturile garantate de Convenție (Emst și alții împotriva Belgiei, pct 53-55)

La caz, instanța de apel a menționat că notoriu este faptul că art. 8 lit. b) din Legea nr 64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare, statuează că: nu poate fi intentată o acțiune cu privire la defăimare pentru declarația făcută de către participanții la proces, inclusiv martorii, organul de urmărire penală sau instanța de judecată: în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar.

În acest context, instanța de a apel a mai reținut că imunitatea cu privire la cauzele de defăimare prevăzută în art.8 din Legea cu privire la libertatea de exprimare se aplică nu numai participanților ședinței de judecată dar și persoanelor ce asistă la un proces judiciar, or, ședințele de judecată sunt publice și obligația de a respecta ordinea în sala de justiție este intru asigurarea unei bune funcționări a justiției 5

Instanța de apel a reținut că conform cererii de chemare în judecată reclamantul Buliga Dumitru a invocat că Marina Anton și Ana Panov, în calitate de judecători, i-au solicitat avocatului Dumitru Buliga să aibă un comportament corespunzător, ulterior a fost obligat să părăsească sala de ședință. Drept informații defăimătoare sunt acuzarea despre comportamentul necorespunzător și modalitatea de comunicare a acestui fapt, fără un substrat factologic suficient, evenimente ce au avut loc în sala de ședințe al Curții de Apel Chișinău, în prezența clientului său, Buliga Dumitru fiind avocat de profesie.

Astfel, instanța de apel analizând prevederile art.195 alin. (4) și art. 196 din Codul de procedură civil, a reținut că, la caz, sunt aplicabile prevederile ant. 8 lit. b) din Legea cu privire la exprimare, or, Ana Panov și Marina Anton exercitând mandatul de judecător în cadrul altui proces judiciar, decât cel în care urma să fie implicat eventualul reclamant, în incinta Curții de Apel Chișinău, au întreprins măsuri de asigurare a respectării ordinii în sala de ședință. Respectiv din aceste considerente legiuitorul a instituit în privința judecătorilor un mecanism specific de control, mecanism exceptat de la controlul judiciar în ordinea Legii cu privire la libertatea de exprimare, excepție reglementată de art. 8 lit. b) al acestei Legi.

Din aceste motive, instanța de apel a menționat că examinarea în fond a unor pretenții ce nu pot fi judecate în procedură civilă contravine exigențelor legale pertinente și generează incidente procedurale inadmisibile, concluzie ce rezultă și din avizul consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 4ac-25/16 din 26 septembrie 2016.

În continuare, instanța de apel a relevat că decizia din 10 iulie 2019 a Curții de Apel Bălți, pronunțată în prezenta cauză civilă, nu poate fi reținută în condițiile în care aceasta a analizat și s-a expus asupra încheierii prin care s-a refuzat în primirea cererii de chemare în judecată și nu s-a expus asupra tuturor principiilor specificate supra, oferind, contrar exigențelor legale imperative, individualizarea răspunderii judecătorilor și interpretând eronat cadrul normativ pertinent ce reglementează răspunderea judecătorilor disciplinară în materie de acțiuni și, secund, materială doar în ordine de regres din partea statului, cu respectarea limitelor stabilite de Lege pentru survenirea acestei categorii de răspundere, instanța de recurs limitându-se doar la lipsa de competență a Colegiului disciplinar la repararea prejudiciului, neglijând exigențele art. 21/2 al Legii cu privire la statutul judecătorului.

Astfel, la caz, instanța de apel ținând cont de faptul că potrivit art. 8 lit. b) al Legii cu privire la libertatea de exprimare prevede că nu poate fi intentată o acțiune cu privire la defăimare pentru declarația făcută de către participanții la proces, inclusiv martorii, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar, iar în accepțiunea art. 265 lit. a) din Codul de procedură civilă, instanța 6 judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care cauza nu urmează a fi judecată în procedură civilă, se constată întrunirea în speță a temeiurilor de încetare a prezentului proces.

Sub aspectul celor relatate, instanța de apel a constatat că soluția instanței de fond este una eronată cu referire la constatarea încălcării de către pârâta Anton Marina a dreptului reclamantului Buliga Dumitru la reputația profesională, circumstanțe ce au condus la adoptarea unei soliții eronate, or, în sensul art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanţa de apel ţine să menționeze că instanţele de fond, trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază hotărârile, iar având în vedere caracterul determinant al concluziilor sale să precizeze noțiunile, ce implică o apreciere a faptelor supuse examinării.

De asemenea, instanța de apel a notat că noțiunea de proces echitabil impune ca instanţa de judecată să nu-şi motiveze doar sumar hotărârea sa, ci să examineze efectiv problemele esențiale care-i sunt supuse aprecierii şi să nu să se mulțumească de a proba pur şi simplu concluziile uneia dintre părţi.

La caz, instanța de apel a reținut și faptul că prin acțiunea reclamantului au fost vizați doi magistrați atât Ana Panov cât și Marina Anton, prin urmare partea vizată este în drept să-și revendice orice drept, or, la caz, apelanta solicită încetarea procesului temeiul art. 265 lit. a) din Codul de procedură civilă.

La fel, instanța de apel a notat că este notoriu faptul că prin soluția instanței de fond a fost admisă parțial acțiunea reclamantului, doar cu referire la Marina Anton, soluție care a fost acceptată de reclamantul Dumitru Buliga în contextul necontestării hotărârii. Respectiv, se atestă că reclamantul a acceptat faptul că în partea respinsă, acțiunea acestuia a fost neîntemeiată.

Drept urmare, în contextul celor enunțate mai sus, instanța de apel a conchis netemeinicia hotărârii instanței de fond, atitudinea pasivă a instanței de a examina obiectiv sub toate aspectele circumstanțele cu adevărat importante pentru justa soluționare a cauzei, or, cele constatate de instanța de fond și puse la baza hotărârii adoptate nu poate echivala cu o hotărâre motivată, legală și întemeiată, atâta timp cât circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei nu au fost analizate, confirmate sau combătute în acest sens.

În susținerea recursului s-au indicat motivele de drept și de fapt invocate pe parcursul examinării cauzei în prima instanță și instanța de apel, 7 suplimentar invocându-se că decizia Curții de Apel Cahul este neîntemeiată şi ilegală, prin faptul că se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor. 37.1. În acest sens, a notat că prima instanță corect a reținut că din probele de la dosar și anume declarațiile a 3 martori care au fost audiații în cadrul ședințelor de judecată și au fost preveniți de răspundere penală pentru declarații false, deci, la caz, Sorochin Iuri, Racu Andrei și Popovici Oleg au declarat că evenimentele au avut loc în afara ședinței de judecată, înainte de un proces judiciar. 37.2. În acest context a invocat că, pârâtele fiind citate în şedinţa de judecată nu au combătut acest argument, nu au depus nici o cerere, nici o probă în acest sens, prin urmare instanţa de judecată a examinat prezenta cauză în baza probelor existente la materialele cauzei. 37.3. Referitor la incidența art. 8 lit. b) din Legea nr. 64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare, recurentul a menționat că prima instanţă corect a reținut din conținutul deciziei Curţii de Apel Bălţi că, la caz, Dumitru Buliga atât în cererea de chemare în judecată cât și în cererea de recurs a menționat faptul că defăimarea a avut loc în afara procesului judiciar, iar orice declarații făcute în afara ședințelor de judecată nu beneficiază de imunitate prevăzută de Lega cu privire la libertatea de exprimare. 37.4. Astfel, a susținut recurentul că prima instanță corect a conchis că din conținutul declarațiilor martorilor audiați în cadrul ședinței de judecată, rezultă cert persoana/subiectul vizat de informație, fapt ce denotă efectul negativ suferit de către reclamant ca urmare a atingerii aduse reputației profesionale prin deteriorarea percepției celorlalți asupra activități sale și inclusiv rezilierea contractului de asistență juridică de către clientul său Iuri Sorochin. 37.5. Subsecvent, recurentul a notat că distinct de cele constatate de către prima instanță, inclusiv cu referire la faptul că defăimarea a avut loc în afara oricărui proces judiciar, și deși, apelantele nu au contestat în apelurile declarate situația de fapt constatată de prima instanță și nu au probat viceversa conform obligației prevăzute de art.118 din Codul de procedură civilă, instanța de apel a apreciat vădit nerezonabil probele administrate în prima instanță, depășind chiar și limitele cererilor de apel contrat art.373 alin. (1) din Codul de procedură civilă, or, apelantele în cererile de apel declarate nu neagă, nu combat și nici nu probează contrariul precum că defăimarea nu ar fi avut loc în afara oricărui proces judiciar, din contra acestea au pledat că chiar dacă defăimarea a avut loc în afara oricărui proces judiciar, în privința lor nu poate fi intentată o acțiune civilă, dar ar putea să fie sancționate disciplinar de către CSM. 37.6. În acest sens a mai susținut recurentul că deși din probele administrate la dosar s-a constatat cu certitudine că defăimarea acestuia a avut loc în afara oricărui proces judiciar respectiv art. 8 lit.b) din Legea nr. 8 64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare nu este aplicabil, iar, instanța de apel contrat probelor de la dosar a apreciat vădit nerezonabil probele administrate, iar drept urmare, în lipsa unor probe ce ar combate circumstanțele invocate de reclamant drept temei al pretențiilor, or, în mod arbitrar s-a reținut că chipurile reclamantul ar fi încălcat ordinea în sala de judecată, iar Marina Anton și Ana Panov ar fi intervenit pentru a asigura ordinea în sala de judecată. 37.7. În continuare, recurentul a notat că instanța de apel eronat a dispus încetarea procesului în temeiul art.265 lit.a) din Codul de procedură civilă, din motiv că cauza nu urma a fi soluționată în procedura civilă, aplicând în acest sens eronat prevederile art.8 lit.b) din Legea nr. 64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare, precum că faptele ar fi avut loc în cadrul unui proces judiciar, deoarece din materialele cauzei din contra se relevă că reclamantul nu a încălcat ordinea în sala de judecată, iar, Marina Anton în afara oricărui proces judiciar a comis faptele de defăimare în adresa lui Dumitru Buliga, motiv din care consideră că decizia instanței de apel este neîntemeiată și ilegală, decizie prin care i-a fost îngrădit dreptul la acces la justiție fiind discriminat pe alte criterii cum ar fi faptul calității pârâtelor, iar pe lângă faptul că i-a fost încălcat de către pârâte dreptul subiectiv civil la onoare, demnitate și reputație profesională, instanța de apel i-a negat dreptul de apărare a unui asemenea drept subiectiv civil pe cale judiciară, afectându- se substanța dreptului la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenție și art. 20 din Constituție, iar, subsecvent fiindu-i încălcat și drepturile fundamentale prevăzute de art.10, art. 13 și art. 14 din Convenție.

La 29 decembrie 2023, Curtea Supremă de Justiție, prin intermediul poștei terestre, a expediat în adresa Anei Panov și Marinei Anton, copia recursului declarat de Dumitru Buliga, împotriva deciziei din 28 septembrie 2023 a Curții de Apel Cahul, creând astfel participanților la proces condiții egale de a cunoaște modul de derulare a procedurii în recurs, cât și le-a acordat, întru asigurarea respectării principiilor contradictorialității și disponibilității în drepturi, posibilitatea de depunere a referinței, fapt ce se confirmă prin scrisoarea de expediere anexată la materialele dosarului (f.d.145, vol.II), însă, corespondența expediată în adresa intimaților a fost restituită Curții Supreme de Justiție cu mențiunea factorului poștal ,,nereclamat” (f.d. 146/147; 148/149, vol.II).

La 23 ianuarie 2025, Curtea Supremă de Justiție, în temeiul cererii avocatului Ion Sîrbu, care acționează în numele și interesele intimatelor Ana Panov și Mariana Anton (f.d. 160, vol.II), a expediat pentru cunoștință, prin intermediul poștei electronice, copia recursului declarat de Dumitru Buliga, împotriva deciziei din 28 septembrie 2023 a Curții de Apel Cahul, fapt confirmat prin extrasul din poșta electronică (f.d. 163, vol.II).

La 23 ianuarie 2025 și la 27 ianuarie 2025, prin intermediul poștei electronice (f.d. 164; 169, vol.II), avocatul Ion Sîrbu, acționând în numele și 9 interesele intimatelor Ana Panov și Mariana Anton, a depus referință la cererea de recurs depusă de Dumitru Buliga, împotriva deciziei din 28 septembrie 2023 a Curții de Apel Cahul, prin care a solicitat să fie considerat recursul inadmisibil, iar în cazul în care va fi considerat admisibil, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat conform prevederilor art. 445 alin. (1), lit.a) din Codul de procedură civilă (f.d. 165/167; 170/173, vol.II).

Art. 433 alin.(1) –(2) din Codul de procedură civilă, prevede că cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(1); a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu excepția cazurilor prevăzute la art.429 alin.(5); b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare; d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat; e) problema juridică invocată în recurs nu este de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea jurisprudenței; f) recursul este vădit neîntemeiat. (2) Recursul declarat în temeiul art.432 alin.(1) lit.e) nu poate fi declarat inadmisibil în temeiul alin.(1) lit.e) din prezentul articol.

Art. 432 alin. (1) lit. e) și (2) din Codul de procedură civilă, reglementează că, recursul este admis dacă: e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; (2)Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)-f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.

Art. 442 alin.(1) din Codul de procedură civilă, prevede că: ,,(1) Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art.432. Instanţa invocă, din oficiu, neatragerea în proces a persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin hotărâre.”

Copia hotărârii motivate din 28 septembrie 2023 a Curții de Apel Cahul, a fost expediată pentru cunoștință participanților la proces, prin intermediul poștei terestre, care a fost recepționată de către recurent la data 10 de 24 octombrie 2023, fapt confirmat prin avizul de recepție anexat la materialele cauzei (f.d.141, vol.II).

Astfel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că recursul declarat de Dumitru Buliga, împotriva deciziei din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel Chișinău, la 03 noiembrie 2023, se consideră depus în termenul stabilit de art.434 din Codul de procedură civilă (a se vedea pct.41).

În continuare, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că potrivit art.442 alin.(1) din Codul de procedură civilă, judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art.432.

Din analiza recursului declarat de Dumitru Buliga, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție atestă că drept temei de declararea a recursurilor a fost invocat în esență art.432 alin.(1) lit. e) din Codul de procedură civilă, adică că hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

Așadar, referitor la invocarea art.432 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție menționează că în sensul normei enunțate, noțiunea de hotărâre arbitrară ori de apreciere vădit nerezonabilă a probelor urmează a fi stabilită în coraportul dintre mai multe principii.

Pentru a elucida înțelesul textului „hotărâre arbitrară” din art.432 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție ține cont, inclusiv, de sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, § 62, Curtea Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr- o decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite- o vreodată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Totodată, potrivit art.71 alin.(4) din Legea nr.100/2017 cu privire la actele normative, la interpretarea actului normativ se ţine cont de nota de fundamentare, care a însoțit proiectul actului normativ respectiv şi de alte documente care permit identificarea voinței autorității publice care a adoptat, a aprobat sau a emis actul normativ.

Nota informativă la Legea nr.246 din 31 iulie 2023 menționează următoarele: „…Utilizarea noțiunii de „hotărâre arbitrară” derivă din 11 practica CtEDO, fiind utilizată pentru a defini situația în care judecătorii nu aduc nici o motivare pentru deciziile/hotărârile luate, sau când acestea sunt bazate pe greșeli evidente de fapt sau de drept comise de judecători. În esență, la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 din Codul penal)…”. Iar în nota de subsol la textul menționat în paragraful precedent, nota informativă aduce mai multe exemple din jurisprudența CtEDO în care hotărârile au fost considerate arbitrare sau bazate pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor. Nota de subsol menționează următoarele în ceea ce privește cauzele civile: „Exemple de procedură civilă: Respingerea fără o motivarea clară a unui recurs într-o cauză civilă și menținerea unei decizii care era în mod clar contrară circumstanțelor cauzei, chiar dacă recurentul indica expres asupra acestei contradicții (a se vedea cauza Dulaurans v. France, 2000, § 38); Refuzul judecătorilor, fără vreun motiv, de a anula ordinul de eliberare din funcție, care era bazat pe un raport de evaluare a performanțelor anulat anterior de aceiași judecători (a se vedea cauza Tel v. Turkey, 2017); Anularea de către instanța de recurs a deciziei instanței de fond (prin care au fost acordate compensații prevăzute de legislația muncii) fără a explica în vreun fel acest lucru și fără a face referire la lege, care prevedea aceste compensații (a se vedea cauza Anđelković v. Serbia, 2013; cauza Lazarević v. Bosnia and Herzegovina, 2020).

Din nota informativă menționată rezultă că sintagma „hotărârea arbitrară” urmează a fi definită prin prisma jurisprudenței CtEDO. În jurisprudența sa, CtEDO deseori folosește împreună sintagmele „hotărârea arbitrară” și hotărâre „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor”, fără a face o distincție clară între ele. Nota informativă menționează totuși că „la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 din Codul penal)”. Rezultă că în cazul hotărârii arbitrare, carența principală vizează încălcarea unei norme legale imperative, adică a unei prevederi normative care nu oferă nicio discreție judecătorului. Lipsa discreției poate rezulta din claritatea textului prevederii normative, fie din practica uniformă și clară de aplicare a normei. Această carență nu se poate datora unei simple greșeli, ci trebuie comisă cu bună știință sau ca urmare a unei erori inexplicabile. Suntem în prezența unor asemenea situații atunci când instanța de judecată adoptă o hotărâre ce contravine unei norme imperative invocate participanții la proces sau de instanța judecătorească ierarhic superioară, fără a explica convingător de ce nu aplică acea normă.

Sub acest aspect urmează a fi reținute și constatările Curții Constituționale din Hotărârea nr.2 din 16 ianuarie 2025 (pct.149-150), potrivit căreia pentru a elucida înțelesul textelor contestate (inter alia ”hotărâre arbitrară”), destinatarii pot avea în vedere, inclusiv, sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, § 62, Curtea 12 Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr-o decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o vreodată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Din textul recursului nu constată în mod univoc vre-un argument care ar justifica constatarea că hotărârile contestate ar fi emise contrar normelor imperative aplicabile speței, precum și nici instanța de recurs nu a stabilit din textele hotărârilor contestate, raportate la circumstanțele cauzei.

Subsidiar, sintagma „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor” se referă la aprecierea probatoriului. Pentru admiterea unui recurs în baza acestei sintagme este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) hotărârea să se bazeze pe o aprecierea eronată a probelor; b) aprecierea să fie vădit nerezonabilă; c) hotărârea contestată se bazează în mod determinant pe această apreciere.

Prin urmare, nu orice eroare în aprecierea probelor poate duce la admiterea recursului în temeiul art.432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, adică să fie evidentă pentru un profesionist și să nu poată fi explicată rațional. De asemenea, această eroare trebuie să fie determinantă pentru soluția din hotărârea contestată. Îi revine recurentului obligația să convingă instanța de recurs că aceste elemente sunt întrunite.

Subsecvent, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție a considerat necesar de a menționa faptul că nu exclude că o hotărâre judecătorească poate fi atât „arbitrară”, cât și „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor”, însă fiecare din cele două sintagme urmează a fi invocate și argumentate separat.

De asemenea, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție remarcă că potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele ierarhic inferioare. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor şi concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

La acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, statuează că, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. Există limitări implicit admise (cauza Golder împotriva Regatului Unit, p.38, cauza Stanev împotriva Bulgariei (MC), p. 230). Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (cauza Luordo împotriva Italiei, p. 13 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (cauza Levages Prestations Services împotriva Franţei, p. 45). Procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6§1 (cauza Helmers c. Suediei, 09 octombrie 1991).

Din considerentele redate, completul de judecată al Curții Supreme de Justiție concluzionează că recursul declarat de Dumitru Buliga, împotriva deciziei din 28 septembrie 2023 a Curții de Apel Cahul, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului și drept urmare prin prisma art. 433 alin. (1) lit. a), urmează a fi considerat inadmisibil.

Ținând cont de cele expuse supra şi în temeiul art. 431 alin. (1) și (2), art. 433 alin. (1) lit. a), art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă,