2ra-918/25 — Determinarea cotelor-părti din bunul imobil, încasarea cheltuielilor de îmbunătătire a bunului imobil, radierea dreptului de proprietate si înregistrarea dreptului de proprietate asupra bunului. Încetarea proprietătii comune asupra bunului, atribuirea bunului în proprietate cu încasarea sultei

La 26 decembrie 2018, Poia Valeriu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ludmilei Juc și lui Poia Igor cu privire la determinarea cotelor părți din bunul imobil, încasarea sumelor cu titlu de compensație, radierea dreptului de proprietate și înregistrarea dreptului de proprietate asupra bunului, compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a menționat că, Poia Valeriu, împreună cu Juc (Poia) Ludmila și Poia Igor, a participat la privatizarea apartamentului XXXXXXXX XXXXXXXX XXXXXXX, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind confirmat prin extrasul din Registrul bunurilor imobile, având ca temei certificatul nr. 015639 din 24 februarie 2009 și contractul de vânzare-cumpărare, transmitere- primire a locuinței în proprietate privată nr. 11-25 din 05 ianuarie 1995.

A susținut că, Juc Ludmila și Poia Igor nu au acceptat determinarea benevolă a cotelor-părți, deși le-ar fi propus soluționarea amiabilă a litigiului.

În acest sens, la 23 noiembrie 2018, reprezentantul său a expediat pârâților o notificare, care însă a fost restituită cu mențiunea „nereclamat”.

Reclamantul a considerat că, întrucât la privatizarea apartamentului au participat trei persoane, fiecăruia îi revenea câte o cotă-parte ideală de 1/3 din imobil.

În consecință, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat atribuirea lui Poia Valeriu, Juc Ludmila și Poia Igor a câte 1/3 cotă-parte ideală din apartamentul nr. XX și încasarea cheltuielilor de judecată.

Ulterior, la 22 martie 2024, la etapa de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, reclamantul și-a concretizat pretențiile, solicitând încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor, în beneficiul său, a câte 99 102,33 lei de la 1 fiecare, cu titlu de compensare a cheltuielilor de reparație efectuate la apartament; radierea din Registrul bunurilor imobile a drepturilor de proprietate ale pârâților asupra acestuia; înregistrarea dreptului de proprietate asupra apartamentului pe numele său; încasarea de la Juc Ludmila a cheltuielilor de judecată în sumă de 11 440 lei, dintre care 5000 lei pentru asistență juridică și 6440 lei pentru efectuarea expertizei, precum și a cheltuielilor de judecată care urmau a fi prezentate pe parcurs, de la ambele părți.

În susținerea acestor pretenții, reclamantul a invocat faptul că, de mai bine de 20 de ani, locuiește în apartamentul litigios împreună cu soția sa și fiica minoră, și nu dispun de un alt imobil în care să locuiască.

În opinia sa, soluția permisă de lege este atribuirea întregului apartament în proprietatea sa, cu obligarea acestuia la achitarea unei sulte către Juc Ludmila și Poia Igor, care dispun de alte locuințe în proprietate.

Reclamantul a mai evidențiat că, valoarea de piață a apartamentului constituie 1 718 678 lei, aceasta fiind influențată și de lucrările de reparație efectuate de el.

A susținut că, efectuarea lucrărilor și cheltuielile suportate sunt confirmate prin înscrisurile anexate la dosar, acestea reprezentând doar o parte din cheltuielile efectiv suportate.

Astfel, a indicat cheltuieli în sumă de 30 158 lei, conform actului de verificare a datoriilor dintre „Gheolaris” SA și Poia Valeriu din 31 decembrie 2014, cheltuieli în sumă de 43 381,24 lei pentru schimbarea sistemelor de profile PVC-U pentru ferestre și uși, cheltuieli în sumă de 41 884,01 lei pentru materiale și bunuri gospodărești procurate de la SA „Supraten”, cheltuieli în sumă de 3 850 lei pentru procurarea teracotei și cheltuieli în sumă de 9 369,67 lei achitați cu titlu de avans pentru procurarea unei uși.

De asemenea, reclamantul a indicat faptul că, potrivit confirmării din 03 aprilie 2020, executantului Damașcan Dumitru i-ar fi achitat 7 900 euro, echivalentul a 168 665 lei, pentru efectuarea lucrărilor de reparație în apartament.

În total, a susținut că pentru reparația și îmbunătățirea imobilului suportase cheltuieli în cuantum de 297 307 lei, astfel încât 1/3 din valoarea îmbunătățirilor constituie 99 102,33 lei pentru fiecare coproprietar. 2

Totodată, a precizat că nu toate investițiile efectuate puteau fi confirmate documentar, însă acestea ar fi fost reflectate în raportul de expertiză judiciară nr. 3592-3594 din 29 decembrie 2020.

Reclamantul a susținut că, timp de peste 20 de ani, Juc Ludmila și Poia Igor nu au locuit în imobil, nu s-au interesat de starea acestuia și nu au suportat cheltuieli pentru serviciile comunale, în timp ce el s-ar fi ocupat de întreținerea și îmbunătățirea apartamentului, inclusiv prin efectuarea lucrărilor de reparație și procurarea mobilierului.

Totodată, a invocat faptul că, atât cheltuielile pentru serviciile comunale, cât și impozitul aferent imobilului, timp de aproximativ 20 de ani, fuseseră suportate de acesta.

Reclamantul a făcut referire și la tranzacția de împăcare din 24 ianuarie 2022, prin care părțile conveniseră atribuirea bunului lui Poia Valeriu, cu obligarea acestuia la achitarea către Juc Ludmila și Poia Igor a câte 24 000 euro pentru 1/3 cotă-parte, menționând că părțile acceptase cuantumul cheltuielilor de reparație suportate de acesta, în sumă de 297 307 lei.

În raport cu pretențiile concretizate ale pârâților, reclamantul a susținut că valoarea sultei solicitate în beneficiul lui Poia Igor constituia 572 893 lei, reprezentând 1/3 din valoarea apartamentului stabilită prin raportul de expertiză, iar în beneficiul Ludmilei Juc fusese solicitată suma de 84346,60 lei.

În opinia reclamantului, la stabilirea sultei urma să fie dedusă, pentru fiecare coproprietar, suma de 99 102,33 lei, reprezentând cota corespunzătoare din cheltuielile de reparație suportate de acesta.

Totodată, a susținut că, la stabilirea sumei datorate Ludmilei Juc, trebuia luată în considerare suma de 488 546,40 lei, achitată anterior acesteia la 24 februarie 2022.

În consecință, reclamantul a considerat întemeiată încetarea proprietății comune asupra apartamentului nr. XX prin atribuirea întregului imobil în proprietatea sa și radierea din Registrul bunurilor imobile a drepturilor de proprietate ale Ludmilei Juc și lui Poia Igor.

A susținut că, urma să achite fiecărui pârât o sultă egală cu 1/3 din valoarea apartamentului, din care să fie dedusă suma de 99 102,33 lei cu titlu de compensare a cheltuielilor de reparație, iar în cazul Ludmilei Juc, urma să fie dedusă suplimentar suma de 488 546,40 lei, deja achitată. 3

Astfel, a indicat faptul că urma să achite lui Poia Igor suma de 473 790,67 lei, iar, în privința Ludmilei Juc, în urma compensării reciproce a obligațiilor, aceasta urma să achite lui Poia Valeriu suma de 14 755,73 lei, reprezentând diferența dintre sulta de 572 893 lei, suma de 488 546,40 lei achitată anterior și suma de 99 102,33 lei, reprezentând compensarea cheltuielilor de reparație.

Reclamantul a mai invocat că, cererea reconvențională concretizată fusese înaintată fără formularea prealabilă a unor pretenții, iar el acceptase cerințele formulate.

Totodată, a menționat că achitase deja Ludmilei Juc suma de 11 440 lei, dintre care 5 000 lei cu titlu de cheltuieli de asistență juridică și 6 440 lei pentru efectuarea expertizei, fără a formula pretenții cu privire la această sumă.

La 17 mai 2019, reprezentantul pârâților Poia Igor și Juc Ludmila, avocatul Ina Pucas, a înaintat acțiune reconvențională, prin care a solicitat încetarea proprietății comune asupra apartamentului XXXXXXXX XXXXXXXX XXXXXXX, cu nr. cadastral XXXXXXXXX; partajarea în natură a apartamentului, cu atribuirea unei cote-părți reale de 1/3 reclamanților Poia Igor și Juc Ludmila și pârâtului Poia Valeriu; precum și compensarea cheltuielilor de judecată suportate în proces.

În motivarea acțiunii reconvenționale s-a evidențiat că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinței în proprietate privată din 05 ianuarie 1995, încheiat în baza Hotărârii Comisiei pentru privatizarea fondului de locuințe nr. 43 din 06 decembrie 1994, au dobândit în proprietate comună apartamentul litigios.

Au susținut că, de aproximativ 20 de ani, nu mai locuiau în imobil și nu aveau acces la acesta din cauza relațiilor necorespunzătoare cu pârâtul Poia Valeriu.

Totodată, au invocat faptul că, deși nu foloseau imobilul, au aflat despre acumularea unor datorii pentru serviciile comunale aferente acestuia. În acest context, au solicitat încetarea proprietății comune, pentru a nu suporta în continuare cheltuielile legate de folosirea apartamentului de către Poia Valeriu.

Pe parcursul pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare, avocatul Ina Pucas a depus cerere de concretizare a pretențiilor din acțiunea reconvențională, prin care s-a solicitat încetarea proprietății comune 4 asupra apartamentului prin partaj, cu atribuirea acestuia lui Poia Valeriu contra unei sulte; încasarea de la Poia Valeriu, în beneficiul Ludmilei Juc, a restanței din sultă, în sumă de 84 346,60 lei, egală cu valoarea a 1/3 din cota-parte a acesteia din apartament; încasarea în beneficiul lui Poia Igor, a sultei în sumă de 572 893 lei, egală cu valoarea a 1/3 din cota-parte a acestuia; precum și compensarea cheltuielilor de judecată suportate în proces.

Reprezentantul pârâților a formulat, de asemenea, o cerere privind ridicarea excepției de tardivitate, prin care a solicitat respingerea ca tardivă a acțiunii înaintate de reclamant cu privire la încasarea îmbunătățirilor.

În susținerea excepției de tardivitate, pârâții au invocat faptul că Poia Valeriu a majorat pretențiile prin cererea de concretizare a acțiunii, depusă ca urmare a concretizării acțiunii reconvenționale.

Au susținut că, potrivit acestei cereri, reclamantul locuiește în apartamentul litigios timp de peste 20 de ani fără acordul celorlalți coproprietari, efectuând lucrări de reparație.

Întrucât cererea prin care au fost formulate aceste pretenții fusese depusă abia la 22 martie 2024, pârâții au considerat că pretențiile privind compensarea cheltuielilor de reparație efectuate în perioada 30 aprilie 2008 – 03 aprilie 2020 sunt prescrise și urmează a fi respinse ca tardive.

Prin urmare, pârâții au solicitat admiterea excepției de tardivitate și respingerea ca tardivă a pretenției lui Poia Valeriu privind încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor, a câte 99 102,33 lei de la fiecare, cu titlu de compensare a cheltuielilor de reparație efectuate în apartamentul nr. XX în perioada 30 aprilie 2008 – 03 aprilie 2020.

Pentru a decide astfel, referitor la pretenția privind încasarea cheltuielilor suportate pentru îmbunătățirea bunului imobil, Curtea de Apel a reținut că Poia Valeriu a invocat cheltuieli în cuantum total de 297 307 lei, efectuate în perioada 30 aprilie 2008 – 03 aprilie 2020, solicitând încasarea proporțională a acestora de la ceilalți coproprietari, câte 99 102,33 lei de la Juc Ludmila și Poia Igor.

Totodată, acesta a solicitat repunerea în termen, susținând că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la 05 ianuarie 2024, când le-a expediat intimaților notificarea privind achitarea cheltuielilor.

Instanța de apel a constatat că pretenția respectivă era supusă termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, însă a apreciat că termenul nu urma să fie calculat de la data efectuării lucrărilor sau a suportării cheltuielilor.

În opinia instanței de apel, dreptul la acțiune s-a născut la data la care a intervenit ingerința efectivă în exercițiul dreptului de proprietate, respectiv la 13 martie 2024, odată cu concretizarea acțiunii reconvenționale formulate de Juc Ludmila și Poia Igor, prin care aceștia au solicitat partajarea bunului și atribuirea unor cote-părți reale.

Curtea de Apel a considerat că, până la acel moment, folosința bunului comun a fost consensuală, iar existența cheltuielilor pentru îmbunătățirea imobilului nu generase un litigiu efectiv între coproprietari.

Prin solicitarea atribuirii bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre coproprietari, în schimbul unei sulte, s-ar fi materializat însă contestarea folosinței comune și s-ar fi creat o inechitate patrimonială, întrucât valoarea de piață a imobilului stabilită prin expertiză reflecta inclusiv investițiile efectuate de Poia Valeriu.

Astfel, instanța a apreciat că anume din acel moment s-a născut dreptul efectiv al acestuia de a solicita compensarea valorii adăugate prin lucrările și reparațiile suportate.

În consecință, Curtea de Apel a concluzionat că pretenția privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil, concretizată la 8 25 martie 2024, a fost înaintată în termenul legal de prescripție, motiv pentru care a considerat neîntemeiată cererea de repunere în termen.

În baza probelor administrate, instanța de apel a dispus încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor, în beneficiul lui Poia Valeriu, a câte 99 102,33 lei, cu titlu de cheltuieli pentru îmbunătățirea bunului imobil.

În acest context, Curtea de Apel a admis apelul și a casat parțial hotărârea primei instanțe, inclusiv în partea în care cererea privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil fusese respinsă ca tardivă, pronunțând în această parte o nouă hotărâre prin care a admis parțial pretenția respectivă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea de Apel a reținut că, la depunerea acțiunii și în cadrul examinării apelului, Poia Valeriu a suportat cheltuieli sub forma taxei de stat, confirmate prin actele anexate la dosar. În temeiul art. 94 alin. (1) Cod de procedură civilă, raportat la soluția pronunțată asupra pretențiilor, instanța de apel a dispus compensarea proporțională a acestora, prin încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor, în beneficiul lui Poia Valeriu, a câte 6 879,74 lei cu titlu de taxă de stat, precum și a câte 1 263,55 lei cu titlu de taxă de stat achitată în apel, în rest cererea privind compensarea cheltuielilor de judecată fiind respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea recursului au fost reiterate circumstanțele invocate anterior la examinarea cauzei în prima instanță și instanța de apel.

Recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat eronat probele privind cheltuielile pentru îmbunătățirea imobilului, întrucât acestea nu confirmau efectuarea unor lucrări concrete de îmbunătățire sau conservare și nici cuantumul de 297 307 lei reținut, înscrisurile confirmând cheltuieli de doar 203 093,21 lei. Totodată, au invocat că lucrările au fost efectuate fără acordul sau notificarea celorlalți coproprietari, contrar prevederilor art. 545 Cod civil.

Recurenții au contestat momentul stabilit de instanța de apel pentru începutul curgerii termenului de prescripție, susținând că acesta urma să 9 fie calculat de la efectuarea lucrărilor de reparație, iar nu de la concretizarea acțiunii reconvenționale din 13 martie 2024.

Prin urmare, au considerat că pretenția formulată la 22 martie 2024, privind cheltuielile efectuate în perioada 30 aprilie 2008 – 03 aprilie 2020, era prescrisă și corect fusese respinsă de prima instanță ca tardivă.

În privința cheltuielilor de judecată, recurenții au susținut că prima instanță le-a repartizat corect, în conformitate cu art. 94 alin. (1) Cod de procedură civilă.

În drept, s-au invocat prevederile art. 432 alin. (1) lit. e) și art. 445 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Pe parcurs, Curtea Supremă de Justiție a expediat în adresa intimatului copia recursului, fiindu-i explicat dreptul de a depune referință la recursul declarat.

Însă, până la data stabilită pentru examinarea admisibilității recursului, intimatul nu a făcut uz de dreptul său procedural de a depune referința.

Art. 431 alin. (1) – (4) din Codul de procedură civilă: „(1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanțelor de apel ține de competența Curții Supreme de Justiție. (2) Asupra admisibilității recursului decide un complet din 3 judecători. (3) Recursul considerat admisibil se examinează într-un complet din 3, 5 sau 9 judecători ai Curții Supreme de Justiție. (4) Judecătorii care au examinat admisibilitatea recursului pot participa și la examinarea recursului în cauză.”

Art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; 10 e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.”

Art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art.432. Instanța invocă, din oficiu, neatragerea în proces a persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin hotărâre.”

Art. 445 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă: „(1) Instanța, după ce judecă recursul, este în drept: f) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei instanţe.”

Art. 117 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Probe în cauze civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei. (2) În calitate de probe în cauze civile se admit elementele de fapt constatate din explicațiile părților și ale altor persoane interesate în soluționarea cauzei, din depozițiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experților.”

Art. 1861 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Cererile depuse în instanţa de judecată peste termenul de prescripţie extinctivă, a căror tardivitate a fost invocată în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare de partea în proces, persoana în a cărei favoare a curs prescripţia, de creditorul persoanei sau de către oricare altă persoană care are interes legitim, se examinează în fond doar după examinarea de către instanţa de judecată a excepţiei de tardivitate. Dacă reclamantul a solicitat repunerea în termenul de prescripţie sau solicită repunerea odată cu ridicarea excepţiei, instanţa de judecată examinează excepţia de tardivitate concomitent cu cererea de repunere în termen.”

Art. 267 alin. (1) din Codul civil (în vigoare până la 01.03.2019): „(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.”

Art. 272 alin. (1) din Codul civil (în vigoare până la 01.03.2019): „(1) Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.”

Art. 391 alin. (1) din Codul civil (în vigoare de la 01.03.2019): 11 „(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.”

Art. 395 alin. (1) din Codul civil (în vigoare de la 01.03.2019): „(1) Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.”

Art. 350 din Codul civil (în vigoare până la 01.03.2019): „Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.”

Art. 549 din Codul civil (în vigoare de la 01.03.2019): „Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.”

Completul de judecată notează că, în temeiul art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art. 432 din același Cod.

Corespunzător, la examinarea recursului declarat de către Juc Ludmila și Poia Igor împotriva deciziei din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru, instanța de recurs a verificat legalitatea acesteia în limitele invocate în recurs.

Iar, prin cererea de recurs s-a solicitat casarea deciziei din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru și menținerea hotărârii din 17 iulie 2024 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție menționează că sunt neîntemeiate concluziile instanței de apel expuse în decizie în partea în 12 care a fost casată parțial hotărârea primei instanțe și a fost emisă o hotărâre nouă. Aceste concluzii rezultă din aprecierea greșită a circumstanțelor cauzei și a probelor administrate, precum și din interpretarea eronată a normelor de drept aplicabile.

În același timp, prima instanță, în această parte, a examinat și a apreciat în mod întemeiat și argumentat circumstanțele cauzei, pronunțându-se asupra tuturor aspectelor importante și făcând trimitere la probele administrate. Având la bază cadrul legal aplicabil speței, aceasta corect a ajuns la concluzia privind respingerea, ca tardivă, a pretenției formulate de Poia Valeriu către Juc Ludmila și Poia Igor cu privire la încasarea, de la fiecare pârât, a sumei de 99 102,33 lei, cu titlu de compensare a cheltuielilor de reparație a apartamentului XXXXXXXXXXX, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, sunt întrunite temeiurile pentru casarea deciziei instanței de apel în această parte. În consecință, în latura dată urmează a fi menținută hotărârea din 17 iulie 2024 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, iar în rest, decizia din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru urmează a fi menținută.

Pentru a ajunge la această concluzie, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție a reținut următoarele circumstanțe.

Completul de judecată evidențiază că, argumentele invocate de recurenți și susținute prin probele de referință au fost prezentate și examinate de instanțele de fond și de apel, fiind cunoscute și disputate de către părți pe parcursul examinării cauzei.

În aceste condiții, instanța de recurs se va expune asupra circumstanțelor cauzei și probelor care au făcut obiectul examinării și aprecierii de către instanțele inferioare, fără convocarea participanților la proces în ședință publică.

O asemenea modalitate de examinare este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care circumstanțele relevante pentru soluționarea recursului au fost deja supuse dezbaterii contradictorii în fața instanțelor de fond și de apel (a se vedea cauza Covalenco c. Moldovei, cererea nr. 72164/14).

Având în vedere faptul că, soluția instanțelor ierarhic inferioare în cealaltă parte nu a fost contestată, Completul de judecată al Curții 13 Supreme de Justiție se va expune în privința pretențiilor ce formează obiectul de examinare în recurs.

Completul de judecată consideră neîntemeiată concluzia instanței de apel potrivit căreia dreptul lui Poia Valeriu de a solicita compensarea cheltuielilor suportate pentru îmbunătățirea bunului imobil s-ar fi născut doar la data de 13 martie 2024, odată cu concretizarea acțiunii reconvenționale prin care coproprietarii au solicitat atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a lui Poia Valeriu, cu achitarea sultei. Or, o asemenea concluzie nu rezultă nici din circumstanțele stabilite în cauză, nici din natura juridică a pretenției deduse judecății.

Astfel, din materialele cauzei rezultă că pretenția lui Poia Valeriu vizează compensarea cheltuielilor pretins suportate exclusiv de acesta pentru efectuarea unor lucrări de reparație și îmbunătățire a apartamentului comun, în perioada 30 aprilie 2008 – 3 aprilie 2020, în cuantum de 297 307 lei, reclamantul solicitând încasarea de la ceilalți coproprietari a câte 99 102,33 lei, proporțional cotelor acestora în bun.

Prin urmare, obiectul acestei pretenții îl constituie compensarea cheltuielilor suportate de unul dintre coproprietari în legătură cu bunul comun, iar nu partajul bunului ori stabilirea modalității în care urmează să înceteze proprietatea comună.

Completul de judecată reține că, faptul ulterior al atribuirii bunului în proprietatea exclusivă a lui Poia Valeriu nu reprezintă momentul nașterii dreptului său de a solicita compensarea cheltuielilor deja suportate. Atribuirea bunului și stabilirea sultei reprezintă modalitatea de încetare a proprietății comune și nu transformă o pretenție distinctă, născută anterior, într-o pretenție nouă.

În acest sens, instanța de apel a confundat momentul la care s-a conturat modalitatea de partaj cu momentul la care s-a născut dreptul la acțiune privind compensarea cheltuielilor pentru îmbunătățirea bunului.

Or, potrivit art. 395 alin. (1) Cod civil, termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. În speță dreptul la acțiune privind recuperarea cheltuielilor pentru îmbunătățirea bunului a apărut din momentul realizării acesteia.

Mai mult, împrejurările cauzei infirmă concluzia instanței de apel potrivit căreia, până în anul 2024, între coproprietari ar fi existat un „echilibru” și o „folosință consensuală” a bunului, astfel încât dreptul lui 14 Poia Valeriu de a solicita compensarea investițiilor nu ar fi fost efectiv contestat. Din actele cauzei rezultă că, încă la data de 26 decembrie 2018, Poia Valeriu a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în privința aceluiași apartament, solicitând determinarea cotelor-părți ideale ale coproprietarilor. Ulterior, la 17 mai 2019, Juc Ludmila și Poia Igor au formulat acțiune reconvențională prin care au solicitat încetarea proprietății comune și partajarea bunului.

Așadar, cel puțin din aceste circumstanțe, între coproprietari exista un litigiu judiciar real cu privire la exercitarea și încetarea dreptului de proprietate comună asupra apartamentului. În aceste condiții, concluzia instanței de apel că folosința bunului ar fi rămas până în anul 2024 una „consensuală și echilibrată” nu corespunde circumstanțelor stabilite în cauză.

Totodată, împrejurarea că modalitatea concretă de partajare a bunului a fost determinată ulterior nu poate avea ca efect repunerea în termen a unei pretenții care, potrivit propriilor susțineri ale reclamantului, se referă la cheltuieli efectuate începând cu anul 2008.

În mod particular, este relevant faptul că însuși Poia Valeriu a indicat drept temei al pretenției sale înscrisurile care atestă efectuarea unor cheltuieli pentru lucrări și materiale în perioada 30 aprilie 2008 – 3 aprilie 2020. Prin urmare, cunoașterea atât a cheltuielilor efectuate, cât și a persoanelor de la care pretinde compensarea acestora exista la momentul efectuării lucrărilor și, cel târziu, la finalizarea acestora.

În acest context, Completul de judecată reține ca fiind corectă concluzia primei instanțe potrivit căreia Poia Valeriu a cunoscut sau trebuia să cunoască circumstanțele pe care își întemeiază pretenția odată cu efectuarea lucrărilor și suportarea cheltuielilor respective. Or, nu poate fi acceptată teza potrivit căreia persoana care a suportat cheltuieli pentru îmbunătățirea unui bun comun dobândește dreptul de a solicita compensarea acestora abia în momentul în care, după mai mulți ani, se conturează modalitatea de încetare a proprietății comune.

În aceeași ordine de idei, faptul că la stabilirea prin raportul de expertiză a valorii de piață a imobilului, au fost luate în considerare și investițiile efectuate asupra acestuia nu este de natură să modifice momentul nașterii dreptului la acțiune cu privire la compensarea cheltuielilor suportate anterior. Aceste investiții reprezintă cheltuieli a căror compensare constituie o pretenție distinctă de determinarea valorii imobilului și, după 15 caz, a sultei datorate în cadrul soluționării raporturilor de coproprietate. Prin urmare, apariția unui litigiu privind încetarea proprietății comune nu poate influența termenul de prescripție aferent unei alt raport juridic.

Dimpotrivă, a admite raționamentul instanței de apel ar permite ca începutul termenului de prescripție să fie deplasat, în mod nedeterminat, până la apariția unei anumite modalități de partaj, deși titularul dreptului cunoștea anterior atât faptul suportării cheltuielilor, cât și persoanele de la care pretinde compensarea lor. O asemenea interpretare ar contraveni însăși finalității prescripției extinctive, care urmărește asigurarea stabilității și securității raporturilor juridice.

Nu poate fi reținută nici argumentarea instanței de apel potrivit căreia doar la 13 martie 2024 s-ar fi „cristalizat” o pretinsă „inechitate patrimonială cuantificabilă”. Eventuala inechitate rezultată din faptul că unul dintre coproprietari a suportat exclusiv anumite cheltuieli pentru bunul comun nu depinde de modalitatea ulterioară de partajare a acestuia. Dimpotrivă, aceasta rezultă din însăși susținerea reclamantului că a efectuat, din cont propriu, lucrări și a procurat materiale pentru îmbunătățirea bunului aflat în proprietate comună.

De altfel, dacă s-ar accepta teza instanței de apel, termenul de prescripție pentru compensarea unor cheltuieli efectuate cu mulți ani anterior ar putea începe să curgă doar în funcție de momentul și modalitatea în care coproprietarii ar solicita partajul, deși dreptul pretins și situația de fapt care îl generează există independent de această procedură.

Completul de judecată mai reține că, nici împrejurarea că pretenția privind compensarea cheltuielilor a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect partajul nu îi schimbă natura juridică și nu o face accesorie pretenției de partaj. Sunt pretenții distincte, întemeiate pe circumstanțe diferite: prima urmărește încetarea proprietății comune prin atribuirea bunului și plata sultei, iar cea de-a doua urmărește compensarea unor cheltuieli pretins suportate exclusiv de unul dintre coproprietari.

Prin urmare, exercitarea dreptului la partaj nu suspendă și nu întrerupe curgerea termenului de prescripție aferent unei pretenții distincte, născute anterior.

În ceea ce privește notificarea expediată pârâților la 5 ianuarie 2024, Completul de judecată reține că aceasta, prin ea însăși, nu poate constitui momentul nașterii dreptului la acțiune și nici nu poate transforma o 16 pretenție deja prescrisă într-una exercitată în termen. Notificarea reprezintă o manifestare unilaterală a pretenției reclamantului și nu modifică momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască încălcarea pretinsă.

În mod corect, prima instanță a stabilit că lucrările invocate de reclamant au fost efectuate în perioada 30 aprilie 2008 – 3 aprilie 2020 și că acesta a cunoscut despre efectuarea lor și despre cheltuielile suportate. Prin raportare la termenul general de prescripție extinctivă de trei ani, prevăzut de art. 267 alin. (1), iar ulterior de art. 391 alin. (1) Cod civil, pretenția formulată prin cererea concretizată la 25 martie 2024 nu putea fi considerată exercitată în termen.

În același timp, prima instanță a examinat și cererea lui Poia Valeriu privind repunerea în termen și, în mod întemeiat, a constatat lipsa unor motive și probe care să justifice depășirea termenului legal. Or, simpla formulare a unei cereri de repunere în termen nu este suficientă pentru admiterea acesteia, titularului revenindu-i obligația de a demonstra existența unor împrejurări obiective, legate de persoana sa, care au făcut imposibilă exercitarea dreptului în termen.

Instanța de apel, modificând această concluzie, nu a identificat însă o asemenea împrejurare și nici nu a stabilit existența unui impediment care să-l fi împiedicat pe Poia Valeriu să solicite compensarea cheltuielilor în interiorul termenului de prescripție. În realitate, instanța de apel a înlăturat problema prescripției prin stabilirea unui alt moment al nașterii dreptului la acțiune, și anume anul 2024, fără ca această concluzie să fie susținută de natura pretenției sau de circumstanțele cauzei.

Prin urmare, Completul de judecată apreciază că prima instanță a determinat corect momentul de la care urma să fie calculat termenul de prescripție extinctivă și, în lipsa unor circumstanțe care să justifice repunerea în termen, întemeiat a admis excepția de tardivitate și a respins pretenția lui Poia Valeriu privind încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor a câte 99 102,33 lei cu titlu de compensare a cheltuielilor pentru îmbunătățirea bunului imobil.

În consecință, concluzia instanței de apel privind exercitarea în termen a acestei pretenții, precum și soluția de admitere a acesteia în cuantum de câte 99 102,33 lei de la fiecare dintre coproprietari, sunt neîntemeiate și urmează a fi casate. 17

În această parte, hotărârea primei instanțe, prin care a fost respinsă ca tardivă pretenția lui Poia Valeriu privind compensarea cheltuielilor pentru îmbunătățirea bunului imobil, urmează a fi menținută.

Completul de judecată reține că, odată cu casarea deciziei instanței de apel în partea soluționării pretenției privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil și menținerea, în această parte, a hotărârii primei instanțe, urmează a fi casată, în mod corespunzător, și soluția instanței de apel referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată sub forma taxei de stat, în măsura în care acestea au fost acordate în legătură cu pretenția respectivă.

Or, soluția privind compensarea cheltuielilor de judecată este una accesorie soluției asupra pretenției principale și urmează soarta acesteia. În condițiile în care pretenția lui Poia Valeriu privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil a fost respinsă de prima instanță ca fiind tardivă, iar această soluție este considerată legală și temeinică de către instanța de recurs, nu există temei pentru obligarea pârâților Juc Ludmila și Poia Igor la compensarea taxei de stat achitate de reclamant în legătură cu această pretenție.

Prin urmare, odată cu menținerea soluției primei instanțe privind respingerea ca tardivă a pretenției lui Poia Valeriu privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil, se impune și casarea soluției instanței de apel în partea în care aceasta a dispus încasarea de la Juc Ludmila și Poia Igor în beneficiul lui Poia Valeriu a sumelor de 6 879,74 lei cu titlu de taxă de stat și a sumelor de 1 263,55 lei cu titlu de taxă de stat suportată în ordine de apel, în măsura în care aceste sume au fost acordate aferent pretenției privind compensarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil.

În consecință, recursul urmează a fi admis, casată parțial decizia din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru în latura soluționării pretenției din acțiunea inițială privind încasarea cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil, precum și în partea compensării cheltuielilor de judecată aferente acestei pretenții, și în latura dată urmează a fi menținută hotărârea din 17 iulie 2024 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

În rest, decizia din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru, urmează a fi menținută.

Ținând cont de cele expuse și în temeiul art. 445 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă, 18 COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Admite recursul declarat de către Juc Ludmila și Poia Igor, reprezentați de avocatul Ina Pucas. Casează parțial decizia din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru în latura încasării cheltuielilor de îmbunătățire a bunului imobil, precum și în partea compensării cheltuielilor de judecată aferente acestei pretenții și în latura dată se menține hotărârea din 17 iulie 2024 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru. În rest, decizia din 01 aprilie 2025 a Curții de Apel Centru, se menține. Decizia este irevocabilă. Președinte Stela Procopciuc Judecători Elena Croitor Ion Munteanu 19