Hotărâre nr. 3 din 23.02.2016

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 17 februarie 2016 de către dna Viorica Puica, judecător în cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit.a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională, privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 („ Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui ") din Codul de procedură penală, ridicată în dosarul penal nr. 1-239/15, aflat pe rolul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău.

Autorul sesizării a pretins, în special, că aplicarea cumulativă a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală permite prelungirea arestului preventiv pe perioade ce excedează termenelor expres prevăzute de articolul 25 alin. (4) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 17 februarie 2016 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului şi a Guvernului.

În şedinţa plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susținută de dna Viorica Puica, judecător în cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, autor al sesizării. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiției. Reprezentantul Parlamentului nu a participat la ședință.

Inculpaţii au fost reţinuţi la 20 martie 2015, iar prin încheierea din 21 martie 2015 judecătorul de instrucţie a dispus plasarea acestora în arest preventiv pentru un termen de 30 de zile.

Ulterior, prin încheierea din 17 aprilie 2015, judecătorul de instrucţie a dispus prelungirea arestului preventiv pentru un termen de 30 de zile.

Prin încheierile din 18 mai 2015, 12 august 2015 şi 12 noiembrie 2015, arestul preventiv în privinţa inculpaţilor a fost prelungit, de fiecare dată cu câte 90 de zile.

Prin încheierea din 5 februarie 2016, instanţa de judecată a prelungit măsura preventivă sub formă de arest până la 20 martie 2016, data expirării termenului de 12 luni.

Prin decizia din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul declarat de procuror şi a dispus prelungirea arestului preventiv în privinţa inculpaţilor pentru un termen de 90 zile începând cu 11 februarie 2016. Recursurile depuse de avocaţi privind anularea încheierii din 5 februarie 2016, cu eliberarea inculpaţilor de sub arest şi aplicarea altei măsuri preventive, au fost respinse.

La 16 februarie 2016, dna Viorica Puica, judecător în cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, a ridicat la Curtea Constituţională excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală.

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M. O., 2012, nr.263-269, art.855) sunt următoarele: Articolul 176 Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive „(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. (2) Arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este bănuită, învinuită de săvârșirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvârșirea altor infracţiuni, ele se aplică învinuitului, inculpatului care a comis cel puţin una din acţiunile menţionate la alin. (1). [...]" Articolul 186 Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui „(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. În termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana: 1) a fost reţinută şi arestată preventiv; 2) a fost sub arest la domiciliu; 3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrângere cu caracter medical. (2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod. (3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită: 1) până la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 15 ani închisoare; 2) până la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă. (4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai până la 4 luni. (5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei. (6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen. În cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv până la pronunţarea sentinţei. (7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune. (8) După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi până la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 15 ani închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă. (9) După expirarea termenelor stabilite la alin.(5) şi (8), termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale, la demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de fiecare dată cu 3 luni până la pronunţarea sentinţei. (10) Hotărârea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menţinerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărârii nu suspendă examinarea cauzei. (11) Prevederile stabilite la alin. (5), (6), (8), (9) şi (10) se aplică, în mod corespunzător, la examinarea cauzei în apel. (12) Prelungirea duratei arestării preventive până la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimțământul Procurorului General sau al adjuncţilor lui. (13) Hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară."

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948, la New York, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele: Articolul 3 „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale" Articolul 9 „Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar."

Prevederile relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat la 16 decembrie 1966, la New York şi ratificat de Republica Moldova la 28 iulie 1990, prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII) sunt următoarele: Articolul 9 „1. Orice individ are dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. 2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc. 3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, daca este cazul, pentru executarea hotărârii. 4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce o plângere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală. 5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o despăgubire."

Prevederile relevante ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această Convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997), sunt următoarele: Articolul 5 Dreptul la libertate şi la siguranţă „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă posibilitatea prelungirii de către instanţa de judecată în cadrul unui proces penal a arestului preventiv (1) prin mandate de arest ce depășesc 30 de zile și (2) pe o durată totală ce depășește 12 luni.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum dreptul la libertate individuală și siguranţa persoanei, principiul inviolabilității persoanei, principiul legalității procesului penal şi al protecţiei împotriva arbitrarului, principiul proporţionalităţii și rezonabilității la aplicarea arestării preventive, prezumţia nevinovăţiei.

Prin decizia sa din 17 februarie 2016, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiții de admisibilitate: (1) Obiectul excepției intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în speță a Codului de procedură penală, ține de competența Curții Constituționale. (1) Excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu.

Fiind ridicată de judecătorul din cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, pe rolul căreia se află cauza, sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională. (2) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată .

Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Curtea acceptă argumentele autorului sesizării, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei, deoarece sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte și sunt determinante pentru soluționarea chestiunii privind prelungirea arestului preventiv după data de 20 martie 2016, indiferent de concluziile instanței de recurs.

În acest context, Curtea observă că prevederile alineatului (3) al articolului 186 din Codul de procedură penală se referă la durata arestului la faza urmăririi penale. Astfel, deși au relevanță la calcularea termenelor contestate, totuși, prevederile acestuia nu au incidență asupra cauzei penale în care a fost ridicată excepţia, care se află deja la etapa judiciară.

De asemenea, Curtea observă că alineatul (11) al articolului 186 din Codul de procedură penală este o normă de trimitere, inter alia la alineatele (8) și (9) contestate, care are însă aplicabilitate doar la examinarea cauzei în apel. Astfel, această prevedere nu are incidență asupra litigiului, care se află la etapa examinării în fond în prima instanță. Mai mult, la examinarea cauzei în apel, persoana este deţinută în condiţiile admise de articolul 5 § (1) lit. a) din Convenția Europeană, având la bază condamnarea pronunţată de către un tribunal competent. Aşadar, nu este necesară prelungirea arestării atât timp cât sentinţa de condamnare la privaţiune de libertate nu este anulată de către instanţa de apel.

În Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016 Curtea a subliniat că excepția de neconstituționalitate reprezintă o acțiune procesuală de apărare, prin care Curtea Constituțională este sesizată asupra neconcordanței cu prevederile Constituției a unor dispoziții legale aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată .

Prin urmare, în această parte a sesizării, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece alineatele (3) și (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală nu au incidență în cauza penală în care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate. (3) Nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că a verificat anterior constituţionalitatea unor prevederi privind arestul (Hotărârea nr. 72 din 23 decembrie 1999), în redacția Codului de procedură penală din 24 martie 1961.

În acest context, Curtea menționează că, ulterior hotărârii menționate, prin Legea nr. 351 din 12 iulie 2001, a fost adoptată o nouă redacţie a articolului 25 alin. (4) din Constituţie.

De asemenea, la 14 martie 2003 a fost adoptat un nou Cod de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV.

Curtea reține că Curtea Europeană a statuat că efectele extinderii interpretării din 1999 asupra noii redacții a articolului 25 alin. (4) din Constituție nu sunt compatibile cu Convenția Europeană.

În acest context, Curtea reiterează că, în Hotărârea nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, a statuat, cu valoare de principiu, că „ această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale ".

În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova" în redacţia Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001, Curtea Constituţională a menţionat că „ practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ".

Având în vedere faptul că articolul 25 alin. (4) din Constituție are o redacție nouă, care nu a fost supusă interpretării de către Curtea Constituţională, Curtea consideră necesar să interpreteze acest articol astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 351 din 12 iulie 2001.

În lumina celor expuse, Curtea constată că normele contestate nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii la Curtea Constituţională.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera cu prevederile articolului 25 alin. (4) din Constituţie, cu raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene.

În opinia autorului sesizării, prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 25 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia: „(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni." 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile supuse controlului constituţionalităţii nu corespund cerinţelor de calitate a legii.

Autorul sesizării pretinde, în special, că aplicarea cumulativă a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală permite prelungirea arestului preventiv pe o perioadă totală de peste 12 luni, contrar termenului expres prevăzut de articolul 25 alin. (4) din Constituţie.

De asemenea, autorul sesizării susţine că, deoarece permite emiterea unor mandate de arest pentru o perioadă de până la 90 de zile, articolul 186 alin. (9) din Codul de procedură penală încalcă termenul de 30 de zile prevăzut expres de articolul 25 alin. (4) din Constituţie. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia sa, Guvernul a menționat că norma constituțională a articolului 25 alin. (4) urmează a fi interpretată în sensul aplicării în mod distinct a termenului arestării preventive de 12 luni pentru faza de urmărire penală și faza judecării cauzei. Respectiv, durata totală a arestului preventiv poate constitui 24 de luni.

Cu referire la durata mandatului de arest, Guvernul consideră că termenul constituțional de 30 de zile se referă doar la faza urmăririi penale, astfel încât la faza judiciară este admisibilă emiterea unor mandate de arest pentru o durată de până la 90 de zile.

În concluzie, Guvernul a susținut constituționalitatea normelor contestate.

Parlamentul nu a prezentat Curții opinia sa. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale

Curtea reiterează că într-o societate democratică atribuţia de bază a statului este protecţia persoanei. Prin instituirea normelor procesual-penale, statul urmăreşte scopul de a proteja persoana şi societatea de infracţiuni, dar, în acelaşi timp, să protejeze persoana şi societatea de abuzurile persoanelor învestite cu atribuţii de cercetare a infracţiunilor, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată [Hotărârea nr. 12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin. (1) din Codul de procedură penală ( reluarea urmăririi penale ), §41]. 3.1.1. Principiul inviolabilităţii persoanei

Articolul 25 din Constituţie garantează principiul inviolabilității libertății individuale şi a siguranţei persoanei, potrivit căruia nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi modul prevăzute de lege.

Același principiu este consacrat și de actele internaționale în domeniul drepturilor omului la care Republica Moldova este parte.

Astfel, potrivit articolului 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, „ orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa ", iar articolul 9 prevede că „ nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar ".

Principiile Declaraţiei Universale sunt reglementate mai detaliat în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care declară drept regulă starea de libertate a persoanei şi insistă că orice privare de libertate trebuie să fie în mod specific justificată (art. 9 § 1). Articolul 9 § 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice subliniază faptul că deţinerea persoanelor care sunt în aşteptarea pronunţării unei soluţii nu trebuie să constituie regula.

Art. 5 § 1 lit. c) din Convenția Europeană vizează, de asemenea, privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale. Curtea Europeană, în bogata jurisprudență privind materia art. 5 al Convenției, a trasat anumite linii directoare în ceea ce privește condițiile și limitele aplicării arestării preventive, plasând pe primul plan prezumția libertății ca punct de reper la examinarea unei situații concrete.

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate, pe baza foii de parcurs care a fost aprobată de Consiliu la 30 noiembrie 2009, o serie de directive, care completează cadrul juridic oferit de Convenția europeană a drepturilor omului și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în vederea stabilirii unor norme minime privind anumite aspecte ale procedurilor penale: Directiva nr. 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, Directiva nr.2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Directiva nr. 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate și Directiva privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției nevinovăției și ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

Scopul urmărit prin prevederile constituționale și ale actelor internaționale menționate este evitarea detenţiilor arbitrare şi a celor prea lungi ( Lukanov v. Bulgaria , 20 martie 1997, Rapoarte 1997 II, § 41; Assanidze v. Georgia [MC], nr. 71503/01, § 171, CEDO 2004 II, § 46; şi Ilaşcu şi alţii v. Moldova şi Rusia [MC], nr. 48787/99, § 461, CEDO 2004 VII). De aceea orice privare de libertate, oricât de scurtă, trebuie să fie justificată. Justificarea măsurii trebuie să fie convingătoare şi temeinică. Lipsa motivării sau motivarea superficială face ca arestarea sau prelungirea ei să fie nelegală.

Constituie lipsire de libertate atât reţinerea ( Străisteanu şi alţii v. Moldova , nr. 4834/06, §§ 85-88, 7 aprilie 2009, sau Witold Litwa v. Polonia , nr.26629/95, 4 aprilie 2000), cât şi arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ( Mancini v. Italia , nr. 44955/98, § 17; sau Nikolova v. Bulgaria (nr. 2), nr. 40896/98, §§ 60 şi 74, 30 septembrie 2004). 3.1.2. Principiul legalității procesului penal

Cerinţa „legalităţii" presupune că atât circumstanţele pe care se bazează acuzaţiile aduse, cât şi condiţiile pentru aplicarea privării de libertate sunt, pe măsura posibilităţii, prevăzute de lege într-un mod clar, astfel încât legea să fie previzibilă în aplicare.

Astfel, legea trebuie să fie suficient de exactă încât să permită unei persoane - în caz de necesitate, cu consiliere adecvată - să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot deriva dintr-un anumit act ( Mooren v. Germania (MC), nr. 11.364/03, § 72, CEDO 2009-..., şi Medvedyev şi alţii v . Franţa (MC), nr. 394/03, § 80, CEDO 2010-...], Steel şi alţii v. Regatul Unit , hotărâre din 23 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VII, § 54, Baranowski v. Polonia , nr. 28358/95, § 52).

Potrivit art. 25 alin. (4) din Constituție, persoana lipsită de libertate are dreptul să conteste în instanţă legalitatea măsurii şi să obţină punerea sa în libertate dacă aceasta este nelegală.

Pentru a-şi putea exercita acest drept, persoana trebuie să aibă acces la documentele din dosarul de urmărire penală, care au justificat privarea sa de libertate, şi nu doar la documentele procedurale, ci chiar la probe (CtEDO, Ţurcan v. Moldova , hotărâre din 23 octombrie 2007, § 56-64). Plângerea trebuie soluţionată într-un termen scurt ( Şarban v. Moldova , hotărâre din 4 octombrie 2005, § 118-123), într-o şedinţă de judecată care să asigure egalitatea armelor dintre părţi, adică dintre procuror şi cel reţinut ( Nikolova v. Bulgaria , hotărâre din 25 martie 1999, § 58).

Principiul legalității implică şi respectarea unor garanţii procedurale oferite de lege împotriva arbitrarului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare speţă.

În mod firesc, la adoptarea hotărârii privind aplicarea detenției, instanțele naționale trebuie să aplice standardele impuse de Convenția Europeană: legalitatea detenției; existenţa unei bănuieli rezonabile; prezența unui risc; proporționalitatea, rezonabilitatea și necesitatea aplicării detenției şi, în sfârșit, posibilitatea aplicării măsurilor alternative detenției. 3.1.3. Principiul proporţionalităţii și rezonabilității la aplicarea arestării preventive

Regula o constituie libertatea persoanei. Arestarea este o măsură excepţională. Ca urmare, arestarea poate fi dispusă numai în anumite cazuri şi numai pentru anumite motive, care trebuie arătate în mod concret şi convingător în hotărârea organului care o dispune.

Potrivit art. 5 § 1 c) al Convenției Europene, arestarea preventivă are drept scop urmărirea infracţiunii săvârșite („în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente"). Scopul nu se poate limita la prevenirea infracţiunilor, menţinerea securităţi şi a ordinii publice sau la colectarea probelor fără intenţia de a urmări infracţiunea săvârșită.

Legislația Republicii Moldova, similar articolului 5 § 1 lit. c) din Convenţie, permite lipsirea de libertate a unei persoane doar dacă există o „bănuială rezonabilă" că această persoană a săvârşit o infracţiune. Bănuiala rezonabilă presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea .

Aprecierea aceasta va depinde de toate circumstanţele cazului particular şi, de asemenea, faptele care conturează o bănuială rezonabilă nu trebuie să fie de la acelaşi nivel ca şi cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau formularea învinuirii în următoarea etapă a procesului de urmărire penală ( Erdagöz v. Turcia; Fox, Campbell şi Hartley ; Murray şi Brogan v. Regatul Unit ).

Aceste fapte sau date au un grad de certitudine mai mic decât cel necesar în cazul probelor cerute pentru a fi formulată învinuirea ( Muşuc v. Moldova , hotărâre din 6 noiembrie 2007, § 31). Totuşi, o persoană nu poate fi reţinută numai pe baza declaraţiei unei pretinse victime sau atunci când există motive de a pune la îndoială credibilitatea martorilor ( Stepuleac v. Moldova , hotărâre din 6 noiembrie 2007, § 68-81).

Art. 5 § 3, raportat la § 1 lit. c) din Convenția Europeană, prevede că persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când se dovedeşte existenţa unor motive care să justifice menţinerea măsurii privative de libertate.

Regula este cea a cercetării persoanei în stare de libertate ( Letellie v. Franţa , hotărâre din 26 iunie 1991, § 35). Statul trebuie să arate că există motive „relevante şi suficiente" care să justifice continuarea privării de libertate ( Yağcı şi Sargın v. Turcia , hotărâre din 8 iunie1995, § 52). Obligaţia de a justifica reţinerea, indiferent cât ar fi de scurtă, revine autorităţilor şi trebuie făcută în mod accesibil și convingător ( Belchev v. Bulgaria , hotărâre din 8 aprilie 2004, § 82).

Un raţionament arbitrar sau lipsa argumentelor factologice semnifică faptul că detenţia nu este justificată. Argumentele care sunt generale şi abstracte nu sunt suficiente ( Becciev v. Moldova, hotărâre din 4 octombrie 2005, § 56). Justificarea arestării nu se poate reduce la parafrazarea textelor din lege care descriu categoria de motive pentru care se poate dispune arestarea ( Şarban v. Moldova , hotărâre din 4 octombrie 2005).

Nu este motiv de arestare necesitatea administrării unei probe sau finalizarea urmăririi penale. Arestarea unei persoane pe motivul audierii ca martor într-o procedură penală paralelă nu este permisă ( Giorgi Nikolaishvili v. Georgia , hotărâre din 13 ianuarie 2009).

Sunt motive pentru privarea de libertate a celui bănuit de comiterea unei infracţiuni dacă există riscul: - sustragerii lui de la judecată ( Stogmuller v. Austria , hotărâre din 10 noiembrie 1969, § 15); - de a afecta înfăptuirea justiţiei ( Wemhoff v. Germania , hotărâre din 27.06.1968, § 14); - de a comite alte infracţiuni ( Matznetter v. Austria , hotărâre din 10 noiembrie 1969, § 9); - de a produce dezordine publică ( Letellier v. Franţa , hotărâre din 26 iunie 1991, § 51). Dar aceste pericole sau riscuri trebuie susţinute prin probe bazate pe fapte ( Ţurcan v. Moldova , hotărâre din 23 octombrie 2007, § 48-49).

Datele obţinute din probe sau informaţii trebuie să fie suficiente pentru a se naşte o bănuială (presupunere) bazată pe elemente obiective, în sensul cerut de lege. Aceste probe sau informaţii sunt cuprinse în actele procedurale care însoţesc demersul procurorului şi ele trebuie depuse la dosar, cu acces pentru parte, chiar cu riscul dezvăluirii unor aspecte pe care procurorul le dorea încă secrete ( Ţurcan şi Ţurcan v. Moldova , hotărâre din 23 octombrie 2007).

Demersul şi materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu se prezintă avocatului, în momentul depunerii demersului cu privire la aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu, şi judecătorului de instrucţie ( Lamy v. Belgia , hotărâre din 30 martie 1989).

Practica de a nu prezenta materialele dosarului referitoare la motivele arestării, asociată cu omisiunea instanţelor de judecată de a invoca motive relevante şi suficiente pentru arestare, confirmă în mod legitim impresia învinuitului că arestarea sa a fost arbitrară.

În acest context, aşa cum lăsarea în libertate este regula, iar privarea de libertate este excepţia, trebuie justificat de ce s-a optat pentru arestare, şi nu pentru o altă măsură de constrângere mai uşoară ( Witold Litwa v. Polonia , hotărâre din 4 aprilie 2000, § 78; Enhorn v. Suedia , hotărâre din 25 ianuarie 2005, § 44). Arestarea preventivă poate fi aplicată numai în cazul imposibilităţii aplicării unei alte măsuri preventive mai uşoare. 3.1.4. Termenul rezonabil în procedurile de arestare

Curtea reamintește că principiul termenului rezonabil al procesului penal reprezintă un element al aplicării dreptului la un proces echitabil. Conform acestui principiu, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a asigura soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil.

Procesul penal, în ansamblul său, trebuie să se desfăşoare cu celeritate (rapiditate). Durata unei proceduri, atât la nivelul unei proceduri de arestare, cât şi la nivelul unei proceduri de judecată în fond asupra unei acuzaţii, este tratată de Convenția Europeană în art. 5, respectiv, art. 6 § 1 şi § 3 lit. a).

Arestul este o măsură temporară, deoarece se dispune pentru o durată determinată de timp. De asemenea, este o măsură provizorie, deoarece durează atât timp cât sunt prezente împrejurările pentru care a fost dispusă şi se revocă imediat ce acestea au dispărut.

Cât priveşte plasarea în detenţie provizorie, regulile care consacră termenul rezonabil sunt următoarele: - celeritatea în informarea persoanei arestate (art. 5 § 2 din Convenție): priveşte motivele arestării şi acuzaţia adusă împotriva sa; se face în cel mai scurt termen; - celeritatea în controlul arestării (art. 5 § 3 din Convenție): se face de îndată (adică imediat) şi în mod automat; de către un judecător sau magistrat abilitat; - celeritatea pentru a statua asupra recursului în controlul legalităţii oricărei arestări sau detenţii (art. 5 § 4 din Convenție): se face într-un termen scurt; - durata rezonabilă a arestării (art. 5 § 3 din Convenție): orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii.

Prin urmare, dreptul la libertate şi la siguranţă, de care o persoană nu poate fi privată decât în circumstanţe excepţionale, este consolidat prin două exigenţe: 1) privarea de libertate nu poate fi prelungită cu depăşirea termenului strict necesar; 2) eliberarea cât mai rapidă a persoanei vizate în momentul în care privarea de libertate se dovedeşte a fi nejustificată. 3.1.5. Prezumţia nevinovăţiei

Orice persoană este nevinovată până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Acest principiu îi permite bănuitului, învinuitului sau inculpatului să fie considerat de bună-credinţă şi să se apere de orice posibilă acuzaţie injustă sau neproporţională.

Prezumţia de nevinovăţie nu înseamnă însă că pe parcursul procesului penal nu ar putea fi luate măsuri procesuale împotriva celui cercetat. Ceea ce impune acest principiu este, pe de o parte, că arestarea unei persoane nu înseamnă că la sfârşitul procesului aceasta va fi condamnată, ci că este posibilă orice soluţie, inclusiv cea de achitare. Pe de altă parte, atunci când aplică o măsură preventivă, judecătorul nu va pune în discuţie chestiunea privind vinovăţia persoanei bănuite de a fi comis o infracţiune, ci numai dacă sunt probe sau informaţii suficiente din care să reiasă bănuiala că acea persoană a comis acea faptă.

Persoana supusă unei măsuri preventive, în conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, se consideră nevinovată şi trebuie tratată cu nepărtinire şi umanism, în condiţii ce nu cauzează suferinţe fizice sau morale şi nu înjosesc demnitatea persoanei.

În acelaşi timp, Curtea Europeană a stabilit că prezumţia este în favoarea eliberării. Astfel, până la condamnare, persoana trebuie prezumată nevinovată şi scopul esenţial al dispoziţiei articolului 5§3 din Convenţie este de a cere eliberarea sa provizorie odată ce necesitatea continuării detenţiei a încetat ( McKay v. Regatul Unit [MC], nr. 543/03, § 41).

După răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent, poate fi considerat că persoana este deţinută legal, în condiţiile admise de articolul 5 § (1) lit. a) din Convenția Europeană. 3.2. Aplicarea principiilor enunțate în prezenta cauză 3.2.1. (Re)Evaluarea condiţiilor pentru prelungirea arestării preventive

Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de durată, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi ( Belchev v. Bulgaria ).

Curtea reiterează că prelungirea arestului preventiv trebuie efectuată cu o periodicitate care să ofere posibilitatea probării necesităţii menţinerii persoanei în arest în continuare. În egală măsură, este necesară identificarea tuturor aspectelor concrete privind riscul punerii în libertate a unei persoane aflate în stare de arest preventiv, fiind necesară examinarea modalităţilor alternative privării de libertate ( Calmanovici v. România , hotărâre din 1 iulie 2008). Simpla referire la temeiurile de drept sau la pericolul abstract pe care îl poate presupune lăsarea în libertate nu este suficientă ( Degeratu v. România , hotărâre din 6 iulie 2010).

Astfel, orice prelungire a arestului în fapt se desfășoară potrivit unei proceduri similare celei ce ține de aplicarea inițială a arestului. Prin urmare, la prelungirea arestului judecătorul trebuie să se ghideze de aceleaşi reguli şi motive ce au determinat aplicarea inițială a arestului.

Mai mult, autorităţile trebuie să fie obligate periodic să revadă arestul continuu şi să verifice dacă temeiurile iniţiale îşi mai păstrează actualitatea ori dacă nu există temeiuri care permit aplicarea unor măsuri mai blânde decât arestul ( Idalov v. Rusia, Kudla v. Polonia ). Dacă acest lucru nu se justifică, arestul poate evolua într-o detenţie arbitrară şi, în consecință, ilegală ( Oprea v. Moldova ). O prelungire quasi-automată a arestului ( Tase v. România ) sau prin pasaje generale şi abstracte ( Boicenco v. Moldova ) nu corespunde exigențelor articolului 5 § 3 din Convenția Europeană și, prin urmare, exigențelor articolului 25 alin. (4) din Constituție.

Astfel, Curtea menționează că arestul preventiv trebuie aplicat doar în cazuri strict necesare, în care nu există alternative, şi ca o măsură de ultimă instanţă , iar nu ca măsură de pedeapsă.

În acest sens, Curtea relevă că se disting patru temeiuri care pot justifica aplicarea sau prelungirea arestării preventive: 1) riscul ca persoana să se eschiveze de la răspunderea penală; 2) riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei; 3) prevenirea săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni; 4) riscul că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică.

Aceste temeiuri nu urmează a fi întrunite cumulativ, fiind suficientă prezenţa unui singur temei pentru a aplica arestul preventiv.

Existenţa unor motive verosimile, care să legitimeze bănuiala că o persoană a săvârșit infracţiunea pentru care este urmărită , trebuie privită ca o condiţie generală şi independentă de temeiurile arestării preventive , care sunt pericolul de la sustragerea actului de justiţie, pericolul comiterii unei infracţiuni grave, pericolul de a împiedica desfăşurarea actului de justiţie, pericolul grav pentru ordinea publică. Prin urmare, o persoană poate fi plasată în detenţie doar atunci când suspiciunile săvârșirii unei infracţiuni sunt coroborate cu existenţa temeiurilor justificative . O directivă în acest sens este consacrată expres în Recomandarea nr. (2006) 13 privind arestul preventiv, condiţiile în care acesta se execută şi măsurile de protecţie împotriva abuzului, adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 27 septembrie 2006, la cea de-a 974-a reuniune a delegaţiilor de miniştri.

Curtea menţionează că, deşi anumite infracţiuni prezintă pericol special pentru ordinea publică, acesta scade odată cu trecerea timpului, fapt care impune autorităţilor obligaţia de a oferi o motivare concretă şi detaliată cu privire la persistenţa motivelor care justifică menţinerea în arest a unei persoane. 3.2.2. Durata maximă a mandatului de arest

Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător. Acest mandat este de fapt baza legală pentru cei cărora li se adresează de a executa privarea de libertate.

Curtea subliniază faptul că termenul deţinerii persoanei în arest trebuie să fie rezonabil, iar aprecierea limitelor rezonabile se realizează in concreto , prin analiza circumstanţelor fiecărui caz în parte.

Atunci când stabileşte durata arestării şi mai ales când i se solicită prelungirea măsurii, judecătorul trebuie să respecte cerinţa ca această durată să nu depăşească o limită rezonabilă ( Wemhoff v. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968). La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei trebuie avute în vedere complexitatea cauzei şi dreptul acuzatului reţinut la soluţionarea mai rapidă a cauzei sale, cu necesitatea lămuririi acesteia sub toate aspectele.

În acest context, Curtea reţine, cu titlu de principiu, că gravitatea faptei imputate prin ea însăşi nu justifică aplicarea măsurii arestului preventiv .

De asemenea, Curtea Europeană a menţionat că după expirarea unui anumit timp de detenţie prejudiciară nu mai este suficientă invocarea temeiurilor iniţiale, dar sunt necesare alte motive relevante şi suficiente pentru confirmarea cercetării în stare de arest, precum şi o stăruinţă deosebită a autorităţilor la desfăşurarea procedurilor.

Aşadar, stabilirea unor termene pentru aplicarea măsurii preventive sub formă de arest preventiv, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecării cauzei, reprezintă un element important în desfăşurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor în procesul penal.

Curtea reţine că, potrivit articolului 25 alin. (4) din Constituţie, arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prin urmare, fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile, atât la etapa urmăririi penale, cât şi la etapa judecării cauzei.

De asemenea, Curtea observă că prevederile art. 25 alin. (2) din Constituţie abilitează legiuitorul cu dreptul de a reglementa prin lege organică procedura reţinerii sau arestării unei persoane. Totuși această atribuție urmează a fi exercitată fără să excedeze cadrului constituţional .

În acest context, Curtea reţine că, potrivit articolului 186 alin. (9) din Codul de procedură penală, termenul arestării poate fi prelungit în cazuri excepționale de fiecare dată cu 3 luni, în faza judecării cauzei.

În acest sens, Curtea observă că legiuitorul a stabilit în Codul de procedură penală termene de prelungire a arestării preventive fără a ţine cont de articolul 25 alin. (4) din Constituţie, care nu face distincţie între etapele procesului penal şi stabileşte durata mandatului de arestare de cel mult 30 de zile.

Mai mult, Curtea menţionează că termenul de 90 de zile, prevăzut de articolul 186 din Codul de procedură penală, este unul neproporțional atunci când se pune în balanță necesitatea administrării justiţiei și atingerea adusă libertății individuale, nefiind astfel un termen rezonabil pentru a putea fi revăzută necesitatea menţinerii persoanei în arest.

Curtea nu poate accepta poziția Guvernului, potrivit căreia emiterea mandatului de arest pentru o perioadă de până la 30