Decizia nr. 6142/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1075/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat plângere împotriva refuzului pârâtei de a soluționa contestația prealabilă formulată împotriva Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 2734/1/27.09.2023, respectiv a Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 3104/1/23.10.2023, solicitând anularea în parte a ordinelor contestate și obligarea pârâtei de a emite alte ordine de salarizare individuală în vederea stabilirii indemnizațiilor de încadrare și a sporurilor pentru fiecare reclamant în parte, și pentru întreaga perioada 0l.01.2018-31.03.2023 (respectiv și pentru perioada 01.01.2018-30.12.2021), sau, după caz, începând cu data numirii în funcția de judecător pentru judecătorii numiți în funcție ulterior datei de 01.01.2018, în conformitate cu drepturile recunoscute prin Ordinul-cadru nr. 959/12.04.2023.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1075 din 13 iunie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca fiind prescrise drepturile salariale aferente perioadei 01.01.2018-12.02.2021; a respins în rest cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1075 din 13 iunie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc.

civ. Sub un prim aspect, reclamanții au criticat soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2016-12.02.2018, susținând că acțiunea a fost introdusă în conformitate cu prevederile legale, având în vedere că la data de 26.10.2023 a fost comunicat Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 3104/23.10.2023, Ordinul nr. 2734/2023 nefiind comunicat, iar în 03.11.2023 reclamanții au formulat contestație împotriva acestor acte administrative, în conformitate cu prevederile art. 7 din Anexa V, cap. VIII din Legea nr. 153/2017, contestație ce nu a fost comunicată în termenul de 30 de zile, astfel că reclamanții aveau dreptul de a se adresa instanței cu o cerere prin care să solicite anularea ordinelor contestate, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că în data de 03.11.2023 reclamanții au formulat contestație administrativă împotriva celor două ordine, prescripția a fost întreruptă, în conformitate cu art. 2537 pct. 4 din C. proc. civ., susținând reclamanții că, cel mult, termenul de prescripție trebuia calculat prin raportare la 03.11.2023, pârâta neputând să își invoce propria culpă în nesoluționarea/necomunicarea hotărârii pronunțate asupra contestației administrative, ca, ulterior, să invoce prescripția. Au mai arătat că drepturile solicitate nu reprezintă despăgubiri, ci drepturi salariale, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 168 alin. (1) lit. c) și art. 171 din Codul muncii.

Cum emiterea ordinului cadru nr. 959/I/12.04.2023 reprezintă o recunoaștere a drepturilor salariale, întrucât din acel moment li s-a recunoscut tuturor judecătorilor dreptul de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonată, începând cu 01.01.2018, conform grilelor anexate ordinului, doar din acel moment reclamanții puteau pretinde emiterea ordinelor individuale, în sensul celor dispuse prin ordinul-cadru și, totodată, cu recunoașterea majorării prevăzute de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. În concluzie, reclamanții au susținut că solicitarea acestora de recunoaștere a unor drepturi salariale, prin raportare la drepturile recunoscute prin Ordinul-cadru nr. 959/12.04.2023, nu poate fi considerată prescrisă, noul termen de prescripție, ulterior recunoașterii intervenite prin ordinul-cadru, începând că curgă de la data emiterii acestuia, respectiv din 12.04.2023.

În fine, au susținut că soluția instanței de respingere a cererii ca neîntemeiată pentru perioada ulterioară datei de 12.02.2021 este nelegală, sens în care au invocat Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În combaterea setului de critici privind greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, intimata-pârâtă a arătat că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente, în raport de finalitatea pe care reclamanții o urmăresc prin prezentul demers judiciar, respectiv primirea unor sume de bani care s-ar putea acorda cu titlu de diferențe salariale în eventualitatea admiterii acțiunii. Or, chiar dacă, în esență, este în discuție un litigiu de contencios administrativ, dată fiind natura pretențiilor solicitate - drepturi salariale, nu poate fi exclusă, de plano, aplicabilitatea normelor de drept comun în materia prescripției.

A susținut că, în condițiile în care demersul judiciar al recurenților-reclamanți are o evidentă componentă materială, aceștia urmărind să obțină unele drepturi salariale diferite față de cele obținute deja, pentru o perioadă mai mare decât cea pentru care respectivele drepturi au fost acordate sau pentru o perioadă în care aceștia nu au beneficiat de unele drepturi, este evident că rămânerea în nelucrare pentru o perioadă mai mare de 3 ani nu poate rămâne nesancționată doar pentru că reclamanții au înțeles să atace un ordin de salarizare ulterior. Intimata-pârâtă a solicitat respingerea criticilor și în ceea ce privește soluția de respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiată, apreciind că părțile adverse au interpretat greșit Decizia nr. 43/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, a apreciat ca fiind relevante dezlegările cu caracter obligatoriu din Decizia nr. 9/2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este fondat, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare. Prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate prin cererea de recurs sunt subsumabile doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., recursul urmând a fi analizat prin prisma acestui motiv de casare. Astfel cum s-a arătat în precedent, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a soluționa contestația prealabilă formulată de reclamanți împotriva Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 2734/1/27.09.2023, respectiv a Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 3104/1/23.10.2023, solicitând anularea în parte a ordinelor contestate și obligarea pârâtei de a emite alte ordine de salarizare individuală în vederea stabilirii indemnizațiilor de încadrare și a sporurilor pentru fiecare reclamant în parte, și pentru întreaga perioada 0l.01.2018-31.03.2023 (respectiv și pentru perioada 01.01.2018-30.12.2021), sau după caz, începând cu data numirii în funcția de judecător pentru judecătorii numiți în funcție ulterior datei de 01.01.2018, în conformitate cu drepturile recunoscute prin Ordinul-cadru nr. 959/12.04.2023.

Prin sentința recurată, prima instanță a a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca fiind prescrise drepturile salariale aferente perioadei 01.01.2018-12.02.2021 și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Recursul recurenților-reclamanți critică cele două aspecte din sentința recurată, respectiv, pe de o parte, soluția instanței de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de respingere ca fiind prescrise a drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2018-12.02.2021 și, pe de altă parte, soluția de respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurenților-reclamanți privind soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceasta fiind pronunțată ca urmare a greșitei aplicări în speță a dispozițiilor art. 2500 și următoarele din C. civ., precum și a prevederilor art. 171 alin. (1) din Codul Muncii. Chestiunea prescripției dreptului material la acțiune trebuie privită din perspectiva obiectului acțiunii și a motivelor invocate de reclamanți. Astfel, acțiunea recurenților-reclamanți vizează legalitatea unor acte administrative emise în materia salarizării, în condițiile Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind formulată în temeiul art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la legea menționată supra.

Prin urmare, devin incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora (1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2)Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. În acest cadru, acțiunea dedusă judecății este supusă unui termen special de decădere de 30 de zile de învestire a instanței judecătorești, conform art. 7 alin. (2) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. Cum, însă, în cauză, plângerea prealabilă nu a fost soluționată, reclamanților nefiindu-le comunicat un răspuns la contestația adminstrativă depusă la data 03.11.2023, aceștia au introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ în data de 14.02.2024, cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen cu privire la care intimata-pârâtă nu a pretins că ar fi fost nerespectat în cauză.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi analizată doar din această perspectivă, iar nicidecum în raport cu perioada pentru care se solicită recunoașterea drepturilor salariale, dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă cuprinse la art. 2500 și următoarele din C. civ., coroborate cu art. 171 din Codul muncii reglementând o chestiune de drept substanțial și nu o veritabilă excepție cu privire la exercițiul dreptului la acțiune, putând fi avute în vedere, dacă se impune în raport de situația concretă, la analizarea pe fond a pretențiilor recurenților-reclamanți.

Prin urmare, Înalta Curte reține că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost respectat în cauză, soluția instanței de fond fiind nelegală sub acest aspect, împrejurare în raport de care se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru analizarea pe fond a pretențiilor reclamanților și pentru perioada cu privire la care excepția a fost admisă. Raportat la aceste dezlegări, Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurenților-reclamanți subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., îndreptate împotriva soluției de respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiată, urmând ca, în rejudecare, instanța să analizeze acțiunea pe fond pentru întreaga perioadă dedusă judecății, în raport cu situația concretă a fiecărui reclamant, având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare, relevante prin prisma obiectului acțiunii, inclusiv cele intervenite după momentul pronunțării sentinței recurate.

Înalta Curte amintește în acest sens Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, precum și Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și problematica plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024 conține dezlegări relevante în soluționarea pe fond a cauzei, cu privire la cele două aspecte menționate supra. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul promovat de recurenții-reclamanți, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. împotriva sentinței civile nr. 1075 din 13 iunie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 16 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.