Decizia nr. 5953/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 69/2025 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Contestații Electorale la data de 14.02.2025, sub nr. x/2025, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Curtea Constituțională a României a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună dacă Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 32/06.12.2024 este legală sau nu este legală și dacă Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 31/02.12.2024 este legală sau nu este legală precum și dacă este în vigoare sau nu, solicitând anularea Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 32/06.12.2024.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 69 din data de 10.04.2025 Curtea de Apel București Contestații Electorale, a admis excepția necompetentei generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de către instanță și a respins cererea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Curtea Constituțională a României, ca nefiind de competenta instanțelor judecătorești.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 69 din data de 10.04.2025 a declarat recurs reclamantul, solicitând a se constata nulitatea absolută a sentinței civile nr. 69/10.04.2025, pe care o consideră nelegală și netemeinică, desființarea acesteia și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București spre rejudecare, pentru a beneficia de cele doua grade de jurisdicție conferite de legiuitor, motivele de recurs fiind încadrate de către recurentul-reclamant în dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 6 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), recurentul-reclamant invocă faptul că dosarul nu a beneficiat de repartizare aleatorie în cadrul secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, contrar dispozițiilor art. 199 C. proc. civ. și art. 101 ROI, dispoziții imperative sancționte de legiuitor cu nulitatea absolută. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), susține că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând principiul disponibilității părților deoarece, fără a fi încunoștiințat despre modificarea obiectului cererii și temeiurile pe care i le-a atribuit, a dispus trimiterea cererii către o altă secție decât cea pe care a sesizat-o inițial. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), susține recurentul-reclamant că, în mod nepermis, instanța nu a solicitat intimatei CCR să depună întâmpinare și să comunice dosarul de fond nr. x/2024 în care a fost emisă Hotărârea CCR nr. 32/2024 a cărei anulare o solicită, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Totodată, mai arată că nu se justifică prezența Ministerului Public în această cauză, atâta timp cât nu a fost parte nici în dosarul CCR nr. x/2024 în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 32/2024. În opinia sa, Ministerul Public poate participa la procesul civil, însă fără a afecta principiul disponibilității și fără a formula concluzii în favoarea sau defavoarea vreuneia dintre părțile din dosar. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurentul-reclamant invocă faptul că instanța a ridicat excepția necompetenței generale fără a o motiva în drept și în fapt și fără a face referire la temeiurile de drept ale cererii sale sau la natura obiectului cererii principale, motivarea fiind făcută pe criterii nepuse în discuție în condiții de contradictorialitate, cu încălcarea principiului egalității de arme, al dreptului la apărare, rolul activ al judecătorului fiind exercitat cu rea-credință, transformat efectiv în apărător al intimatei și urmărind pronunțarea unei soluții prestabilite. În plus, susține că există contradicții în considerente, dintre care citează cele referitoare la "hotărârile curții constituționale care au putere numai pentru viitor", instanța curții de apel făcând abstracție de faptul că Hotărârea CCR nr. 32/2024 a produs efecte retroactiv, printr-o mențiune falsă, abuzivă, nepermisă nici de legea fundamentală și nici de normele naționale sau convenționale, iar explicațiile instanței referitoare la motivele de nelegalitate a Hotărârii nr. 32/2024 ce privesc retroactivitatea și autosesizarea CCR nu pot fi primite și considerate pertinente, fiind în contradicție flagrantă cu dispoziții intangibile din Legea fundamentală, din Convențiile și Tratatele la care România este parte. Susține de asemena că, criticiele sale vizează, în principal, nelegalitatea și caracterul fals al Hotărârii CCR nr. 32 din 2024 și consideră că niciun act nu poate fi exceptat de la cercetare, întrucât nimeni nu este mai presus de lege. Mai arată recurentul că, în opinia sa, Hotărârea CCR nr. 32/2024 are caracterul unei hotărâri extra petit emisă în afara obiectului cauzei supus analizei de către Plenul Curții Constituționale, ceea ce justifică necesitatea stringentă ca această hotărâre să fie supusă indiscutabil controlului judecătoresc, fiind emisă prin abuz de drept cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a dispozițiilor normelor legale în materie, existente la acea dată în legislația națională și Europeană, devoalate si de cele doua Rapoarte ale Comisiei de la VENETIA.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Curtea Constituțională a României nu a formulat apărări la recursul declarat de recurentul-reclamant.

Soluția instanței de recurs 5.1. Preliminar, Înalta Curte arată că, în data de 10.12.2025, orele 15:37, după închiderea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare, recurentul a depus prin e-mail o cerere de repunere a cauzei pe rol. Înalta Curte urmează a analiza, în prealabil, cererea privind repunerea cauzei pe rol, pe care o va respinge ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 400 C. proc. civ., "Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților". Interpretarea dispozițiilor sus evocate trebuie corelată cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ., care prevede închiderea dezbaterilor în fond atunci când instanța se socotește lămurită în privința împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei. Norma prevede că, după acest moment, nu este posibilă depunerea la dosarul cauzei a niciunui înscris, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă. Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor prevăzute de art. 400 rezultă că, de aceste prevederi legale se poate prevala instanța de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituție procedurală vizează deliberarea și este pusă, în principal, la dispoziția instanței investită cu soluționarea cererii. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de către recurentul-reclamant, după închiderea dezbaterilor, ca fiind inadmisibilă. 5.2. Cu privire la recursul formulat, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere privind anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024. Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamant, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 și 6 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. 5.2.1. Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală repartizare a dosarului, în sensul că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri, față de următoarele considerente. Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în cadrul Curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora pot fi înființate completuri specializate a căror componență se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor. Așadar, înființarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022 expuse mai sus, stabilirea componenței acestora și planificarea activității lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanței. Repartizarea ciclică a cauzelor în funcție de data sau ordinea înregistrării lor la instanță este la rândul său o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) ROI pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 303/2024. Or, existența completurilor pentru soluționarea contestațiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluționare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc ședințe de judecată ale completurilor obișnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale președintelui instanței, conform atribuțiilor și limitelor marjei de apreciere permise de lege. Analizând actele dosarului, se constată că prin rezoluția întocmită la data de 14 februarie 2025 aflată la dosarul curții de apel, cauza a fost repartizată unui complet specializat contestații electorale, cu respectarea dispozițiilor legale sus menționate. 5.2.2. Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.). Prin sintagma depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ca motiv de recurs, se înțelege imixtiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile jurisdicționale ale altor organe. Este de observat însă că recurentul nu deduce judecății argumente care să susțină acest motiv de nelegalitate, ci vizează aspecte legate tot de încălcarea competenței funcționale a primei instanțe, respectiv faptul că instanța a dispus trimiterea cererii către o altă secție, decât cea pe care a sesizat-o inițial, argumente ce nu pot fi reținute din perspectiva motivului de casare invocat, pentru că nu se referă la ingerințe ale justiției în sfera legislativului sau a executivului. Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. 5.2.3. Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea motivului de recurs în discuție vizează chestiuni care deja au fost analizate în prezentele considerente în cadrul examinării motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. referitoare la nesoluționarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ și fiscal, aspecte care nu vor mai fi reluate. Totodată, se mai invocă faptul că instanța nu a solicitat intimatei Curții Constituționale a României să formuleze întâmpinare și nici să comunice dosarul în care a fost emisă hotărârea atacată, precum și participarea Ministerului Public la judecarea cauzei, în condițiile în care acesta nu a fost parte în dosarul CCR în care s-a pronunțat hotărârea atacată. Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în fața instanței de fond constată că afirmațiile recurentului nu au fundament faptic și juridic, instanța de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecății prezentei cauzei. În ceea ce privește susținerile potrivit cărora reprezentantul Ministerului Public nu are calitate procesuală în cauză, Înalta Curte subliniază că, fiind o cerere în materie electorală, care vizează alegerile pentru Președintele României din anul 2024, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 din Legea nr. 370/2004, care prevăd participarea obligatorie a procurorului, în calitate de participant și nu de parte. Mai mult, potrivit prevederilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor. În consecință, nu se confirmă încălcările regulilor de procedură invocate de recurentul-reclamant. 5.2.4. Cel de-al patrulea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Criticile pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, în esență, faptul că motivarea nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată, existența unor motive contradictorii, precum și greșita interpretare și aplicare a unor norme de drept material sau procesual, acestea din urmă încadrându-se în realitate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar constată că aceste critici nu sunt întemeiate, în speță nefiind identificate încălcări ale cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ori ale exigențelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanța de fond a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele și susținerile pârților, acestea fiind sintetizate și subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare. Judecătorul fondului a respectat regulile judecății, a cercetat și a descris situația de fapt și a arătat, în concret, care sunt considerentele pentru care apreciază că cererea formulată de reclamant nu este de competența instanțelor judecătorești, făcând trimitere la temeiurile de fapt și de drept apreciate drept relevante în acest sens. În consecință, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident. Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest litigiu nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: "1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică." Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează astfel: "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992: "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală. În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora "Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului" au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competentă, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia, o interpretare precum cea dată de judecătorul fondului având semnificația unei imixtiuni a puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Mai reține instanța prevederile art. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii", normele de competenta generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor. În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurentul-reclamant, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu de prima instanță, este întemeiată, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.